Mais oú sont les films de science fiction d’antant? (II)

Continui seria de articole despre filmele pe care le-am aniversat anul trecut, block-busters care au schimbat percepția publicului cu privire la filmele de nișă, cu un oldie but goldie a producțiilor adaptate din revistele de benzi desenate – Superman II. Ok, poate nu e cel mai bun din seria lui Richard Donner (gasp! – e al doilea cel mai bun), dar are marele merit de a pune întrebările potrivite după un origin story reușit, lucru destul de dificil pentru un sequel (mai ales azi, în epoca vacii de muls). Mai mult de atât, a fost poate primul film care a arătat industriei că adaptările după benzi desenate pot avea un public matur și nu doar unul de matineu (alături de Blade și de Batman-ul lui Burton & Nolan). Merită menționat faptul că scenariul la Superman II a fost scris de Mario Puzo, nașul… Nașului.

Există o simetrie în viața filmelor inspirate din universul DC, iar Superman II este prima producție care a pătimit după o schimbare subită a regizorului – o mișcare de tip Snyder, Donner fiind pus pe liber înainte ca filmul să intre in cinematografe. În locul său, pentru încheierea filmărilor, a montajului și a postproducției a fost adus Richard Lester. Lester, unul dintre cei mai influenți regizori ai anilor ‘60 și ‘70  s-a achitat bine de treabă, dar numirea sa a stârnit o polemică ce s-a rezolvat abia în 2006, când Donner a achiziționat drepturile de autor și a remontat filmul – o treabă destul de peticită având în vedere că o parte din scenele pe care le-a vârât în film, pentru că nu avea altele, erau cele din probele de costume, cred, ori poate de la repetiții.

Totuși, varianta Donner nu schimbă prea mult povestea, ci doar încearcă ici-colo să accentueze angoasele care îl încearcă pe Superman în lupta sa cu Generalul Zod interpretat de Terence Stamp), legăturile complicate pe care le are cu ai săi (kryptonienii), menirea pe Pământ și relația dificilă cu Lois Lane (jucată de Margot Kidder). Prin urmare, Superman II încearcă să ofere substanță și tridimensionalitate personajelor sale, lucru destul de rar întâlnit în cinematografia de acțiune a anilor ’80 caracterizată de bărbați războinici, plini de mușchi și cu dorință de răzbunare – nici măcar femeile nu au scăpat, deceniul opt fiind probabil cea mai prolifică perioadă a fantasy-ului de tip sword and sorcery.

De fapt, firul roșu care leagă toate evenimentele din Superman II este cel al negocierii conflictului care îl macină pe Kal-El, lupta surdă dintre destinul său de supererou, apărător al omenirii, și dorința sa de a trăi normal, alături de Lois. Dezonodământul este unul tragic, pentru că, bineînțeles, nevoile lui Clark Kent vor fi mereu secundare celor care îi încearcă pe pământeni, lucru repetat aproape ca o mantră pe tot parcursul filmului, atât de către stafia lui Jor-El, cât și prin suferința și distrugerile pe care le provoacă Generalul Zod.

Cândva înainte ca planeta Krypton să fie distrusă, Generalul Zod, Ursa și Non, trei uzurpatori ai puterii kryptoniene, sunt desconspirați și condamnați să rămână întemnițați în The Phantom Zone, un fel de purgatoriu pentru eternitate, din care, după ani și ani, sunt eliberați chiar de Superman, însă fără ca acesta să o știe. Cei trei ajung pe Pământ, și, pentru că puterile lor sunt nelimitate, își doresc, firește, să se înscăuneze conducători, de fapt să se pună pe aceeași treaptă cu zeii vechiului Olimp. Ajutați și de Lex Luthor (același inegalabil Gene Hackman), aproape că reușesc, mai ales pentru că Omul de Oțel nu trece neapărat prin cea mai bună perioadă a sa.

Există o scenă chiar spre începutul filmului care stabilește de fapt sursa reală a conflictului și miza – vizita lui Clark și a lui Lois la cascada Niagara, unde intențiile și dorințele romantice ale lui Clark sunt întrerupte de un copil în primejdie care trebuie salvat de Superman. Lois este abandonată, din nou, pentru că datoria și responsabilitatea Omului de Oțel sunt mai presus de nevoile sale sentimentale. Momentul este urmat de o  discuție între cei doi, în care Clark își dezvăluie adevărata identitate, o ia pe Lois pe sus, o plimbă nițel pe la -30 de grade (cam cât e temperatura la înălțimea la care zboară Omul de Oțel), apoi alege fericirea personală – îl sacrifică pe Superman. Lumea se poate descurca și fără el.

Doar că fix atunci apar în peisaj kryptonienii, iar umanitatea are nevoie de un salvator. Planeta este la un pas de înfrângere. Clark privește neputincios cum Pământul, a doua sa casă, este cucerit de un criminal megalomaniac. Spășit, ba chiar aproape rușinat (Christopher Reeve reușește să surprindă toate aceste ipostaze printr-o mimică subtilă), se întoarce la Fortăreața Singurătății (traduceți voi altfel) și își recapătă puterile, alegând odată pentru totdeauna să își accepte destinul, indiferent de implicații. Se întoarce în Metropolis și îl înfrânge pe Zod. Scena de luptă e binișor coregrafiată, iar efectele speciale, ale distrugerii unei părți a orașului, nu acaparează cu totul miza filmului (poate și din pricina limitărilor tehnologice – spre deosebire de Man of Steel, de exemplu).

Finalul e în cheie dramatică, după cum ziceam și mai devreme. Kal-El își sacrifică propriile dorințe pentru binele planetei și își asumă responsabilitatea care vine odată cu abilitățile pe care le are (da, știu, am citat din unchiul Ben – puteți să mă arătați cu degetul în comentarii). Ba chiar face în așa fel încât Lois uită cu totul că Superman e și Clark Kent. E o joacă aici, cred, cu miturile și tragedia eroilor greci, dar cumva în sens invers, pentru că de data asta nu eroul este înfrânt de hybris, ci omul obișnuit. Superman nu își aparține lui, el aparține lumii, o lecție pe care Omul de Oțel o învață cu vârf și îndesat.

Mergeți și revedeți Superman II, înarmați cu așteptările filmului bun care a știut să utilizeze inteligent puținele mijloace vizuale pe care le avea la dispoziție acum mai bine de 40 de ani, o producție ale cărei erori (sunt câteva, haioase tare – de exemplu nu poți să te auzi vorbind în vidul cosmic) vin din logica benzilor desenate și nu din nepăsărea celor doi regizori și a scenaristului, nașii tuturor filmelor cu superoi de astăzi.

Data viitoare ne oprim la începutul mileniului 3, atunci când, cot la cot, două dintre cele mai bune filme fantasy făcute vreodată se luptau pentru fiecare dolar la box office, încurajând astfel fanii să dezbată (să se certe) care este cel mai mare vrăjitor al tuturor timpurilor – Gandalf sau Dumbledore?