Eroii nu mor niciodată, și totuși mor degeaba



Bișnițar de cuvinte: marfă străină pe marfă autohtonă și invers,…
fatalism, nostalgie și revizionism la români. Omagiu 20 decembrie 1989.
Am ezitat să scriu despre Revoluție în sângeroasele zile de 16-18 decembrie, așa cum fac în fiecare an, pentru că s-au inundat platformele de socializare de aceleași poncife repetate, tot mai vocal și de tot mai mulți oameni, de la an la an, cu ocazia comemorării evenimentelor din ’89. Acestea pot fi rezumate la două: sloganul „Oamenii au murit degeaba la Revoluție” și perechea sa de nedespărțit – „era mai bine înainte”.
În aceste două sentințe care condamnă adevărul istoric și memoria vie la uitare se îngemănează, de fapt, toată furia și deziluzia acumulată de români în treizeci și doi de ani, mai cu seamă în raport cu idealurile Revoluției. Desigur, oricine studiază istoria revoluțiilor din cele mai vechi timpuri până astăzi va observa că nu există revoluție să-și fi împlinit idealurile, ba uneori a înrăutățit soarta unui popor (vezi toate revoluțiile socialiste din secolul XX).
Dar de-aici și până la a afirma că sacrificiul eroilor-martiri din ’89 a fost cu totul de prisos, că „au murit degeaba”, presupune un salt greu de înțeles pentru cine nu e familiar cu tradiționalul fatalism al românilor, atât de frumos metaforizat în înseși versurile imnului drept „somnul cel de moarte”. Vanitas vanitatum et omnia vanitas, pare să ne spună înțelepciunea populară. „Tot ăia ne conduc”. „Au furat tot ce-au putut”. „Ne-au vândut străinilor”. „Toți sunt o apă și-un pământ (aceeași mizerie)”.
Ah, nostalgia!
La aceste strigăte surde de deznădejde se adaugă o tot mai bogată revizie și idealizare a trecutului, care prinde tot mai mult pe măsură ce anii comunismului se scurg din memoria vie în cărțile de istorie, pe care oricum nu le citește mai nimeni. Este bine-cunoscut în literatura psihologică acest mecanism (coping mechanism), prin care trauma trecutului este îngropată adânc, iar micile plăceri și bucurii care trăiau la umbra marilor lipsuri și opreliști capătă rol principal pe scena memoriei. Dintr-o relație de demult cu o fostă iubită sau un prieten ne rămân, de regulă, întipărite momentele frumoase, pe măsură ce trecerea anilor șterge amprenta certurilor, tensiunilor, neînțelegerilor, urilor viscerale… E totuși mai greu să explici cum un prieten/iubit abuziv care te-a închis în casă timp de 45 de ani, nu te-a lăsat să te exprimi cum vrei și te-a ținut în frig și foamete timp de aproape zece ani poate provoca o nostalgie care să șteargă tot răul făcut și să permită doar binelui să strălucească.
Însă în valul de idealizări ale trecutului și nostalgii după anii tinereții (buni, răi, cum au fost) se strecoară tot mai vizibil noi idei, frizând extrema nostalgiei, și care vin, presupun, fie din partea foștilor securiști și a urmașilor acestora, fie din partea unui tineret care nu a trăit vremurile cu pricina și se raportează la comunism strict din punct de vedere ideologic, crezând, ca toți naivii de până la ei, că poate funcționa și în practică, nu doar în teorie.
Alarmant este că, la un articol destinat comemorării eroilor-martiri ai Revoluției de la Timișoara, comentariile de mai jos reprezintă un procent mult mai mare decât cele care aduc un omagiu celor căzuți în lupta cu forțele de represiune.
Astfel, Revoluția este redusă la o lovitură de stat, iar eroii Revoluției devin „complici la o lovitură de stat și, deci, la distrugerea României”. Moartea lor oricum nu deranjează, pentru că majoritatea au fost „agenți ruși” sau din alte servicii secrete. Ceaușescu a inventat gogorița cu „agenturili străine” în siajul demonstrațiilor din 16-17 de la Timișoara, în principal pentru a nega că propriul popor, neîmpins de nimeni de la spate, se săturase de el și de ciracii lui, și apoi pentru a justifica represaliile violente din nopțile de 17-18 la Timișoara și 21 decembrie la București și în alte orașe. Pentru nostalgicii Epocii de Aur și ai genialului cârmaci, minciuna dictatorului a devenit adevăr, și o propagă nestingheriți în mediul virtual.
