The Crow – cântecul de lebădă în acorduri de metal

Prea puțini mai țin minte că înainte de toată agitația cu filmele Marvel și seria Avengers, care a început undeva prin 2008 cu Iron Man (Hulk nu se pune), anii ’90 au fost la fel de spectaculoși în materie de benzi desenate adaptate în film. Probabil chiar mai impresionanți, pentru că bugetele foarte mici – echivalentul „încrederii” pe care o acordau producătorii unor filme destinate, credeau ei, adolescenților – erau ajustate de entuziasmul și de curajul cu care regizorii și scenariștii aduceau pe ecran super-eroi mult mai complecși (sau bizari, după caz) decât cei care înghesuie azi sălile de cinema.

Nu mă credeți? O știre de acum câțiva ani, parte din marketingul de rigoare, clama că Deadpool va fi primul film adaptat după o bandă desenată care va primi un rating R  – adică va fi destinat unui public adult (care împlinise cel puțin 17 ani) – limbaj trivial, nuditate, violență excesivă. Deși Deadpool se încadrează la toate categoriile menționate (cu o delicioasă supra-măsură), nu este nici pe departe primul film BD care bifează cu avânt la decapitări, suduieli și sex. Anii ’90 i-au luat-o binișor înainte cu Spawn, Darkman, Blade și The Crow, filme uitate azi în cufărul nostalgiei, dar care, (ok, recunosc, Spawn e slab tare) au avut curajul de a oferi și altceva decât scenariul-rețetă a francizei Marvel și cel mai bun CGI disponibil pe piață – asta și pentru că în acele vremuri maximul pe care îl oferea tehnologia era un T-1000 sau extraterestrul acvatic din The Abyss (într-o discuție internă a Sindicatului 9, s-a decis că James Cameron ar putea fi cel mai important regizor de SF alltime)

Nostalgiile noastre, în România post-comunistă, sunt destul de selective și țin, mai degrabă, de un calcul simplu pe care l-au făcut atunci (după 1990) televiziunile locale – licențe ieftine pentru filme de duzină, difuzate la nesfârșit – de exemplu, faimosul Double Impact (1991), un film în care Jean Claude Vandamme interpretează un rol dublu, apărea în grila Analog TV aproape în fiecare noapte. La fel și Bloodsport, Kickboxer, Universal Soldier, Lone Wolf (cu Chuck Noriss), sau interminabilele cafteli de miercuri seara cu Steven Seagal și Don „The Dragon” Wilson și Michael Dudikoff.  Printre ele s-a strecurat, pentru o perioadă, și The Crow, care venea la pachet cu Dragon: The Bruce Lee Story (1993), o docudramă despre viața, cariera și moartea lui Bruce Lee (interpretat de Jason Scott Lee – nicio legătură de rudenie). Motivul pentru care erau oarecum lipite era că Bruce Lee, dar și Brandon Lee (Eric Draven a.k.a. The Crow) – deci fiul lui – muriseră în condiții stranii (cel din urmă împușcat în abdomen, pe platourile de filmare), iar zvonurile despre un blestem în familia Lee deveniseră deja parte din cultura populară. Chiar și la noi.

Inspirat din banda desenată cu același nume creată de James O’Barr – pe care o respectă în aproape toate detaliile – The Crow, film regizat de Alex Proyas – mult mai cunoscut pentru Dark City – spune povestea lui Eric Draven (da, raven/crow, e ok – ambele sunt din specia Corvus, treacă-meargă), un rock star ucis alături de prietena sa de către o gașcă de criminali și apoi reînviat de forțe necunoscute – nu ni se explică foarte clar de ce tocmai el – pentru a-și răzbuna moartea, misiune pe care o duce la îndeplinire cu maximă seriozitate – în timp ce, potrivit personalității sale de rocker întors din morți, spune cele mai deșucheate glume (uneori pare un Joker în grayscale): „Jesus Christ walks into a hotel. As he goes in, he hands the inn keeper three nails and asks: Can you put me up for the night?”

Filmul are atmosfera unei simfonii gotice și împrumută din romanele scrise de Stoker, Mary Shelley, ori poate din povestirile lui Poe (și banda desenată face asta) – un oraș corupt, sordid, în ruină, unde violența și drogurile (morfina) sunt singura realitate, iar copiii orfani hălăduiesc pe străzile acoperite de hârtii și ziare suflate de vânt (un fetiș cinematografic al anilor ’80 și ’90). Poliția e depășită de evenimente și nici nu ar avea cum să fie altfel, având în vedere că agentul însărcinat cu cercetarea cazului e jucat de Ernie Hudson – același fel de personaj sufletist, voluntar și depășit de evenimente pe care îl are și în Ghostbusters.

