Povestitorii ieri și azi: Canterbury, Chaucer, cavalerismul
Bișnițar de cuvinte: marfă străină pe marfă autohtonă și invers,…
Omul este un animal povestitor. Descoperim, cunoaștem, aflăm, trăim, simțim, ne cunoaștem… prin povești.
Anul e o mie trei sute și încă jumătate de veac: iarna grea lasă locul primăverii calde. Zefirul, vântul schimbării și al renașterii, trâmbițașul lunii april, îi îmbie pe oameni să iasă din bârloguri („De-atât fior li-i inima năucă”) și să caute tovărășia altora, să pornească la drum. Dar unde puteai să călătorești în Evul Mediu? Dacă nu erai negustor de profesie, sau oștean trimis în campanii, singura justificare pentru o călătorie mai îndelungată era pelerinajul. Iar dacă te aflai în Anglia, cel mai accesibil loc sfânt era, firește, Canterbury, unde se înalță acel colos al arhitecturii gotice și totodată casa de veci a sfântului Thomas à Becket, arhiepiscopul martir ucis cu vreo două veacuri în urmă, după ce Henric al II-lea ar fi izbucnit nervos, în preajma baronilor săi: „Will no one rid me of this turbulent priest?”
Anul e două mii douăzeci și doi, și pelerinajele nu mai sunt la modă în vestul tot mai secular. Dar tocmai ce-a trecut iarna grea, iarna izolării, o iarnă care a ținut doi ani, iar acum, încă amorțiți de la atâta stat în casă și comunicat online, căutăm tovărășia semenilor noștri, umplem terasele, birturile, restaurantele și obiectivele turistice amânate în tot acest timp, și ne bucurăm de „formatul fizic”.
Într-o vorbă, căutăm compania semenilor noștri.
Pentru că după cum ați ghicit deja, pelerinajul este un pretext. Un pretext să se întâlnească, să povestească și să se povestească.
Povestiri din Canterbury: ieri și azi
Sunt treizeci de pelerini-povestași. Fiecare împărtășește istorisiri bine ticluite în perioada de izolare, iar câștigătorul, cel mai iscusit dintre povestitori, va primi o cină gratis din partea hangiului, lipit și el la grupul pelerinilor. Noi suntem doar vreo cincisprezece, dar suntem de prin toată Europa: cehi, polonezi, italieni, spanioli, belgieni, francezi, suedezi și, nu în ultimul rând, români. Gazdele noastre (organizatorii Festivalului Internațional de Teatru Radiofonic) sunt niște englezi desăvârșiți, întruchiparea celor mai pozitive stereotipuri ale umorului, curtoaziei și ospitalității englezești. Și noi ne-am adunat să spunem povești, dar povești radiofonice, lucrate cu migală în tot atâtea studiouri, profesionale sau casnice.
Poate părea forțată paralela, dar în esență, depănatul de povestiri e o activitate, un ritual de fapt, vechi de când sintaxa, poate și mai vechi, de la primele semne sau desene aranjate într-o anumită ordine cronologică. Iar casele/clădirile din Canterbury te îmbie la asemenea paralele. Chiar și atunci când aceste paralele sunt oblice.
(librărie din Canterbury)
Chaucer a fost un om al Renașterii avant-la-lettre: un om universal. Pare să fi fost și un Jack of all trades (om bun la toate), slujind ca mesager la curtea regală, ofițer de vămi pe exporturi de lână (produsul de export nr. 1 al Angliei medievale), responsabil cu programul de construcții și reparații în timpul lui Richard al II-lea, apropiat al celui mai important nobil din Anglia, John of Gaunt, ba chiar și oștean în armata regelui Edward al III-lea. A luptat în Franța, în Războiul de o Sută de Ani, a căzut prizonier și a fost iute răscumpărat. A vizitat Europa, a fost martor la efervescența intelectuală din Italia, intrând în contact cu scrierile lui Dante, Boccaccio și Petrarca. În fapt, de la Boccaccio și al său Decameron a preluat modelul povestirilor în ramă, însă, spre deosebire de povestașii din Decameron, un grup de tineri fără trăsături distinctive, povestitorii lui Chaucer au personalități bine conturate și, mai mult decât atât, reprezintă o secțiune transversală a societății medievale târzii. Chaucer cunoștea limba latină și îi citise pe marii scriitori antici, de la Homer la Lucan sau Stațiu. A fost însă în egală măsură influențat de literatura în vogă a vremii, cea a cavalerismului și a romanțelor de curte, Le roman de la rose mai presus de toate.
Portretul unui cavaler: de la Chaucer la Tolkien
Cavalerul lui Chaucer este ca un cântec de lebădă heraldică, relicva unor vremuri aflate la asfințit. Este, firește, primul la rând, întâi pentru că ocupă cea mai înaltă poziție pe scara ierarhică a grupului de pelerini, fiind (poate) egalul doar câtorva fețe bisericești, cu siguranță stareța. Și într-adevăr, această ordine imuabilă, scalae mundi, este marca Evului Mediu, iar împotriva ei se înșiră pleiada de yeomeni, negustori, morari, hangii, târgoveți, doctori, corăbieri și alți liber-profesioniști care nu par să-și găsească locul în clasica împărțire tripartită – cei ce luptă, cei ce se roagă și cei ce muncesc ogorul. Și totuși, nu doar în virtutea acestei ierarhii are cavalerul întâietate la povestit. Să nu uităm, Chaucer e un umanist, un universalist, un om de mare rafinament cultural, umblat prin întreaga Europă, „infectat” deja de ideile care aveau să răstoarne într-un târziu ordinea medievală.
