Now Reading
Alice in Borderland – un battle royale cu personalitate

Alice in Borderland – un battle royale cu personalitate

La începutul anului 2020, nerăbdătoare să-mi câștig titlul de otaku și să ies dintr-o perioadă de timp neproductivă dpdv al explorării de anime și manga, am decis să particip la challenge-ul anual organizat de MyAnimeList unde ți se dau prompt-uri și trebuie să vizionezi sau să citești lucruri ce se încadrează în ele (un fel de chimeră între Inktober și yearly challenge-ul de pe Goodreads). Pasionată fiind de liste și de orice lucru ce îmi oferă un fals sentiment de împlinire (cum ar fi Steam achievements, sticky notes pe telefon, calendare cu câte o ciocolată în fiecare zi până la Crăciun și alte prostii care mă fac să mă simt utilă), am fost în extaz văzând că într-adevăr există așa ceva și pentru weebs.

Obsedată de planning și de faptul că îți poți edita challenge-ul folosind BBCode am trecut la treabă și am aruncat primele titluri care se potriveau în marea listă frumos meșteșugită, printre care și Imawa no Kuni no Alice (sau, dacă nu sunteți fani tongue twisters, Alice in Borderland), care se potrivea perfect cu cerința „high-schooler protagonist”. Prima mea întâlnire cu acest titlu a fost însă cu o lună înainte, în decembrie 2019, când am descoperit adaptarea OVA (abia pe atunci aflam eu care-i treaba cu OVA-urile și ONA-urile) care m-a atras din cauza titlului. Din moment ce prietenul meu e un mare fan al romanului lui Lewis Carroll (și al povestirilor fantastice în general) m-am gândit că aș putea să-i fac o surpriză plăcută recomandându-i o „adaptare”.

La prima vedere, nu mi s-a părut ceva ieșit din comun, doar o altă poveste plină de moarte și dramă cu un concept promițător – în general lucrurile astea miros a dezamăgire. Într-adevăr am apreciat faptul că e bine realizat și aproape mi-au dat câteva lacrimi la finalul episodului 3, dar, fiind incomplet, mi-a lăsat un gust amar – astfel am promis că voi citi materialul sursă cu prima ocazie în ianuarie, fără să-mi fac însă prea multe speranțe. Înapoi în 2020, după ce prietenul meu mi-a ruinat visele, recunoscând că văzuse deja OVA-ul și că nu fusese impresionat am decis să citesc manga sursă pentru a încheia acest capitol.

Surpriză, surpriză: am devorat cele 87 de capitole strânse în 18 volume în doar 14 zile. De atunci, recomand povestea cu fiecare ocazie, fie că vine vorba despre prieteni care nici nu știu ce e aia manga, fie că vine vorba de elitiști de pe serverele MAL care refuză să citească orice material scris după anii ‘80 sau cu mai mult de 10 fani.

Deși se află în prezent pe poziția 281 ca popularitate și 178 ca scor pe cunoscutul site menționat mai devreme, Imawa no Kuni no Alice este o manga relativ necunoscută în mainstream, sau prea puțin adusă în discuție.

Singura explicație pe care am găsit-o pentru acest fenomen este că zilele de glorie ale genre-ului battle royale, acest titan sângeros, exploatat până la refuz, unde cel mai interesant lucru este abundența de moduri prin care participanții se pot omorî între ei, au apus. Problema principală de care suferă creațiile ce se încadrează în acest gen o constituie lipsa de diversitate: poveștile au aceeași structură – încep cu personajele principale (în general adolescenți) care sunt forțate să participe într-un turneu cu un singur supraviețuitor (datorită societății distopice în care trăiesc, supra-populației, foametei sau pur și simplu pentru amuzamentul celor norocoși) și se termină cu moartea tuturor, o revoluție sau pur și simplu victoria unuia din ei (niciodată personajul tău preferat). Deși motivele și decorul diferă, aceste diferențe sunt doar de suprafață, povestea fiind previzibilă; în general personajele sunt generice, lipsite de personalitate și caracterizate foarte vag din moment ce sunt sortite morții din start (în afara de personajul principal, dacă el există, care în general este adeptul justiției și încrederii în oameni până la absurd, acest lucru fiind subliniat prin nenumărate decizii iraționale și complet rupte de situația în care se află), iar autorii încearcă cu disperare să te facă să te atașezi de unele din ele pentru a stoarce măcar câteva lacrimi. Datorită acestei structuri rigide și a lipsei de personalitate, acest gen devine plictisitor după primele 20 de tăieri de gât dramatice acompaniate de țipete sfâșietoare. Deși o renaștere a părut să aibă loc odată cu popularizarea jocurilor (precum PUBG, Fortnite, Apex Legends), artele vizuale nu au avut parte de același hype.

