Bun venit în Castlevania: Regiunile românești medievale văzute prin ochii japonezilor (și nu numai)

„This castle is a creature of Chaos. It may take many incarnations”

Jocurile video Konami, inspirația pentru anime

Înaintea animației de pe Netflix a existat seria de jocuri Castlevania (cunoscută în Japonia ca Akumajō Dracula 悪魔城ドラキュラ) a companiei japoneze Konami, primul joc fiind lansat în 1986 pentru NES (Nintendo Entertainment System). Deși este un joc video, a fost gândit din start dintr-o perspectivă cinematică, directorul creativ Hitoshi Akamatsu fiind un cinefil înrăit. Elementele vizuale, deși limitate de tehnologia vremii, evocă atmosfera filmelor horror clasice (despre care am mai scris aici de curând, cititorii mai atenți vor avea satisfacția mai multor astfel de legături). Faimosul bici folosit de familia Belmont pentru a ucide vampiri își are și el originea într-un film. Cine vrea, poate încerca să ghicească filmul de acțiune și aventură care l-a fascinant pe Akamatsu destul încât să introducă această armă neobișnuită în joc, este destul de ușor, dar voi lăsa răspunsul la final.

Epoca 8-bit a adus jocurile video în casele oamenilor prin console și a reprezentat o creștere fără precedent a pieței după criza din 1983, iar acest vest sălbatic a creat și o oarecare paranoia în est printre firmele japoneze, mulți dezvoltatori de jocuri fiind nevoiți să folosească pseudonime pentru a nu fi recrutați de firme rivale. Există foarte puține (și pe deasupra neclare) poze cu Hitoshi Akamatsu, și nici până în ziua de azi nu e evident dacă este numele lui real sau nu, dar în ciuda descrierii pe care am oferit-o, el nu este un criptid ca Bigfoot și nici un vampir contemporan. Aproape toate informațiile despre dezvoltarea primelor jocuri și a persoanelor implicate sunt indirecte, de exemplu prin Masahiro Ueno ce s-a ocupat de Super Castlevania IV, care a declarat într-un interviu că Akamatsu și echipa lui a lucrat la toate cele 3 jocuri de pe NES. Deși practicile respective doar au coincis cu apariția francizei (ele fiind folosite și pentru jocuri mult mai puțin înfiorătoare), originea enigmatică a Castlevania este cum nu se poate mai potrivită.

Cu ocazia apariției Castlevania Anniversary Collection în 2019 am jucat câte puțin din toate patru (colecția conține mai multe jocuri, dar sunt spin off-uri ori sunt mai puțin importante decât cele de bază), însă nu a fost nici prima nici cea mai convingătoare expunere la lumea terorizată de vampiri și creaturi demonice ale nopții creată de Konami. Trebuie să recunosc și că nu sunt un gamer excelent, iar exigențele anilor ‘80 care compensau durata scurtă a jocurilor prin dificultate îmi cam depășesc abilitățile. Cu toate astea, continui să încerc și continui să devin mai bun cu fiecare nouă încercare, pentru că în ciuda graficii pixelate sau tocmai datorită perfecționării ei, sunt atras din nou și din nou, dorind să ajung mai departe și să văd măcar puțin în plus. Muzica catchy și deja emblematică este și ea un important atu al seriei, o ascult chiar și acum în timp ce scriu cuvintele astea, dar nu de puține ori am ascultat-o chiar și fără a face ceva legat de joc, iar ăsta e un lucru pe care pot să-l spun despre puține soundtrack-uri.

Black-ul din Black Friday de anul trecut a fost pentru mine cu subînțeles de „întunecat”, și asta pentru că am dat din întâmplare peste Castlevania: Symphony of the Night (1997, lansat inițial pe prima consolă PlayStation), considerat de mulți ca fiind cel mai bun din serie și cu siguranță cel mai important Castlevania din anii ‘90, la o reducere irezistibilă pentru Android. Da, l-am jucat pe telefon, puteți să mă ardeți laolaltă cu vampirii. Controlul prin touchscreen este cel puțin deficitar (și nu din cauza unui design prost gândit), mai ales pentru un joc care necesită reacții rapide și precise, iar încercările de a folosi o manetă nu au avut nici ele sorți de izbândă, datorită input lag-ului insuportabil, dar în cele din urmă m-am obișnuit destul de bine cu controalele implicite. Acestea fiind spuse, este un port excelent și nu am întâmpinat alte probleme, deși traducerile cheesy (de exemplu celebrul  „What is a man? A miserable little pile of secrets.” lipsește din păcate) au fost înlocuite și asta ar putea fi deranjant pentru cei care au experimentat originalul. Personajul principal este Alucard, fiul lui Dracula, nu un membru al familiei Belmont cum e tradițional pentru serie. Cu toate că nu a fost prima apariție a lui Alucard, portretizarea lui în acest joc a fost principala inspirație pentru serialul de pe Netflix.

