Top 5 cărți pe care nu le vei citi foarte curând, adaptate după filme (mai mult sau mai puțin faimoase)

Te trezești într-o dimineață și îți dai seama, panicat, că ai citit toate cărțile din lume și acum nu mai ai nimic de lecturat. Te învârți prin casă buimac, fără vreo țintă anume, gândindu-te ce anume o să faci de-acum încolo, când, deodată, zărești, ticsit într-un colț, un teanc de cărți ale căror coperte sunt afișele unor filme (mai mult sau mai puțin) faimoase. Și când crezi că e doar o chestie de  tie-in, îți dai seama, de fapt, că e chiar invers. Sunt adaptări în proză ale unor filme! NUUUUUUUUUUUUUU! Ok, nu e chiar așa de grav.

Printre tacticile (ninja) de marketing ale Hollywood-ului, alături de tricouri, caiete, ghiozdane, insigne și cărți de joc, se numără și adaptările literare ale filmelor pe care le promovează, care însoțesc, deseori la kilogram, producțiile SF și F. Totuși, uneori, se mai strecoară și câte un scriitor cu ștaif, cu o carieră dovedită, care scrie, pe bani buni probabil, câte o adaptare literară după un film (atunci când, după cum o să vedem) nu o face chiar regizorul. Deși poate mai puțin discutate, unele sunt faine și bine scrise, având o viață independentă. Așa că m-am gândit să fac un top 5 dintre cele pe care le știu eu și pe care le-am citit. Nu am să includ 2001: Odiseea spațială, e alegerea mult prea evidentă, dar dacă totuși doriți să știți mai multe, puteți citi articolul acesta.

5. Călătorie fantastică – Isaac Asimov

Nu doar Arthur C. Clarke are o carte faimoasă pe care a scris-o pe baza scenariului creat împreună cu Stanley Kubrick. Ok, Fantastic Voyage, apărut în 1966 și regizat de Richard Fleischer (mult mai faimos pentru Conan the Destroyer) nu este la fel de semnificativ pentru cinematografie precum capodopera lui Kubrick, dar atunci când a apărut, majoritatea cinefililor și a criticilor l-au gustat: arăta bine, era suficient de colorat și exagerat, pastișa 20.000 de leghe sub mări și discuta în subsidiar despre războiul rece.

Ideea filmului însă nu a fost a lui Asimov, scenariul fiind scris de Harry Kleiner după o povestire de Otto Klement și Jerome Bixby (care a mai scris scenarii pentru Star Trek și The Twilight Zone). Romanul a făcut parte dintr-o strategie de marketing, pusă la cale de casa de producție, alături de Bantam Books, care au intrat în legătură cu Asimov, pe atunci deja câștigătorul unui Hugo și unul dintre cei mai promițători scriitori de SF din SUA (începuse lucrul la majoritatea seriilor care mai târziu îl vor face faimos). Motivul? Atenția scriitorului la detaliile științifice, care puteau să ofere fanilor un univers alternativ celui care urma să apară pe marile ecrane – lucru pe care l-a și făcut (romanul are câteva diferențe semnificative față de film, care țin, în mare parte, de respectarea științifică a biologiei umane). Cartea a apărut cu 6 luni înainte de lansarea filmului, iar toată lumea a crezut/a ajuns să creadă că producția lui Fleischer era adaptată după romanul lui Asimov. Și așa a rămas.

4. Star Trek II: Wrath of Khan – Vonda McIntyre  

Cei mai trekkies dintre voi știu deja toată povestea lui KHAAAAAAAAAAAAAAN!!! Mai ales filmul din 1982, regizat de Nicholas Mayer, considerat și azi probabil cel mai bun din seria de 13 (sau 8, depinde pe care le numărați) – acțiune cât cuprinde, dinamic, arată excelent (suntem în deja în epoca Star Wars), iar the villain este faimosul Khan – puternic, arogant, inteligent și curajos – un supraom creat în laborator la sfârșitul Războaielor Eugenice, care este tot timpul cu un pas în fața lui Kirk și despre care Spock susține că ar fi fost cel mai periculos adversar cu care echipajul Enterprise s-ar fi înfruntat vreodată.

Deși nu face parte din universul oficial Star Trek (doar filmele și serialele sunt considerate canon), romanul Vondei McIntyre, apărut în același an cu filmul, a ajuns să fie una dintre cele mai vândute cărți din 1982, aflându-se pe lista cu best sellers a New York Times – fapt neobișnuit pentru scriitoare, care, deși câștigase un Hugo în 1979, nu era un nume foarte cunoscut în industrie. Secretul ei a fost însă pasiunea uriașă pe care o avea pentru Star Trek (pentru care a scris ulterior o mulțime de adaptări). În plus, pentru că romanele nu sunt canon, Nicholas Meyer (probabil cu acordul tacit al lui Roddenberry), i-a permis autoarei să introducă în cuprinsul cărții și o parte din scenele tăiate la montaj. Mai mult, romanul oferă fanilor Star Trek stilul așezat al scriitoarei, care explorează îndeaproape psihologia și trecutul personajelor, oferindu-le o dimensiune suplimentară, care uneori pare că lipsește în film, tocmai pentru producția lui Meyer se bazează pe canonul restrictiv Star Trek, iar istoria protagoniștilor trebuie reconstruită din producțiile anterioare.    KHAAAAAAAAAAAAAAN!!!