Despre iluzia unui comunism funcțional, împănat cu mari realizări, precum și despre eternul mit al plății datoriei externe, am scris într-un alt articol. Nu voi reveni aici asupra subiectului.
Și totuși, avem nevoie de eroi.
Despre revoluționarii timișoreni, tot mai puțini în viață, mulți dintre ei invalizi sau cu varii sechele, nu mai scrie aproape nimeni. Multora dintre aceștia le-am luat recent interviuri video, care vor fi publicate anul viitor. Meritele lor sunt de netăgăduit. Însă mizeria în care se zbat unii dintre ei oglindește întrutotul câștigul de cauză al „narativelor” de mai sus: fie au luptat degeaba, sau pentru varii forțe oculte (cu sau fără bună știință), fie au fost ei înșiși autorii unei lovituri de stat, și autorii morali ai „distrugerii României”.
Din cele mai vechi timpuri, grupurile umane – constituite în triburi, orașe-cetate, state naționale, imperii – au funcționat la nivel de conștiință colectivă pe baza unor narative, ceea ce școala lui Jung/Campbell/Rank/Hillman numește mituri, ceea ce istorici de prim rang precum Yuval Harari numesc astăzi „ficțiuni”. Fără aceste narative, grupul, indiferent pe ce criterii se alcătuiește acesta, își pierde coeziunea.
Unul dintre cei mai puternici factori unificatori în narativa unui grup este mitul eroului. Joseph Campbell și urmașii săi au demonstrat că mitul eroului este universal (vezi Eroul cu o mie de chipuri). De la eroi civilizatori la eroi războinici sau religioși, fiecare trib, popor sau cult religios are un panteon al său. Dacă eroii din vechime erau figuri stelare, „larger than life” cum zice englezul, secolul XX a asistat la nașterea „eroului necunoscut”, venit din rândurile mulțimii amorfe, a oamenilor de rând.
Poate cel mai mare omagiu literar adus eroului „de rând” este Ulise a lui James Joyce, prin personajul Leopold Bloom. Al doilea, în opinia mea, este cupletul Bilbo-Frodo din saga Hobbitul – Stăpânul Inelelor de J.R.R. Tolkien. De fapt, experimentul lui Tolkien, de a întrepătrunde literatura eroică medievală de inspirație nordic-germană cu aventurile unui om (sau jumătate-d’om) de rând, mi se pare că depășește chiar, în impact și răspândire (dacă nu în complexitate), experimentul joycean. Iar asta se vede cel mai limpede în topul celor mai citite cărți din secolul XX, unde Hobbitul și Stăpânul inelelor ocupă un loc de cinste.
În epoca post-stalinistă, comunismul românesc a căpătat (ca pretutindeni de altfel) accente naționaliste și și-a hrănit până la refuz subiecții cu eroi bine cosmetizați, prezentați fie ca unificatori și iubitori de patrie, fie ca anti-burghezi. Unii au fost pur și simplu preluați din tratatele de istorie interbelice. Alții au fost reinventați. Iar alții pur și simplu născociți, oameni din popor care s-au ridicat împotriva stăpânirii burghezo-moșierești sau au îndeplinit în timp record norma de muncă. Dacă eroii comuniști au intrat în dizgrație, cei vechi au continuat să facă obiectul manualelor de istorie și al discursurilor politicianiste și patriotarde și după 1989.
Au rămas marile figuri, acei eroi „larger than life” (Ștefan, Mihai, Corvine, Traian, Decebal, etc.), dar ne lipsesc în continuare eroii veniți din rândul mulțimilor. Timp de aproape patruzeci și cinci de ani, poporul român s-a supus cu o cumințenie ieșită din comun stăpânirii sovietice și regimului impus samavolnic de Moscova. Cu acel fatalism bine-cunoscut.