Pe lângă acest dezavantaj ce face Alice in Borderland să sune neapetisant din start, manga nu beneficiază nici de o adaptare completă (sau măcar una decentă) pentru a atrage fani din afara cercului de cititori înrăiți. În 2014, la 4 ani după apariția primului capitol, seria animată cu 3 episoade menționată mai sus a adaptat mai puțin de primul sfert al poveștii. Acest OVA a fost apreciat și nu s-a îndepărtat de sursă însă nu i-a adus acesteia faima meritată. În 2020, a fost realizată o altă adaptare, de această dată un serial live action (*oftat colectiv*). Deși nu e adaptarea pe care ne-o dorim, poate totuși e cea de care avem nevoie. Nu m-am încumetat încă sa vizionez serialul însă plănuiesc să o fac (pentru a scrie o recenzie înțepată ulterior) dar am o vagă bănuială că acesta omite complet partea filosofică și de natură introspectivă prezentă în manga prin dialogul interior al personajului principal, transformând povestea într-una generică, bazată pur pe acțiune și scene sângeroase. Lăsând la o parte grijile și speculațiile mele legate de acest subiect, serialul este o raza de speranță deoarece, fiind disponibil pe Netflix, are puterea de a populariza manga, fie că adaptarea e bună sau proastă. Măcar numele va rămâne întipărit în mințile câtorva oameni (care probabil nici nu știu că e o adaptare).

P.S. Manga are și un spin-off și un sequel de același autor, dar haideți să le ignorăm împreună. Sunt dezamăgitoare în comparație cu originalul deși luate separat nu par teribile.

Sperând că toate cele înșirate mai sus nu au alungat potențialii consumatori, putem trece în sfârșit la ce se întâmplă de fapt în Alice in Borderland.

Totul începe când Arisu (varianta niponizată a numelui Alice), un adolescent (da, nu adolescentă, sorry to disappoint) sătul de viața nesatisfăcătoare și plictisitoare pe care o duce, merge la o plimbare alcoolizată ce se prelungește până după miezul nopții cu singurii săi prieteni: Karube (impunător și independent, protectorul grupului) și Chouta (genul de persoană care are nevoie de un astfel de protector). Gândurile negre ale lui Arisu provin din faptul că e pe cale să termine liceul și nu are în față un viitor strălucit. Neavând interese sau un scop în viață, simte că nu are nimic de oferit și că locul lui nu e aici, dorindu-și (ca mulți dintre noi de altfel) ca un dezastru natural sau un scenariu apocaliptic să îl elibereze de viața cotidiană și să îi ofere ocazia să își dovedească iscusința.

Bineînțeles, following anime/manga logic, asta se și întâmplă. Cei trei sunt transportați într-un Tokyo abandonat, cu mai multă vegetație decât clădiri și ajung la concluzia că visează. Arisu și Chouta, fericiți că au scăpat de viața lor chiar și pentru un moment, se bucură de această libertate în timp ce Karube, mai responsabil din fire, rămâne precaut. Într-un final începe acțiunea propriu-zisă: cei trei ajung la un festival tipic japonez cu mâncare și jocuri care funcționează, însă la prima vedere părăsit. Acolo o cunosc pe Shibuki care îi trezește la realitate arătându-le că nu pot părăsi perimetrul festivalului încă sau vor fi carbonizați. Așa începe primul joc, unul cu tematică japoneză tradițională: fiecare din cei patru participanți trebuie să tragă un „răvaș” ce conține o întrebare matematică. Apoi, un număr de săgeți înflăcărate (egal cu diferența dintre răspunsul lor și cel corect) sunt aruncate înspre ei. În cele din urmă, jocul se dovedește a fi mai mult decât ceea ce pare, scopul nefiind de fapt găsirea răspunsului corect, ci a unei strategii de a evita săgețile. După câteva răni, unele mai grave ca altele, cei patru reușesc să completeze jocul și fiecare din ei primește o „viză”.