Atmosfera e completată de coloană sonoră care alternează între bucăți disonante (rupte din Nine Inch Nails, Pantera, Rage Against the Machine, Helmet sau The Cure) și compoziții melancolice – Draven care cântă la chitară, în ploaie, pe acoperișul casei sale – destinul unui rocker nemuritor (și rece?). Noroc că nu era basist. Și nici fan HIM – probabil reversul e mai aproape de adevăr.

Dacă vă gândiți însă că The Crow/Draven, cu umorului lui bizar (negru) și felul cinic și lipsit de compasiune prin care îi torturează și îi omoară pe cei care l-au neîndreptățit, este singurul personaj de acest fel, vă înșelați. Un asemenea film, cu un astfel de scenariu, nu poate decât să meargă pe stereotipuri care mai de care mai exagerate (deci faine), iar răufăcătorul – the villain – este unul pe măsură: Top Dollar –  jucat excelent de Michael Wincott (genul ăla de actor pe care îl știe toate lumea, dar nu își amintește din ce film anume) este un baron local ce controlează traficul de droguri care intră în oraș. E extravagant (cred că se îmbracă în cămășile furate din șifonierul lui Lestat) sângeros, nerăbdător, teatral (ucide cu o spadă), însetat de putere, lipsit de orice fel de compasiune pentru suferința pe care o provoacă – pe scurt, un psihopat – lucru care se întoarce la final împotriva lui.  Nu, nu e spoiler, nimic atât de bizar precum înfruntarea finală nu poate fi considerat așa ceva.

Dacă dai la o parte corbul cu puteri supranaturale care îl urmează pe Draven oriunde (și i se așează pe umăr de fiecare dată cât apare vreo nevoie estetică) elementul fantastic din film e destul de discret și ține mai degrabă de ocult. Top Dollar e însoțit de o vrăjitoare, Myca (interpretată de o foarte tânără și foarte sumar îmbrăcată Bay Ling) ce extirpă și folosește ochi umani – simboluri ale vigilenței morale, dar și porți către suflet – pe care îi prepară într-o licoare magică ce e consumată de către Top Dollar. Nu e neapărat clar dacă ritualul funcționează (mai degrabă nu) dar adaugă un pic de savoare simbolică (unii ar spune gust) unui film al cărui intenție asumată e să cadă în extreme și să își justifice cu supramăsură acel R-rating.

https://www.youtube.com/watch?v=NY7bpKeFvb0&ab_channel=ANim%C4%83nuiDeNic%C4%83ieri

Și, cum îi stă bine oricărui film care funcționează în stereotipuri (repet, uneori nu e nimic rău în asta), tema principală este pierderea și regăsirea iubirii – a îndrăgostiților care se caută după moarte, a copiiilor abandonați și regăsiți, a prieteniei și a devotamentului față de oameni (credeați că simpaticul Ernie Hudson e o alegere întâmplătoare?). Astfel, povestea se întoarce, tocmai pentru că e o elegie gotică adaptată după o bandă desenată – la înfruntarea dintre bine și rău, dintre dragoste și ură, dintre compasiune și cruzime. Și, după cum v-ați aștepta, binele învinge.

Istoria filmului e întortocheată, iar faima (dar și succesul la box-office) i se trage, cred eu, și de la moartea stranie a lui Brandon Lee, care, cu câteva zile înainte de încheierea filmărilor, e împușcat din greșeală, pe platoul de filmare, cu o armă care ar fi trebuit să fie încărcată cu gloanțe oarbe. Actorul, aflat atunci pe un val de popularitate, moare la 28 de ani, iar destinul său, pentru că toate evenimentele tragice sunt împachetate astfel, este oarecum simetric cu cel al personajului pe care îl interpretează. Totuși, chiar și în afara acestui deznodământ nefericit, filmul are câteva calități care l-au transformat rapid într-un reper al culturii pop – lucru pe care Marvel și DC nu (mai) știu să îl facă – personaje memorabile, abordarea exagerată, simetria bizară dintre momentele viscerale și scenele poetice, cinematografia care copiază îndeaproape atmosfera funestă și dezolantă a banzii desenate, frenezia cu care alătură, fără nicio regulă aparentă, dar cu totul onest, violența, afecțiunea și senzualitatea – fac din The Crow poate nu unul dintre cele mai bune filme adaptate după benzile desenate, dar cu siguranță unul dintre cele mai memorabile. Lucru cu care e împăcat. Asta înseamnă să ți se fâlfâie.