Noi nu avem un Lech Wałęsa sau un Václav Havel. Despre luptătorii anti-comuniști care s-au refugiat în munți în primii ani ai regimului nu se vorbește deloc în cărțile de istorie, foarte rar la televizor. Adesea, numele lor, asemenea revoluționarilor din ’89, sunt ponegrite, fiind acuzați de „fascism”, „legionarism” etc., în perfectă concordanță cu propaganda comunistă care s-a revărsat în urechile românilor timp de aproape jumătate de deceniu. Ceea ce demonstrează că, la nivel de mentalitate colectivă, suntem încă ancorați în narativa comunistă, cea care proslăvea trecutul nostru glorios, intrată și ea, astăzi, în acel trecut… dacă nu glorios, cel puțin mai bun ca cel de astăzi. În 16-17 decembrie 1989, pe străzile Timișoarei nu au demonstrat decât o mână de oameni, raportat la populația orașului. Cam același procent cu cel al partizanilor din munți. Tocmai asta le garantează statutul de erou. Că au fost o minoritate care s-a dezis de pasivismul și fatalismul majorității (chit că se trăia în beznă, foame și frig, chit că eram ultimii rămași cu un dictator pe cap) și care a înfruntat forțe net superioare ca dotare și organizare.
Un Ion Monoran, care a oprit tramvaiele, un Bebe Costinaș, Sorinel Leia, surorile Caceu, Dan Gavra, Viorel Sasca, Dumitru Jugănaru, Claudiu Iordache și mulți, mulți alții, ale căror nume nu apar în niciun manual de istorie și arareori în presă, sunt eroii Timișoarei și, prin extensie, ai României, fiind singurii care la acea dată au avut curajul să înfrunte un sistem și o nomenclatură parazitară revanșardă și sângeroasă, care se agăța din răsputeri de privilegiile sale, în frunte cu „iubitul” conducător, care, orice merite i-ar găsi unii apologeți revizioniști astăzi, este autorul de netăgăduit al ordinului de a trage foc letal în demonstrați și, deci, autorul moral al crimelor săvârșite la Timișoara.
O concluzie personală
Revoluția m-a prins taman în centru. Am aflat deunăzi că Direcția de Urbanism va conserva și pune în valoare „urmele Revoluției”, adică nenumăratele găuri lăsate de gloanțe în fațada clădirii în care mă aflam în acele zile, împreună cu bunicii mei. Ne-au ciuruit apartamentul. O nimica-toată, ar fi zis cineva, căci Armata s-a oferit ulterior să suporte costul și manopera reparațiilor.
Am ales să scriu astăzi, pe 20 decembrie, pentru că în minte încă am întipărită imaginea Pieței Operei (astăzi Victoriei) plină până la refuz de oameni, strigând în cor „Libertate!” și „Jos comunismul!”. Ei sunt învingătorii, dar nu toți sunt eroi. Mulți au ieșit atunci cu platformele industriale, dar puțini s-au arătat la fel de curajoși în 16-18 decembrie. Ei datorează libertatea eroilor care au luptat și s-au sacrificat în acele zile cruciale.
Ce s-a câștigat? Dacă nimic altceva, măcar libertatea de a spune ce ne doare și a ne căra atunci când ne doare prea tare. Dacă strădaniile noastre într-ale democrației și capitalismului din ultimii treizeci de ani nu se ridică la înălțimea năzuințelor revoluționarilor din ’89, asta nu înseamnă că sacrificiul lor a fost de pomană. Suntem liberi să fim defetiști, fataliști și, dacă cuțitul se apropie prea tare de os, să ne „croim altă soartă” în alte locuri, mai puțin lovite de tranziție, corupție și dominația aceleiași clici de foști securiști, transformați peste noapte în oameni de afaceri. Și tot e ceva.
Omagiul meu pentru eroii necesari ai acestui popor se regăsește într-un proiect Timișoara 2021/3, intitulat Zile Roșii, Nopți Albe, care pe lângă un spectacol de teatru-labirint la Memorialul Revoluției a mers și prin școli, să le vorbească tinerilor de eroii Revoluției și de importanța sacrificiului lor. Să sperăm că măcar ei, tinerii timișoreni, vor păstra memoria vie a celor văzute și auzite, și nu se vor afunda în mâzga ideologizată și politizată a eternului fatalism românesc.
Photo credit: Constantin Duma
What's Your Reaction?

Bișnițar de cuvinte: marfă străină pe marfă autohtonă și invers, biciclist enciclopedalic, turnător de gaz pe foc și de ingliș pe copii.