De la Dracula la Omul Invizibil, filmele horror clasice, acum pe YouTube

În 2021 începem anul direct cu luna octombrie, și asta pentru că Universal ne pregătește un Halloween cu întârziere (probabil și ei au considerat că 2020 a avut prea multe momente horror și fără contribuția ficțiunii), punând la dispoziție clasicele filme cu monștri din anii ’30 și ’40. Acestea o să poată fi urmărite gratuit pe canalul de YouTube – Fear: The Home of Horror – timp de o săptămână de la apariție. Cum pe primele patru le-am văzut deja, vă pot spune și câteva impresii și de ce cred că nici după aproape o sută de ani, aceste filme nu au îmbătrânit nici o zi. Ceea ce e de așteptat de la vampiri, dar ne face să admirăm cu atât mai mult tehnicile de îmbălsămare ale egiptenilor antici.

Programul începe pe 15 ianuarie 2021 cu Dracula (1931) și The Mummy (1932). Da, ACEL Dracula, cu dragul (sau dracul?) nostru Béla din Lugoj. Béla Ferenc Dezső Blaskó (nici eu, fiind parțial ungur, nu-i pot pronunța numele cum trebuie, e ok), cunoscut mai bine ca Bela Lugosi, îl interpretează excepțional pe Contele Dracula, devenind sinonim cu acesta și totodată imaginea pe care o vedem cu toții când ne gândim la personajul din romanul lui Bram Stoker. În plus, încă n-am auzit acuzații de ungurwashing (probabil că nici n-au găsit un român dispus să spună că nu îi place usturoiul), deci ceva sigur a făcut bine. În caz că umorul mai mult sau mai puțin reușit din articol vă pune pe gânduri, considerând că nu se potrivește cu tema filmelor, veți vedea că acestea au mai multe momente de umor decât v-ați fi așteptat, mai ales odată cu apariția crossover-urilor cu comedianții Abott și Costello. Aceste momente sunt rare în primul film, care păstrează atmosfera sobră de la care te-ai aștepta de la un film horror în alb și negru. Deși poate părea evident, aș vrea să scot în evidență că lipsa culorilor intră în categoria less is more, puține dintre filmele color care au urmat în deceniile următoare au reușit să recapture the magic – magia întunecată, desigur.

Al doilea film introduce Mumia lui Imhotep, mare preot al Zeului Soare (Ra), interpretată de Boris Karloff, despre care vom mai vorbi imediat, fiind un actor la fel de important ca Bela Lugosi pentru seria Universal Classic Monsters. Întorcându-mă la prietenia dintre horror și comedie (filme precum Dawn of the Dead a lui Romero sau Shaun of the Dead a lui Edgar Wright continuă tradiția), în cazul The Mummy (1932) aceste momente sunt mai dese, mai ales în prima parte a filmului, dar ele au rolul de a arăta hybrisul personajelor confruntate cu supranaturalul (în cuvintele asistentul Ralph Norton: „Oh come, Dr. Muller, surely a few thousand years in the earth would take the mumbo-jumbo off any old curse.”). Această aroganță și curiozitate a asistentului rămas singur cu descoperirea arheologică este și motivul pentru care Imhotep este readus la viață, acesta traducând și apoi rostind în șoaptă cuvintele magice. Mai interesantă decât elementele de comedie este însă natura romantică a filmului, care este și sursa conflictului. În loc de a distruge și ucide fără sens, mânat de un blestem, odată readus printre cei vii, Imhotep se comportă surprinzător de rațional și aproape greu de deosebit de un egiptean obișnuit, ceea ce îi permite să devină un simplu contemporan pe nume Ardeth Bay, acoperire pe care o menține timp de zece ani. Deghizat astfel, el începe să caute reîncarnarea femeii pe care o iubea cu mii de ani în urmă, și pentru care și-a pierdut poziția de preot și chiar viața ca pedeapsă, fiind mumificat de viu. Apropo de femeia pe care o caută Imhotep, numită Helen Grosvenor, personajul ei și chiar filmul a fost acuzat în ultimii ani de islamofobie pentru strania nostalgie pe care o simte aceasta față de „adevăratul Egipt”. Consider că acuzațiile sunt exagerate și chiar denaturează intențiile filmului, care oferea doar indicii cu privire la viața anterioară în Egiptul antic a personajului feminin.

Trecând mai departe, monstrul lui Frankenstein (interpretat tot de Boris Karloff) și „soția” sa vor avea și ei o săptămână dedicată, începând chiar din ziua următoare, pe 16 ianuarie, când apare Frankenstein (1931) și Bride of Frankenstein (1935). Filmele sunt inspirate (indirect, pentru că povestea e mai aproape de o piesă de teatru din 1927) de cartea scrisă de Mary Shelley (Frankenstein; or, The Modern Prometheus) în „Anul fără vară” 1816 la Villa Diodati, unde a stat alături de poeții Percy Shelley și Lord Byron, cu care s-a întrecut în scris povestiri de groază. Filmele explorează destinul tragic al creației doctorului Henry Frankenstein, un corp reînviat care caută să supraviețuiască dar și să scape de singurătate. În căutarea lui de-a lungul celor două filme, se împrietenește cu o fetiță (prietenie sfârșită de o gravă neînțelegere), cu un pustnic orb pe care-l aude cântând la vioară și care îl învață câteva cuvinte precum „prieten”, „bine” și “rău” (dar a cărui casă este arsă de vânătorii aflați pe urmele monstrului), și în cele din urmă se convinge că doar un monstru ca el ar putea să-i aline singurătatea, așa că îl obligă pe doctorul Frankenstein să îi creeze o soție. Deznodământul vă las să-l descoperiți singuri, dar să nu sperați la un „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. De remarcat este și personajul doctorului Septimus Pretorius, care, spre deosebire de Henry Frankenstein, este mult mai fanatic în ceea ce privește crearea vieții artificiale, și un antagonist în adevăratul sens al cuvântului, nu ca bietul monstru neînțeles a lui Frankenstein.

Ultimele trei filme apar pe 17 ianuarie și vă invit să le descoperim împreună, pentru că nici eu nu am avut încă ocazia să le văd. Acestea vor fi The Invisible Man (1933), The Wolf Man (1941) și Abbott and Costello Meet Frankenstein (1948). Dacă stilul mai tradițional nu vă este pe plac, am vești bune despre primul film, unul dintre puținele lucruri bune (mai ales când vine vorba de cinematografie) din 2020 a fost chiar remake-ul The Invisible Man pe care l-aș recomanda călduros dacă nu aș fi încă înghețat de groază.