Mais oú sont les films de science fiction d’antant? (I)

Că nu se mai fac filme (cu adevărat) bune, asta se știe deja. Cu toții ne plângem și ne zbatem ca la grădiniță de fiecare dată când industria ne mai păcălește cu câte un blockbuster care ne-a dat ghes din trailer și din marketing să ne cheltuim banii pe biletul, popcornul și jeleul cu mult mai gustos decât harababura fără substanță, scrisă pe genunchi, cu personaje făcute în atelierul de traforaj al platourilor de filmare de la Hollywood (mai puțin Finch, pe care l-am văzut de curând și e chiar simpatic).

Iar statistica e de partea mea. Hai să vedem, deloc întâmplător, care au fost cele mai bine vândute filme în Statele Unite în 1981, 1991, 2001, 2011 și 2021 (statisticile worldwide sunt aproape identice, cu excepția unui film chinezesc de anul acesta, care bate toate recordurile de încasări)

(datele sunt luate de aici: https://www.boxofficemojo.com/?ref_=bo_nb_ydw_mojologo)

Așadar:

1981 –Superman 2 (regie: Richard Lester/Richard Donner)

1991 – Terminator 2 (regie: James Cameron);

2001 – Harry Potter și Piatra Filosofală (regie: Chris Columbus) la mustață față de Frăția Inelului (regie: Peter Jackson);

2011 – Harry Potter și Talismanele Morții (regie: David Yates) la oareșce distanță față de Transformers: Partea întunecată a Lunii (Michael Bay);

2021 (deocamdată) – Shang-Chi și Legenda celor zece inele (regie: Destin Daniel Cretton)

Cineva mai chițibușar (subsemnatul) ar putea să sesizeze o scădere a calității filmelor cu cea mai mare priză la public, și nu doar pe anii în discuție, semn că ori ne-am tâmpit noi, ori ne tâmpesc ei. Greu de zis. Sau poate m-am tâmpit eu. Nu e exclus, dar înainte să trageți această concluzie, aș vrea să vorbim despre trei dintre filmele menționate mai sus – mai ales că anul acesta se sărbătoresc cifre rotunde de la apariția lor – de fapt adevăratul motiv pentru care am scris această introducere întortocheată.

„Dar oare e chiar așa, bunicule?” mă veți întreba, zâmbind îngăduitor și gândind că gata, m-am senilizat complet. Și atunci eu, rânjind în oglindă, v-aș putea răspunde enigmatic: Mais oú sont les terminateurs d’antant?

Terminator 2 (1991)

Cândva, într-o discuție cu scântei, în redacția Planu’9 am ajuns la concluzia că probabil cel mai influent regizor de science fiction din ultimii 30 sau 40 de ani nu are cum să fie altcineva decât James Cameron. Bineînțeles că puteți sări în sus și să înșiruiți o altă listă, una în care pe primul loc este Ridley Scott, George Lucas (aici v-ați înșela amarnic), Spielberg, sau chiar pe mai tânărul Villeneuve, dar adevărul este că James Cameron reprezintă o constantă a calității și/sau inovației pentru cinematografia SF – fie că vorbim despre felul în care spune o poveste, ori forma în care o face.

Înainte de Terminator 2: Judgement Day a fost The Terminator (1984), un proiect în care Cameron și-a investit toți banii (nu prea mulți) și pe care și-a pariat întreaga carieră de viitor regizor de filme (SF) de acțiune – cu un an înainte regizase Piranha II: Spawning, genul ăla de B movie madness de care te împiedici doar dacă ești insomniac și zapezi năuc printre canalele de la capătul listei. E mitul succesului american, al perseverenței, al îndrăznelii și al încrederii oarbe în propria viziune. Filmul, după cum știm deja, a fost un succes, și nici nu avea cum să fie altfel – povestea simplă și fără zorzoane a unui soldat din viitor trimis în prezentul nostru (de atunci) să o protejeze pe mama celui care va salva umanitatea de la exterminare a rezonat extrem de bine cu perioada de sfârșit a Războiului Rece, când poveștile unui viitor distrus de războiul atomic încă stârneau imaginația americană, iar filme precum Red Dawn (tot din 1984) intrau în pop-culture. Cu atât mai mult cu cât Cameron a știut că trebuia să ofere ceva în plus – personajele memorabile, coloana sonoră sumbră, cu accente industriale, efectele speciale și efectele practice de cea mai bună calitate (pentru acei ani). Iar acest din urmă lucru îl va consacra, pentru că James Cameron e un regizor al vizualului spectaculos care avantajează și scoate în evidență scenarii care bifează doar minimul esențial – atât cât trebuie să fie ca să fie bine. Filmul se și încheie în coadă de pește – bătălia împotriva roboților, obiecte fără suflet – în totală antiteză cu eroii noului testament (mama și Mesia) pe care îl scrie Cameron – e câștigată (cu mari sacrificii), dar războiul continuă. Viitorul e incert. Mai trebuie să treacă încă 7 ani până la prăbușirea Imperiului Răului (după cum eticheta Regan în 1983 Uniunea Sovietică), pentru ca lucrurile să se schimbe și în science fiction.

