Juju-ce? Kaizer? O retrospectivă asupra Jujutsu Kaisen

Așa cum v-am obișnuit deja, un nou articol care pune cu forța H-ul la final de SF&F în încercarea de a ține pasul cu alte comunități care au acronime cu multe litere. Da, vorbim din nou despre un serial horror (sau dark fantasy) ceva mai vechi. Unii dintre voi veți spune acum „hei, dar serialul s-a terminat acum două luni, nu e deloc vechi”, și sunt de acord cu voi, dar în lumea anime au trecut între timp două sezoane de când a apărut și a fost hyped Jujutsu Kaisen (jujutsu însemnând magie, în mod special magia bazată pe energia blestemelor, iar kaisen, luptă). Cum nu m-am apucat de serial cât încă era proaspăt și cum în general nu prea sunt omul noutăților, sper că pot oferi mai degrabă o perspectivă de ansamblu care să vă convingă că povestea merită văzută (sau chiar citită) și că nu a ieșit fum fără foc. Astea fiind spuse, minor spoilers ahead.

Jujutsu Kaisen este un manga scris și ilustrat de către Gege Akutami și publicat din 2018 în Weekly Shōnen Jump, ajungând în doar câțiva ani printre cele mai bine vândute manga-uri datorită celor peste 50 de milioane de volume cumpărate fizic sau digital. My Hero Academia, despre care am vorbit recent și pe care continui să-l urmăresc cu sufletul la gură, este singurul alt manga recent care e pe aproape ca succes în ceea ce privește vânzările. Coincidența face ca ambele să fie seriale despre adolescenți cu puteri fantastice, dobândite prin *ahem* înghițirea unor părți ale corpului, (a unui fir de păr în cazul lui Deku și a unui deget – pentru început – în cazul lui Yuji) care învață să fie eroi într-un context mult mai formal și mai academic decât era tendința „pe vremea mea”, când tinerii cu puteri din desene făceau cam ce aveau chef ei între ei, într-o lume cu adulți aproape inexistenți sau cel puțin incompetenți.

Probabil mai puțin cunoscut este faptul că serialul e o continuare a Tokyo Metropolitan Curse Technical School, redenumit ulterior Jujutsu Kaisen 0. Anul acesta prin iarnă povestea o să fie adaptată ca film anime, ceea ce îmi dă o senzație de déjà-vu, mai ales dacă o să fie la fel de vizionat ca Mugen Train. Și acum, că tot vorbim de adaptări, hai să trecem la serialul anime.

Anul trecut în octombrie, toamna fiind mereu o perioadă prielnică pentru genul ăsta de ficțiune, a apărut primul sezon (din care între timp au fost difuzate toate cele 24 de episoade) produs de studioul de animație MAPPA, care a avut un an excepțional în 2020 și despre care mai am încă destule de povestit. Da, știu, printre fanii Attack on Titan există destui pentru care numele ăsta nu înseamnă neapărat ceva bun, dar vă garantez că nu există astfel de controverse când vorbim de Dororo, Dorohedoro, The God of High School și, da, Jujutsu Kaisen este degetul cireașa de pe tort pe care o vom savura azi.

Personajul principal este Yuji Itadori, un băiat de 15 ani cu părul roz care trăiește singur în Sendai (la nord de Tokyo) și frecventează un club școlar de studii ale artelor oculte. În ciuda destinului neobișnuit, nu este neapărat pasionat de supranatural, fiind membru al clubului doar pentru că înseamnă mai puțină muncă din partea lui. Deși fizicul excepțional îl face să fie mai degrabă dorit de cluburile sportive, Yuji ține ca în timpul liber să-și viziteze bunicul bolnav la spital. Cu toate acestea, bătrânelul e cam țâfnos și nu prea vrea să fie vizitat, preferând ca Yuji să socializeze după școală. Nu vă atașați prea mult de bunic pentru că cineva trebuie să fie un Unchi Ben pentru un băiat de altfel destul de lipsit de ambiție. Cum era de așteptat, în primul episod în timpul unei vizite a lui Yuji la spital, bunicul îi spune pe patul de moarte că regretă deciziile luate în viață și îl sfătuiește să ajute mereu oamenii pentru ca la vârsta lui să poată fi înconjurat de prieteni. Până aici nimic neobișnuit, încă nu am ajuns la panda vorbitori și alte nebunii, dar în prima scenă în care îl întâlnim, Yuji este ținut prizonier și urmează să fie executat (din fericire, nu suntem agasați cu clișeul „poate vă întrebați cum am ajuns în situația asta”.)