Deși nu am terminat explorarea, zonele din castelul aproape viu (în cuvintele lui Alucard, a cărui prezență e umbrită de cea a castelului eponim, „This castle is a creature of Chaos.”) mi-au amintit cât de mult iubesc seria. De la cărțile zburătoare care te atacă odată intrat în bibliotecă, la cavernele de sub castel care ascund o creatură a mitologiei grecești, și până la doppelgänger-ul care te atacă în mod surprinzător dintr-o oglindă, toate te împing să explorezi indiferent de ce pericole te așteaptă, și oferă senzația unei clădiri formate exclusiv din camere interzise pe care abia aștepți să le vezi. Elementele de RPG oferă și ele un stimulent pentru explorare, deoarece poți găsi mai multe arme, armuri, accesorii, relicve cu puteri și așa mai departe care permit personalizarea stilului de luptă și deschiderea de noi zone. Din „tatăl” Alucard și „mama” Samus Aran din Super Metroid (1994) a luat naștere genul metroidvania, caracterizat ca fiind un open world văzut din lateral bazat pe explorarea descrisă mai sus, gen care în ultimii ani a devenit foarte des utilizat de către dezvoltatorii de jocuri indie. Printre cele mai de succes exemple din ultimii ani se numără Ori and the Blind Forest (2015), Hollow Knight (2017), Dead Cells (2018),  Blasphemous (2019) și succesorul spiritual Bloodstained: Ritual of the Night (2019) a lui Koji Igarashi, fost producător pentru Castlevania. Se poate argumenta că și jocuri 3D precum cele din seriile Batman: Arkham și Souls au fost influențate de SotN, împrumutând multe elemente de explorare a hărții și de descoperire a poveștii.

Nu voi intra în detaliu și nici nu voi menționa toate jocurile din serie, primele fiind mai mult decât suficiente pentru a explica originile anime-ului produs de Netflix, dar nu pot să nu spun nimic de Castlevania: Aria of Sorrow de pe Game Boy Advance, fiind primul pe care l-am început, terminat și încă cea mai memorabilă aventură avută în castelul lui Dracula. Poate că într-o zi, povestea atipică pentru Castlevania a studentului Soma Cruz în Japonia anului 2035 va fi adaptată într-un film sau serial, dar până atunci ne întoarcem în timp la Trevor Belmont în Valahia anului 1455.

„ … but there’ll be no games here.”

Castlevania: Serialul de pe Netflix

În 2017 a apărut pe Netflix serialul de animație Castlevania, creat de către Warren Ellis și produs de Frederator Studios. Deși strict vorbind nu este un anime (fiind scris, produs și distribuit de americani), stilul este puternic influențat de animația japoneză, având și animatori din partea studioului japonez Madhouse dar și animatori care au lucrat la filmele din seria Berserk, de asemenea o influență asupra serialului. Pe deasupra, deși este dublat în engleză foarte bine, tot varianta în japoneză cu subtitrări este cea mai faină în opinia mea. Povestea este bazată pe Castlevania III: Dracula’s Curse, dar începând cu sezonul al doilea preia și elemente din Castlevania: Curse of Darkness. Primul sezon are doar patru episoade în care este explicat motivul pentru care Vlad  „Dracula” Țepeș, un vampir interesat mai degrabă de lectură și de știința uitată din antichitate decât de luptă, declară război umanității într-o încercare de genocid, și, dintr-o anumită perspectivă, de sinucidere. Lui Dracula i se opune un trio format din Trevor – un bețiv orfan, ultimul membru rămas în viață din familia Belmont care a fost distrusă de către oameni superstițioși speriați de către puterea și magia vânătorilor de vampiri, Sypha Belnades –  o vrăjitoare dintr-un clan de nomazi („Speakers”, numiți astfel pentru că își transmit oral cunoștințele), și Adrian „Alucard” Țepeș –  fiul lui Dracula care vrea să-și oprească tatăl în numele mamei sale. Primul episod începe cu Lisa, o femeie din satul Lupu care vizitează castelul lui Dracula în căutarea de cunoștințe medicale cu care să poată trata sătenii. Deși inițial Dracula încearcă să o sperie pentru a-l lăsa în pace, ea nu este intimidată, iar curajul și dorința ei sinceră de a învăța și de a ajuta îl impresionează și acesta acceptă în cele din urmă să o instruiască. Cu timpul se îndrăgostește de ea și ajung să formeze o familie, iar Vlad Țepeș acceptă provocarea soției sale să călătorească în jurul lumii pentru a cunoaște mai bine oamenii și poate să ajungă să îi aprecieze sau cel puțin să-i tolereze. Dar în mod tragic, la fel cum superstiția și religia au dus la distrugerea familiei Belmont, acestea au dus și la arderea pe rug în Târgoviște a Lisei Țepeș, acuzată pe nedrept de vrăjitorie în timp ce soțul ei era plecat și nu putea să o apere. În ultimele ei momente în viață se roagă ca Dracula să nu îi pedepsească, pentru că nu știu ce fac – o aluzie cât se poate de clară la Crucificare. În timp ce Dracula se hotărăște să distrugă umanitatea, fiul lui i se alătură lui Trevor Belmont, înțelegând că mama sa nu și-ar fi dorit să fie răzbunată. Fiind român, nu pot să nu apreciez că în ciuda lumii evident ficționale, povestea are anumite elemente de acuratețe istorică prin plasarea în Valahia/Țara Românească (unde Vlad Țepeș a fost de fapt domnitor, nu în Transilvania, cum apare de cele mai multe ori în ficțiunea cu vampiri) și în orașe reale precum Târgoviște (capitala în acea perioadă) și Brăila.

