Carisma: La granița dintre politic și religios în Dune

Probabil toți amatorii de science fiction au citit la un moment dat Dune, însă câți dintre ei și-au pus următoarea întrebare: are cartea un final fericit? Firește, după vârtejul de idei cu care cititiorul se întâlnește și se ia la trântă, o astfel de întrebare pare ridicol de simplă și insignifiantă. De la începutul până la sfârșitul romanului suntem cu toții umbrele lui Paul Atreides și, asemenea loialilor săi camarazi, am fi gata să ne punem viața în joc pentru a-l ajuta să-și ducă planul la îndeplinire. Laolaltă suntem seduși de carisma acestui tânăr excepțional, sau mai degrabă de felul extrem de inteligent în care Herbert, ca un director de campanie electorală, construiește imaginea lui pentru public. Cu toții cădem în capcana lui Herbert și cu toții, ajunși la final, gâfâind în sala tronului imperial, după o călătorie lungă și anevoioasă pe spinarea unui vierme gigantic, așteptăm nerăbdători împlinirea ursitei. Feyd Rautha Harkonnen, și el un tânăr cu potențial de lider, însă cu priză doar la un segment redus al populației, învins de adversarul său, ce se bucură de o mult mai mare trecere în rândul populației din… zonele rurale.

Ce ne deosebește însă de cohortele de suporteri fremeni e știința faptului că Paul a fost nevoit să ia o decizie teribil de dificilă, cu atât mai mult cu cât în mintea sa îmbuibată de mirodenie se împletesc liniile viitorului: să îmbrace haina mântuitorului, croită pentru el (sau pentru cineva aidoma lui) de o organizație secretă cu ambiții politice ce se întind de-a lungul mileniilor, și, deci, să dezlănțuie furia oarbă a maselor, sau să pună pecetea prăbușirii casei sale. Viața alege viață. Paul trăiește, și religia din mitul țesut în jurul său aruncă întreaga umanitate în ghearele războiului sfânt. Pentru a înțelege intențiile lui Herbert, trebuie să avem mereu în vedere următorul aspect: Paul Atreides, cunoscut drept Muad’Dib, șoarecele deșertului, Lisan al Gaib (vocea dintr-o altă lume), Usul și Kwisatz Haderach, cel ce vede viitorul și trecutul, e incapabil să oprească masacrul pornit în numele său. Și, conștient de acest lucru, înainte chiar ca masacrele să aibă loc. Cultul închinat individului depășește individul și dezvoltă o viață proprie, independentă de persoana reală. Aici regăsim poate cea mai dură critică adusă de Herbert religiei organizate, în speță religiilor monoteiste bazate pe venerarea unei figuri carismatice, în numele căruia, adesea, e justificată crima.

Însă nu e nicidecum o critică nouă. Încă din secolul III înainte erei noastre, Euhemer din Mesene propunea o versiune originală de teogonie, care astăzi îi poartă numele. Euhemerismul susține că toți zeii au fost la origine cârmuitori umani, înălțați la rang divin de către popor, din recunoștință pentru binele adus omenirii. Ceea ce ne arată că încă din cele mai vechi timpuri, adulația putea coexista bine-mersi cu scepticismul.

Înclinația pe care autori SF precum Asimov sau Herbert au avut-o pentru istorie și psiho/sociologie s-a transpus la nivel literar în născocirea unor organizații sau ordine gândite parcă după chipul și asemănarea creatorilor. Psihoistoria duce în Fundația la apariția Enciclopediștilor, a căror scop aparent e păstrarea tezaurului cultural al umanității, dar al căror scop real se dovedește a fi reunificarea politică a imperiului.

La fel, Bene Gesseritul, care pare să aibă o fișă a postului mult mai lungă și mai ezoterică, urmărește până la urmă o agendă politică. Paul descoperă acest țel bine tăinuit al „vrăjitoarelor” încă de la prima întâlnire cu Maica Gaius Hellen Mohyam, dovedindu-și precocitatea și inteligența ieșită din comun. Și, într-adevăr, citind întreaga saga Dune, deducem că formele de organizare socială și politică cu care ne întâlnim în primul volum (un soi de feudalism galactic, o alianță șubredă și tensionată de mari familii nobiliare constituite într-un la fel de șubred imperiu) sunt și ele un experiment pus la cale de forțe care acționează din umbră. Nu întâmplător, Bene Gesseritul e liantul operei lui Herbert, și fără îndoială cea mai durabilă organizație din universul Dune. Lor le atribuim fabricarea miturilor și condiționarea populațiilor de pe diferite planete cu civilizații înapoiate, pentru care manifestă un dispreț suveran. Umanul se testează cu gom-jabbarul, și numai specimenul care nu reacționează la impuls, animalic, ci se ridică deasupra imediatului, poate fi numit om.

Revenind la ideea de carismă, autocratul carismatic, numit în secolul XX dictator sau tiran de către opozanți, genial cârmaci sau părinte al popoarelor de către susținători, trăiește din mitul creat de propriul aparat de propagandă și impus de propriul aparat represiv. Memoria colectivă de lungă durată respinge efemeritatea mitului artificial, impus cu forța, și, după moartea autocratului, se întoarce la vechile cutume. (Ca o scurtă paranteză, în Rusia anului 2022, după mai bine de 70 de ani de comunism și alți 20 de autocrație, se observă o tendință tot mai puternică de întoarcere către valorile naționalismului ortodoxist din timpul domniei lui Nicolae al II-lea Romanov, el însuși personaj cu ambiții mesianice).

Herbert însă, prin intermediul agentului său fictiv, Bene Gesseritul, operează pe întinderi de spațiu și de timp colosale, la o scară nemaiîntâlnită în istoria umanității, și cu mult mai mult succes. Îndelungata domnie a lui Leto al II-lea, împăratul-zeu al Dunei, se dovedește a fi o scurtă (dar importantă) sincopă în planurile de lungă durată ale Bene Gesseritului. Pe termen lung, carisma își arată limitele. Însă impactul de scurtă durată, atunci când toate condițiile sunt întrunite, poate fi devastator. Într-o explozie ce amintește de expansiunea islamului în secolele VII-VIII, purtând numele profetului prin cele mai îndepărtate colțuri ale galaxiei, fremenii comit un genocid la o scară incomensurabilă. În Mântuitorul Dunei, Paul Muad’Dib meditează la Jihadul dezlănțuit de batalioanele sale fanatice și se compară ironic cu Stalin și Hitler, ale căror „realizări” luate împreună nu se apropie nici pe departe de cifrele războiului sfânt pornit de pe Arrakis: până în acea clipă, aproximativ 11 miliarde de morți.

Nu ne miră atunci că de la moartea Chaniei și până la propria-i trecere în neființă, Paul Atreides pornește un război solitar împotriva propriului său mit, care a înflorit odată cu ascensiunea sa pe tronul galactic. Demistificarea totală se produce odată cu metamorfoza și preluarea puterii de către fiul său, Leto al II-lea, care își îmbrățișează până la capăt preștiința și devine el însuși un eu multimilenar pentru umanitatea rătăcită, prin simbioza cu viermii de nisip. Dotat cu preștiință și viață nespus de lungă, Împăratul Zeu reușește să controleze toate acele pulsiuni inconștiente ale umanității ce pot duce la autodistrugere și instaurează așa-numita Potecă de Aur, un soi de final al istoriei, după cum ar fi spus Francis Fukuyama.