Megumi Fushiguro, singurul elev de anul întâi al școlii de vrăjitori jujutsu din Tokyo, investighează un obiect blestemat care se află undeva în jurul școlii lui Yuji și atrage blesteme puternice. Blestemele, un fel de demoni, sunt create de emoțiile negative ale oamenilor și, deși în mod normal nu pot fi văzute de oamenii obișnuiți, îi pot răni sau chiar ucide pe aceștia, motiv pentru care există vrăjitorii jujutsu care le exorcizează.

Megumi se întâlnește cu Yuji la spital și află că obiectul este la clubul de ocultism, unde urmează să fie desigilat. Ce este totuși obiectul blestemat? Ei bine, degetul despre care ziceam că o să fie înghițit de Yuji, care nu este un deget oarecare (deși asta nu face situația mai puțin bizară) ci a unui demon legendar de acum o mie de ani pe nume Sukuna, zis și „Regele Blestemelor”. Chiar dacă glumește în legătură cu gustul degetului să nu vă imaginați că îl mănâncă de foame. Fiind într-o situație disperată, Yuji are nevoie de puterile demonice pe care i le poate oferi degetul lui Sukuna pentru a-și salva prietenii. Nu că abilitățile lui fizice ar fi normale, tânărul depășind multiple recorduri mondiale cu ușurință într-o competiție școlară într-o secvență de altfel comică. Într-o notă mai serioasă, Yuji își face intrarea eroică la etajul patru al școlii infestate de blesteme printr-o singură săritură, și dovedește potențial în lupta fizică cu blestemele de nivel mai mic.

Deși Sukuna distruge cel mai puternic blestem al școlii, faptul că ajunge să-l posedeze pe Yuji se dovedește a fi o problemă mult mai mare. După ce este oprit de profesorul Gojo și dovedește că își poate controla puterile demonice, lui Nezuko Yuji i se permite să trăiască, deși conducerea școlii, descrisă de Gojo ca fiind „temătoare”, ar fi preferat să îl execute cât mai repede. Sau, în orice caz, îi este amânată execuția până când va reuși să asimileze toate cele 20 de degete ale lui Sukuna (nu e vorba și despre cele de la picioare, vi-l puteți imagina mai degrabă cu două mâini), ceea ce ar permite distrugerea degetelor și a lui Sukuna odată cu ele. Yuji devine astfel colegul lui Megumi, dar nu înainte de a trece de testul directorului școlii. Directorul Masamichi Yaga nu este interesat în mod special de puterile lui, ci de motivația pe care o are pentru a salva oamenii și de a se lupta cu blestemele. Cu ajutorul lui, Yuji ajunge să găsească o motivație mai puternică decât dorințele bunicului său, fiind oricum avertizat de director că ar putea ajunge să-și blesteme bunicul dacă moare în numele lui. Celor doi băieți din anul I li se mai alătură și Nobara Kugisaki, pentru că cineva trebuia să completeze trio-ul à la Naruto. Deși nu este printre personajele mele preferate (o prefer pe Maki) Nobara este totuși departe de a fi o copie după alt personaj feminin din anime, și oferă echilibru echipei. De-a lungul sezonului, celor trei li se alătură și alți colegi din clasele mai mari, dar și de la școala din Kyoto (singura altă școală de jujutsu din Japonia), care au la rândul lor puteri, personalități și înfățișări memorabile.