Firește, Hollywood-ul l-a prins din zbor pe tânărul regizor și i-a oferit câteva contracte super bănoase, o chestie reciprocă de fapt (Alien$ în 1986 și apoi The Aby$$ în 1989), iar la începutul anilor 1990 Cameron era unul dintre cele mai în vogă nume din industria filmului. Apoi, în 1991 Elțîn face pocinogul, iar Uniunea Sovietică, o relicvă sinistră din vremuri alb-negru, se destramă. Războiul nuclear ne-a trecut pe lângă urechi, dar am scăpat. Viitorul este luminos.

Ei bine, nu întâmplător în același an are premiera al doilea film al francizei – T2: Judgement Day, o continuare spectaculoasă, cu buget la discreție, care trebuia să încheie duologia. Toți actorii au acceptat să își reia rolurile (chiar și Michael Biehn, care apare în extended cut) dar cu un mic twist – Arnold urma să joace în rol pozitiv – un cyborg reprogramat de către rezistența umană, însărcinat de data asta să îl apere chiar pe Mesia (John Connor), care este acum ținta unui alt robot, mult mai avansat (jucat exemplar de Robert Patrick) – modelul T1000 – făcut din metal lichid (dă-o naibii de știință).

Pentru Cameron noul scenariu era de fapt cel vechi, povestea originală a filmului din 1984 fiind scrisă inițial cu doi roboți care se caftesc pe după poalele eroinei Sarah Connor – dar lipsa banilor și tehnologia încă insuficient dezvoltată îl forțaseră să taie din poveste și să o rescrie potrivit posibilităților pe care le avea a îndemână. Așadar, în 1991, înarmat cu o roabă de bani și calculatoare mai performante, Cameron își reia scenariu original și reușește performanța de a regiza probabil cel mai bun film de acțiune din istoria cinematografiei (va repeta performanța cu Titanic).

Scenariul urmărește în mare parte aceeași poveste, dar mărește miza – cum ar fi dacă am putea anula cu totul războiul atomic care a distrus civilizația umană și a făcut trei miliarde de victime? Un puseu de optimism, cred eu, într-o nouă eră, una în care Războiul Rece devenise doar o amintire urâtă, iar posibilitățile lumii libere păreau fără sfârșit. De fapt, această atitudine bine dispusă și încrezătoare va însoți producțiile de tip block-buster pe tot parcursul anilor ’90 – Speed (1994) Independence Day (1996), The Rock (1996), Jurassic Park (1997), Armageddon (1998), Godzilla (1998). Nimic nu putea sta în calea Americii, nici extratereștrii, nici șopârlele radioactive, nici genetica, nici cosmosul, nici măcar teroriștii (până în 2001, dar asta e o poveste pentru altădată).

Ziceam mai devreme că James Cameron nu prea știe să scrie dialog și narațiuni complicate, scenariile sale fiind structuri schematice menite să împingă povestea către punctul culminant și apoi către deznodământul (uneori) fericit. Iar T2 nu face excepție, chiar dacă pe alocuri regizorul a încercat să crească miza și să ofere ancore de care privitorii să se agațe – de exemplu, prin substituirea lui Arnold în rolul tatălui absent, ori alimentând conflictul intern al mamei Connor, prin viziunile apocaliptice, înfiorătoare, ori prin felul în care e forțată (șantaj emoțional) să conlucreze cu același model de cyborg care încercase să o ucidă cu câțiva ani înainte.