Cavalerul, deci, are întâietate și pentru că este un războinic umblat prin toate colțurile lumii cunoscute. A umblat, a văzut, a cunoscut. Să aruncăm o scurtă privire asupra portofoliului său de mobilitate:
Bătu-n Alecsandria de-a căzut;
Ades în fruntea mesii a șezut
Naintea altor neamuri în Prusia;
Și la Litveni luptat-a, și-n Rusia,
Era-n Granada când au dat asaltul;
La Algeazir, și-a fost în Belmaria
La Lyeys mai fost-a el și Stalalia (…)
La Trasimen luptat-a pentru lege (…)
De-au risipit păgânii în Turcia.
Omul umblat, se înțelege, e omul care are ce povesti. Și cu toate că impresia pare să fie aceea a unui mercenar lipsit de scrupule, în realitate, el absoarbe ceva din cultura meleagurilor unde-și duce bătăliile. Nu întâmplător, povestea lui poartă un iz antic, exotic, ceva pe gustul umaniștilor ce redescopereau Antichitatea. E o poveste cu Tezeu, Hipolita, regele Creon și alte figuri mitologice ale Greciei Antice, dar scrisă în manieră cavalerească. Iar cavalerul nostru, un om drept, războinic neînfricat, „viteaz, dar și-nțelept la minte” (extrem de interesantă folosirea conjuncției adversative, semn că Chaucer nu era captivul idealului cavaleresc, cunoscând și sugerând o imagine mai realistă a cavalerului medieval obișnuit, anume o brută fără prea multă minte). Pe deasupra, „n-ar fi rostit vorbe de ocară,” și n-ar fi greșit nimănui. Are vreun cusur? Are:
„Buni cai avea, dar straie nu prea bune.
Era pieptarul negru-al dumisale
Soit de spre rugina celor zale
Căci doar ce poposi din țări streine.”
O descriere ce m-a trimis numaidecât la întâlnirea dintre Frodo Baggins și Aragorn, în acel moment un simplu pribeag poreclit Pas Mare. Spune Frodo „ Îmi vine să cred că o iscoadă de-a lui [Sauron] ar… mă rog, s-ar arăta mai frumos şi ar mirosi mai urât, dacă mă-nţelegi.” Pas Mare râde atunci și spune: „Eu arăt zdrențăros şi miros bine”, apoi intră subit în modul eroic cavaleresc și recită un distih compus chiar pentru el: „Nu-i aur tot ce strălucește. Nu toţi sunt rătăciți în viaţă”.
Cred că asemănarea dintre cavalerul mult umblat al lui Chaucer și Aragorn, dunedainul care-a colindat întreg Pământul de Mijloc, nu e întâmplătoare. Pentru că trebuie spus, Stăpânul inelelor îmbină expresia medievală cu cea modernă. Romanul are, de fapt, doi eroi: unul modern, în persoana lui Frodo Baggins, hobitul care mediază contactul nostru cu o lume fantastică, exotică, îndepărtată; și Aragorn, fiul lui Arathorn, erou eminamente medieval, conștient de rolul fix pe care povestea i-l rezervă. Căci, spre deosebire de film, unde eroul interpretat de Viggo Mortensen joacă dubiul, nesiguranța, dificultatea alegerii, în romanul lui Tolkien, Aragorn își acceptă de la bun început misiunea eroică și joacă „partitura” de inspirație medievală.
Însă cavalerul lui Chaucer și cel al lui Tolkien se mai aseamănă într-un aspect esențial: amândoi sunt povestitori desăvârșiți, având tolba plină cu istorisiri de pe meleaguri stranii, sau din vremi apuse. Astfel, Aragorn le povestește hobiților legenda lui Beren și Luthien, o istorisire care se înscrie întrutotul în tiparele literaturii medievale, dar totodată o istorisire din „Antichitatea” Pământului de Mijloc. E echivalentul poveștii de dragoste pe care o spune cavalerul lui Chaucer.
Și astfel ne întoarcem roată la Canterbury, în prezent, unde cincisprezece povestași împărtășesc istorisiri de pe meleagurile lor. Cu toții vorbim engleza impecabil și credem în homo universalis, sau măcar homo europeanus. Ne bucurăm și învățăm din poveștile celorlalți. Iar apoi, în semn de înaltă prețuire pentru această bijuterie a arhitecturii medievale (și mă refer aici la întreg orașul vechi), îi fac o scurtă vizită martirului Thomas Beckett, ucis de rege, într-una din cele mai impunătoare clădiri și totodată locuri sacre din lume.
(fotografia pe care am făcut-o cu câteva ore înainte de plecare).
What's Your Reaction?
Bișnițar de cuvinte: marfă străină pe marfă autohtonă și invers, biciclist enciclopedalic, turnător de gaz pe foc și de ingliș pe copii.