Nu, nu am uitat de fan favorite-ul Gojo, cum aș putea să vorbesc despre Jujutsu Kaisen fără să vorbesc și despre Gojo? Și totuși, cum aș putea să vorbesc despre el în așa fel încât să îi fac suficientă dreptate personajului? Dacă spun că este profesorul anului întâi sau cel mai puternic vrăjitor jujutsu, aduce cu multe alte personaje de anime, de la Kakashi la All Might, dar Gojo este departe de a fi reprezentat de o simplă funcție sau un titlu, lucruri de care nu îi pasă oricum. Ca profesor este destul de nepăsător și aparent necugetat (de cum îl auzim prima dată la telefon cu Megumi ne putem da seama că nu e tocmai un adult obișnuit după modul în care ia în derâdere situația), iar atitudinea lui nu trădează nivelul puterii și al responsabilității. Sigur, asta nu îl face neapărat un profesor ineficient, ba chiar încrederea pe care o are în elevi și predarea foarte practică le permite să progreseze rapid.

Un alt personaj care mi-a plăcut în mod special este Kento Nanami – vrăjitor jujutsu profesionist. Mereu la costum și cu o atitudine de corporatist sătul de toate, Kento este opusul prietenului său Gojo. După absolvirea școlii jujutsu, s-a angajat ca simplu salariat la birou, însă curând a fost copleșit de inutilitatea muncii depuse și s-a întors în lumea secretă a vânătorilor de blesteme. Chiar și când e într-o luptă pe viață și pe moarte cu un blestem, e cu ochii pe ceasul de mână și își dă toată silința să nu stea peste program. Îmi voi permite un moment de zoomer pentru a spune: #mood.

Nici printre blesteme nu ducem lipsă de personaje ieșite din comun, mai ales când vine vorba de gașca lui Mahito de blesteme de grad special. Mahito este un blestem cu un aspect relativ uman, dar un comportament cât se poate de inuman, mai ales în aplicarea puterilor sale de manipulare a sufletelor, putere pe care o poate aplica și pe propriul suflet. Relația antagonică dintre Mahito și Yuji, cu puterile și emoțiile lor încă în dezvoltare, este nuanțată printr-un băiat timid pe nume Junpei care ajunge să fie prieten cu amândoi într-o luptă a cărei miză ajunge să fie chiar sufletul lui. Concluzia conflictului și toate celelalte surprize din serial vă las pe voi să le explorați singuri, cu speranța că dacă ați ajuns până aici în articol v-am stârnit suficient interesul încât să vă apucați de binge.

Dacă ar fi să descriu ce face povestea să fie deosebită, atunci aș spune că e felul prin care pornește de la șabloane shounen pe care le tratează cu o destindere și creativitate copilăroasă, tăind și colorând în direcții și cu culori neașteptate, dar familiare. De apreciat este și faptul că nu folosește „metoda Marvel” de a transforma totul într-o parodie și de a evita momentele emoționante (în apărarea Marvel, acest lucru s-a mai diminuat odată cu filmele din Phase 3), pericolul și tragedia fiind acceptate într-un mod autentic. Nu în ultimul rând, melodia de final (ALI – Lost in Paradise feat. AKLO), care ia ce-i mai bun din pop, jazz și hip-hop, e excepțională și preferata mea din ultimii ani. Partea vizuală cu personajele dansând e și ea pe măsură: culorile sunt deschise, animația minimală și deosebită, iar personalitatea fiecăruia este distilată și reprezentată cu surprinzătoare acuratețe considerând simplitatea mișcărilor. Tonul este unul neașteptat de vesel care exprimă perfect mândria pe care sunt sigur că o simt creatorii serialului (de la Gege Akutami la MAPPA), și e atitudinea cu care Jujutsu Kaisen ne îndeamnă să trăim în ciuda provocărilor vieții.