În rest povestea e așezată destul de liniar, scenele de acțiune fiind urmate de pauze în care dialogul rudimentar de tip întrebare / răspuns (Why do you cry? / You mean people? / Yes / I don’t know. We just cry. You know, when it hurts) sunt menite să ofere motivație personajelor și un pic de profunzime. Totuși, ele rămân memorabile pentru că actorii se achită bine de treaba pe care trebuie să o facă (în special Linda Hamilton – care va ajunge female pop icon), inclusiv Arnold, pentru care cariera de culturist austriac a fost cea mai bună școală de actorie.

Însă, capitolul la care filmul excelează este cel al acțiunii și al efectelor speciale (practice sau digitale). Este elementul unde Cameron se simte cel mai bine. Chiar dacă apare în 1991, machiajul și CGI-ul, care au costat pe atunci mai mult de 17 milioane de dolari, arată credibil chiar și astăzi (T2 este primul film care a creat digital un personaj principal), T-1000 fiind opera de artă a celor de la Industrial Light & Magic, Pacific Data Images și Stan Winston (cu care Cameron a mai lucrat la The Abyss), companii care au și fost recompensate cu câteva premii Oscar pentru munca lor revoluționară. Și meritau să le primească, măcar pentru răbdarea pe care au avut-o cu tehnologia și procesoarele vremii. Ideile lor au fost într-atât de inovatoare încât puterea de calcul pe care o aveau nu făcea față la cerințele digitale ­– pentru 5 secunde de film post-procesarea dura și până la opt săptămâni.

De fapt, inovația nu a fost doar cea de moment, a filmului, ci a fost a tehnicilor folosite cu succes pentru prima dată la un asemenea nivel (video mapping, texture mapping etc.), tehnici care pe urmă au fost integrate în fiecare proces de producție până în zilele noastre și care au primit un upgrade tot de la Cameron – în Avatar (2009).

Iar acțiunea, adică scenele de luptă, urmăririle, exploziile, toată poartă semnătura autenticității, pentru că sunt fie efecte practice (miniaturi, machete, proteze), fie muncă la firul ierbii, cu cascadori și pirotehniști. E greu să păcălești ochiul uman, care sesizează foarte ușor artificialitatea unor scene sau a decorurilor pe green screen, așa că decizia lui Cameron a fost de a substitui digital acolo unde nu se putea altfel, și doar în doze mici, dar cu impact mare. În rest, tot ce se vede pe film este absolut real. Da, elicopterul chiar a trecut pe sub pod; da, un cascador chiar a sărit cu motocicleta de la înălțimea acelui dig; da, mașinile de poliție chiar explodează, da acel autotren chiar se răstoarnă pe autostradă. Iar montajul perfect, care dozează tensiunea și o eliberează fix la momentul potrivit, oferă acestor cascadorii motivația necesară pentru a exista. Miza e una totală, a supraviețuirii cu orice cost, iar distrugerile sunt doar o consecință a forțelor care se înfruntă – binele și răul într-o încleștare de proporții eroice.

Evident că a avut un succes enorm, chiar din primul week-end în care a fost lansat. Piața americană, deși saturată de science fiction, căuta, în siajul beției post Război Rece, confirmări ale victoriei enorme pe care Occidentul tocmai o obținuse împotriva unui imperiu al cărui scop final era atomizarea civilizației și reconstruirea ei într-o formă cu totul nouă, dezumanizantă, străină Americii. Viitorul care până atunci era incert, devenea acum un tărâm al tuturor posibilităților, iar în lumea reală chiar așa a și părut să fie pentru o vreme.

Din păcate, după cum știm deja, chiar dacă filmul a câștigat lupta cu roboții și cu Războiul Rece, l-a pierdut cu Hollywoodul, care a îndepărtat – prin continuări tot mai slabe / cash grabs – relevanța contextului în care saga Terminator apăruse, și, cel mai important, a uitat să exploateze (în sensul bun) sensibilitățile care îl făcuseră anterior atât de popular. Ultimele filme se înscriu și ele în amețeala poveștilor cu prea mult CGI, accesibil acum tuturor, dar lipsit de inovație, iar „I’ll be back” a ajuns să fie coșmarul oricărui fan înrăit Arnold & Co, mai ales dacă acel fan suferă și de nostalgie cronică, așa ca mine.

Data viitoare ne întoarcem în trecut cu un deceniu, într-o vreme în care Zack Snyder era doar un adolescent enervant, iar filmele cu super-eroi abia își scoteau capul din panelurile benzilor desenate.

Va urma.