TGIFF: amintiri și emoții – partea I

Într-o dimineață  răcoroasă la sfârșit de toamnă, în 2019, stăteam la o masă, într-o cafenea din Piața Unirii, în Timișoara, cu Oltea Zambori, una dintre cele mai de succes promotoare profesioniste de evenimente culturale din România. Am aflat de ea de la o cunoștință (nici nu mai știu de la cine, dar îi mulțumesc pentru informație!) și Oltea a fost atât de generoasă încât mi-a acordat o felie din timpul ei extrem de drămuit: în cele 15-20 de minute, cât am stat cu ea, la o cafea, i-a sunat telefonul continuu, vibrând țâfnos pe masa de sticlă a cafenelei, cel puțin o dată pe minut. Era pus cu fața în jos, pentru a nu se vedea numele și importanța celui care sună, din dorința clară de a fi prezentă acolo, la întâlnire, ca să mă ajute.

Această întâlnire a fost cea care a propulsat TGIFF pe traiectoria pe care este acum, și voi, cei care v-ați bucurat de prima ediție a primului festival internațional de film SFF din România, puteți să-i mulțumiți aceste inimoase „moașe” de evenimente culturale.

Oltea m-a întrebat destul de repede ce este cu festivalul acesta, cui îi este adresat. Eu, într-o pornire idealistă și cu inocența lipsei de experiență, am spus candid:

– Fandomului SFF românesc.

– Și cine alcătuiește acest fandom? m-a întrebat Oltea.

Jenat de întrebare, mai bine spus de ce răspuns trebuia să dau, m-am fâstâcit. Trebuia să-i spun cu sinceritate, și m-am gândit doar la acei oameni care sunt activi în fandom și care, probabil, ar fi interesați de acest festival.

– O sută de oameni, poate două-trei sute, am răspuns cu jumătate de gură.

Oltea s-a uitat  la mine cu atenție, mi-a zâmbit într-un fel în care mi-era greu să-l interpretez, apoi mi-a spus cu bunăvoință:

– Nu înțeleg de ce să te limitezi la un număr atât de mic de oameni. Sunt mulți consumatori de film SF în România, ei de ce să nu aibă posibilitatea de a gusta din oferta culturală pe care o pregătești tu?

Am vrut să-i răspund imediat, pe loc, să-i spun viziunea evenimentului pe care o aveam, dar cuvintele se rostogoleau în minte, fără a putea să se manifeste în sunete. Orice aș fi vrut să spun, ca s-o contrazic, nu avea puterea și căderea celor spuse de ea. Acela a fost momentul revelației, momentul definitoriu, în care viziunea  mea a fost descătușată de câteva cuvinte simple, distilate din esența experienței pe care o avea în domeniul marketingului cultural o persoană pentru care eram un necunoscut, cuvinte spuse în fața a două cafele aburinde.

Începând cu momentul T0, pe care ți l-am relatat mai sus, viața mea s-a schimbat radical. De la un eveniment mic, de nișă, gândit ca o șuetă între prieteni cu aceleași pasiuni, care poate, în timp, ar fi crescut și ar fi dobândit alte aspirații, am fost propulsat pe orbita unui festival de film cu invitați din mai multe țări europene, cu un invitat de onoare din serialul Game of Thrones, cu opt linii de program paralele, cu sute de participanți la secțiunea plătită și la cea gratuită, cu zeci de mii de interacțiuni la pagina de Facebook (vezi statistici detaliate aici).  Pe atunci nu știam unde se va ajunge, doar că doream să fac ceva cu adevărat deosebit.

Structura evenimentului a crescut organic, s-a dezvoltat de la o săptămână la alta, propulsat de efortul meu continuu de a găsi oameni potriviți, pentru tot ce era necesar: invitați special, invitați în program, sponsori, parteneri, susținători, voluntari, specialiști în marketing și promovare, firme de producție de material publicitar, filme înscrise în festival și public consumator de filme SFF. Lucrurile au mers bine, conceptul prindea formă de la o zi la alta: aveam trei locații fizice pentru festival, cooperarea generoasă a primăriei din Dumbrăvița, sprijin din diferite locuri, unele din partea cărora nu ne așteptam, dar și respingeri ferme, oameni care nu veneau la întâlniri programate, fără să anunțe, neseriozitate și promisiuni spulberate în vânt.

În spatele acestor eforturi continue, creștea tot mai mult incertitudinea, spectrul întunecat al îndoielii, umbra care acoperea orice inițiativă și oprea din mers orice plan: Covid-19. Luna martie 2019, odată cu impunerea carantinei naționale, a fost o lovitura dură și a transformat în praf aproape toate eforturile mele, de a organiza un festival de film. Șocul era atât de mare, încât refuzam să accept realitatea. Amânam o decizie, mă agățam de vechiul plan, de la o zi la alta, de la o săptămână la alta, până când m-am trezit la începutul lui mai, luna festivalului. Sub presiunea realității, toate gândurile care au măcinat faptele și situația în care mă aflam, într-o râșniță logico-emoțională, învârtită de mâna subconștientului, timp de săptămâni în șir, au țâșnit dintr-o dată și m-au făcut să mă decid într-o clipă: trebuia să fac festivalul, chiar dacă asta însemna s-o iau de la capăt. Am hotărât să fac o variantă cu participare majoritară online, doar cu o mică secțiune de vizionări în sistem drive-in.

Munca pornea aproape de la zero. Era copleșit de efortul și de consecințele deciziei luate, dar știam instinctiv că era hotărârea corectă.