3. Ladyhawke – Joan D. Vinge

Ok, ok, sigur știți filmul, un fel de romantic dark-fantasy, regizat de Richard Donner (da, da, Superman, Lethal Weapon, The Goonies, Maverick, Assassins) în care Matthew Broderick, un tânăr hoț se intersectează cu Rutger Hauer și Michelle Pfeiffer, un războinic misterios și domnița lui frumoasă, care ascund însă un secret – sunt blestemați de către Episcopul din Aquila (jucat de John Wood) – un soi de Frollo medieval – să nu poată să se întâlnească niciodată: el se transformă noaptea într-un lup, iar ea devine un șoim pe timpul zilei.

Cartea Joanei D. Vinge urmărește îndeaproape povestea, fără să schimbe prea mult din scenariu. Reușește însă să surprindă atmosfera de basm care însoțește filmul, dragostea celor doi, puterea și curajul cavalerului, fragilitatea și dârzenia domniței, speranța reîntâlnirii și dedesubtul magic al acestui întreg univers fantasy. Sigur, nu e o lectură serioasă, pe alocuri romanul seamănă cu un chick lit de tipul Outlander, iar ăsta e exact motivul pentru care merită citit: o alternativă mult mai scurtă, mai cinstită și mai frumoasă decât cash grab-urile de mii de pagini. La fel ca filmul.

2. Trilogia originală Star Wars – Lucas (Foster)/Glut/Kahn

Nu am să vă vorbesc despre filme, pentru că majoritatea dintre voi știu deja tot ce e de știut despre universul Star Wars (și oricum, am suspiciunea că de ficare dată când, undeva în lume, se menționează franciza, Disney mai face 1 dolar). Trebuie doar să știți că, spre deosebire de Star Trek, canonul Star Wars (+1$) include zeci de cărți, benzi desenate și jocuri video, iar universul a devenit incredibil de complex și de complicat. O industrie de miliarde, al cărei scop este să producă, să producă, să producă. Dar nu a fost întotdeauna așa. Cândva, demult, într-o galaxie incredibil de îndepărtată față de unde se află astăzi, George Lucas trăgea de producătorii hrăpăreți de la Hollywood să îi finanțeze un proiect straniu, un science-fiction cu roboței și extratereștri, cu eroi și cu răufăcători, cu cavaleri și cu împărați, mai mult fantasy decât science, inspirat din Kurosawa și Joseph Campbell. Istoria o știți și voi, a primit nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Între timp, în așteptarea premierei – întârziată de câteva ori – Lucas, s-a gândit că nu ar fi rău ca noul său film să aibă parte de un pic de publicitate, iar printre obișnuitele figurine și tricouri (pe atunci fără prea mare wow!) o felie a marketingului a însemnat și adaptarea scenariului într-o carte, care a fost scrisă, la comandă, de Alan Dean Foster și publicată sub numele lui Lucas. Până la 25 mai 1977, Ballantine, editura la care apăruse romanul, reușise să vândă nu mai puțin de 3.5 milioane de exemplare. Star Wars (+1$) era deja o afacere, iar publicul devenise captiv chiar de dinainte să intre în sălile de cinema. Inevitabil, următorele volume au apărut cu puțin timp înainte de lansarea Empire Strikes Back, respectiv Return of the Jedi. Succesul a fost același, milioane de exemplare vândute fanilor Războiului Stelelor (haha, Disney!) De atunci, fiecare film (și nu numai) a beneficiat de o adaptare, iar la scrierea lor au participat autori cunoscuți în branșa science fiction: Timothy Zahn, A. C. Crispin, Michael Stackpole, etc.

De ce am ales trilogia originală? Cred că e deja evident.  Pew! Pew! „I love you!” – „I know” (+1000$)

1. Trilogia Alien – Alan Dean Foster

În 1979, lumea filmelor science fiction a fost zguduită (sau poate doar zgâlțâită) de Ridley Scott, care, cu ajutorul lui Kubrick  (de la care împrumută o parte din stilistica lui 2001) și Giger (copilul hipersexual prins că desenează penisuri pe ultima filă a caietului de matematică), regiza primul din lunga serie de filme cu și despre xenomorfi. Nici aici nu am să vă spun prea multe – Scott (dar nu și pentru Prometheus și Covenant), apoi Cameron, și în final Fincher (hei, Alien 3 e chiar fain) au făcut istorie (nu și Jeunet). În urma filmelor, cum era de așteptat, au apărut și romanele, primele 3 (ulterior și Covenant) scrise de Alan Dean Foster, unul dintre cei mai prolifici autori de adaptări din istoria acestei literaturi de tip fan-fic – Alien, Star Wars, Transformers, Terminator și Star Trek.  

Cum era de așteptat, volumele respectă îndeaproape scenariul, dar marea calitate a lui Foster este felul în care se folosește de spațiile goale ale filmului, de cadrele pe care camera abia dacă zăbovește câteva secunde, deci de detaliile pe care nu reușim să le vedem și să le memorăm, în care autorul aglomerează, cu răbdare, elemente de decor, reacții ale personajelor, emoții – frică, teroare, disperare. Mai ales în jurul lui Ripley, pe care uneori o cercetează în amănunțime, mult mai mult decât și-a îngăduit filmul să o facă. Niciunul din aceste adaosuri nu schimbă povestea, chiar dacă o decorează frumos, calitate care permite romanelor să fie într-o oarecare măsură experiențe de sine stătătoare, deși, după cum le e destinul, uitate pentru totdeauna în umbra materialelor sursă.