Sezonul al doilea nu doar că este de două ori mai lung (având opt episoade), dar și povestea este mult mai dezvoltată. Dracula convoacă lideri vampiri din toată lumea, de la vampirul viking Warbrand, la Chō din nordul Japoniei, pentru războiul său împotriva umanității. Ultima venită este Carmilla din Stiria (un ducat austriac), care prin critici și uneltiri transformă castelul într-un veritabil Game of Thrones în încercarea de a prelua puterea. Interesantă este și prezența celor doi oameni cu care Dracula s-a împrietenit de-a lungul călătoriilor sale, necromanții Hector și Isaac, care pot transforma oamenii uciși în demoni pentru armata vampirilor. Cei doi sunt numiți generali de către Dracula datorită loialității și a experiențelor negative cu oamenii, ceea ce îi face să urască umanitatea mai mult decât vampirii, pentru care oamenii sunt niște animale lipsite de rațiune, bune de hrană. Warbrand este cel mai potrivnic ideii de a fi condus de către oameni inferiori, dar toți vampirii sunt nemulțumiți, ceea ce creează condițiile perfecte pentru planul Carmillei.

Al treilea sezon a apărut în 2020 și are zece episoade, de-a lungul cărora sunt prezentate călătoriile (interne, fizice, sau chiar interdimensionale) a personajelor separate ca urmare a finalului sezonului anterior, fiecare încercând să-și descopere menirea. Sunt introduse și numeroase personaje noi sau reimaginate, ceea ce transformă serialul într-o poveste mai matură și din ce în ce mai distinctă față de cea din jocuri. Printre personajele noi se numără și „surorile” Carmillei, alături de care aceasta conduce matriarhia Stiriei. Dintre acestea, cea care beneficiază de cel mai mult screentime este diplomata Lenore, o roșcată aparent blândă și binevoitoare, dar mult mai vicleană decât pare. Striga este căpetenia armatei, iar iubita ei, Morana, se ocupă de strategie, roluri care nu pot să își atingă potențialul maxim într-un sezon care se ocupă mai degrabă de punerea bazelor conflictului care urmează. Saint Germain, călător în timp în jocurile video, este aici un magician misterios dar nu foarte puternic care abia își începe călătoriile. Acesta caută o persoană dragă pierdută în Coridorul Infinit, o cale de acces către alte dimensiuni și timpuri pe care cultiștii din satul Lindenfeld vor să o folosească pentru a deschide un portal către iad. Saint Germain ajunge astfel să lucreze cu Trevor și Sypha pentru a-i opri, cerând în schimb doar accesul în portal. Deși episoadele sunt mai meditative iar povestea înaintează mai încet, odată ce toate piesele sunt la locul potrivit concluzia este spectaculoasă și explozivă la propriu, cu multă moarte și sex. Sezonul al patrulea a fost deja confirmat de Netflix și abia aștept să văd unde merge povestea mai departe, acum că este mai liberă ca niciodată de constrângerile poveștii din jocurilor video.

P.S. Filmul care a stat la baza biciului folosit de familia Belmont este, bineînțeles, Raiders of the Lost Ark din seria Indiana Jones.