Luciul de sub marea de rugină

Navigam pe Goodreads și am dat cu ochii de cartea asta. De Cargill știam că scrie scenarii de filme, și după descrierea cărții am zis why not? și așa n-am mai citit de mult un SF cu roboți.

Am luat-o de pe net în format pdf și am citit-o. Și… mi-a plăcut. Mostly.

Sigur că e plină de absolut toate clișeele și scenariile de care ai auzit vreodată prin alte cărți sau filme (de la nașterea AI-ului, la apocalipsa declanșată de roboți, extincția umanității, o planetă deșertificată aflată în ruine, grupuri de supraviețuitori, fanatici ai vreunei ideologii extremiste etc), dar cum am spus și am repetat de nenumărate ori, subiecte originale nu mai există de mult, tot ce poți face acum e să combini chestiile de mult fumate în tot felul de modalități interesante. Și Cargill face exact asta în „Sea of Rust”.

Pe scurt, povestea e a unui robot numit Brittle (wink-wink!) care se strică încetul cu încetul, și în timp ce își caută piese de schimb printre ruine, intră în contact cu un alt robot. Se vânează între ei pentru că fiecare are nevoie de ceva din celălalt, până când conflictul se varsă într-o scenă mai largă, prin orașe subterane unde comunități tot mai restrânse de roboți se ascund de cele câteva mega-AI-uri care asimilează încetul cu încetul toate conștiințele care au mai rămas. Într-un asemenea oraș întâlnesc un grup de roboți care au printre ei un individ mai special (of course!), cu niște abilități care ar putea înfrânge mega-AI-urile omnipotente (of course!) și schimba întreaga lor societate (of course!).

Povestea e alertă, nu stă locului nicio clipă. Capitolele alternează între prezent și trecut (ca să aflăm și noi ce s-a întâmplat între oameni și roboți, cum au evoluat și degenerat relațiile dintre ei – partea asta a adus foarte mult a The Second Renaissance, short-ul ăla din Animatrix care explică cum a luat naștere războiul dintre oameni și mașini). Detaliile tehnice abundă, dar sunt ținute la un nivel tolerabil (spre deosebire de, să zicem, „Destination: Void”, unde jumătate de carte e formată dintr-o bolboroseală tehnică la un nivel atât de înalt încât efectiv nu pricepi nimic, e mai degrabă filosofie tehnologică decât hard sci-fi) și personajele sunt destul de bine creionate încât să nu le confunzi, iar Cargill are un simț aparte pentru tensiune situațională foarte eficientă. În a doua jumătate se schimbă direcția și miza crește, iar finalul explodează în scene prelungite de acțiune și răsturnări de situație.

Două probleme totuși

1. N-am înțeles pe deplin de ce roboții au primit genuri. Dacă nu mi s-ar fi spus în repetate rânduri că personajul principal e o „ea”, aș fi uitat fără probleme. Nu se reproduc și nu duc o politică a genurilor, nici nu vine în ajutorul intrigii toată treaba, așa că ce rost are?

2. Deși am înțeles (și e cumva și logic să fie așa) că pentru a părea cât mai umani și a se îmbina cât mai bine cu societatea pe care au fost creați s-o ajute, roboții și-au asumat un limbaj extrem de omenesc, felul în care vorbesc între ei (mai ales după dispariția oamenilor) mi s-a părut totuși prea omenesc. Ca și la punctul 1, dacă nu mi s-ar fi spus pe fiecare pagină că personajele sunt roboți, aș fi căzut la un moment dat în eroarea de a crede că sunt de fapt oameni. Din cauza limbajului. E prea personal, prea plin de inutilități nespecifice unor inteligențe artificiale. Prea multe discuții despre „ce ne face să fim indivizi (a se citit umani)” sau „ce ne face să fim unici (a se citi umani)” pentru o lume care n-a mai văzut oameni de vreo 3 decenii.
De asemenea, am întâlnit de multe ori scene în care un robot zice „Oh God” sau „God help us all” și mi s-a părut că sună extrem de nepotrivit, un semn clar că la un moment dat până și autorul a fost confuz în legătură cu personajele sale. Ca și la chestiunea cu genurile, nu există niciun background care să justifice înclinațiile astea fals-religioase ale roboților. Iar să le încadrezi la automatisme lingvistice… nu știu ce să zic, nu prea are sens în contextul ăsta.

3,5/5*