Shibuki îi conduce pe cei trei la un hotel unde se află și alte persoane care au ajuns în această lume și le oferă detaliile sinistre pe care le-a aflat pe cont propriu, cum ar fi faptul că viza pe care au primit-o reprezintă numărul de zile pe care îl pot petrece în „the borderlands” fără a fi nevoiți să participe la alte jocuri mortale. Când această viză expiră, un laser coboară din cer și găurește participantul. Ouch. Durata unei vize variază în funcție de dificultatea jocului completat, iar jocurile sunt reprezentate de un pachet de cărți cu numere de la 2 la 10. Fiecare culoare reprezintă un tip diferit de joc: cele de pică sunt jocuri unde contează forța fizică, cele de romb sunt jocuri de inteligență, cele de treflă sunt o combinație, iar cele de inimă sunt cele mai de temut pentru că reprezintă jocuri psihologice. Jocurile de inimă pot însemna orice joc care îți taxează sănătatea mentală, de la un whodunit tipul Among Us unde jucătorii se suspectează constant ajungând la linșarea nevinovaților până la a alege care din prietenii tăi vor muri.

Întrebările sunt multe. Cum au ajuns aici? Extratereștri? Călătorie în timp? Un vis? Ce se întâmplă dacă aduni toate cărțile de joc? Cine e în spatele jocurilor? Se vor putea întoarce în Tokyoul pe care îl știau?

Povestea e captivantă cu destulă acțiune pentru a te ține în priză, dar e împânzită cu dialog intern și extern care te pune pe gânduri. Jocurile în sine sunt niște puzzle-uri originale, atent construite iar unele din ele necesită și puțin efort din partea cititorului (mai puțin cele cu arme de foc) pentru a înțelege regulile sau chiar rezolvările găsite de personaje. La un moment dat avem și un capitol despre un joc de mahjong unde și eu și traducătorul am suferit mai mult sau mai puțin împreună pentru că niciunul din noi nu știa mahjong înainte să citească capitolul respectiv.

Fiecare personaj din serie are o personalitate bine conturată, interese ascunse, și o poveste unică, majoritatea fiind ușor de înțeles. Ușor de înțeles nu neapărat din cauza situațiilor în care au fost puși, ci din cauza sentimentelor și gândurilor care i-au format, lucruri care pot fi similare chiar și în situații complet diferite cum ar fi inferioritatea simțită de un frate mai mic când fratele mai mare e bun la toate, durerea pierderii unui membru important al familiei din cauza unei nedreptăți, incapacitatea de a simți interes față de cei din jurul tău în urma singurătății din copilărie ș.a.m.d.. E ușor să te atașezi de ele și nu există niciun personaj negativ în sensul alb-negru al cuvântului – totul e un spectru și asta face povestea autentică. Da, face parte din genre-ul battle royale dar cred că am enumerat destule lucruri care să dovedească această depășire în calitate și ieșire din tipar.

Cum sugerează și titlul, povestea are o strânsă legătură cu „Alice’s Adventures in Wonderland” de Lewis Carroll, lucru ce reiese și din numele personajelor (Arisu, Chishiya, Usagi – iepure, Pălărierul Nebun). Paralela e evidentă și din firul narativ, personajul principal fiind transportat într-o altă lume, similară cu a sa, întâlnind-o pe Usagi, iepurele care acționează ca un ghid, și pe Chishiya (Cheshire), un personaj viclean, un adevărat true neutral care își urmează doar propriile interese (personajul meu preferat), totul fiind încadrat de pachetul misterios de cărți. Vorbind de personaje, Chishiya pentru mine e în același timp parțial cine sunt, dar și cine aș vrea să fiu – un personaj rece, rațional ce nu se lasă încetinit de alții, fără a avea însă intenții rele. El face doar ce îi va aduce beneficii. Suferința sau câștigurile celorlalți sunt doar collateral damage în planurile lui și exact de aceea nu poți să îl urăști. Chiar și când sabotează alte personaje, motivația lui e logică și ușor de înțeles. Poți să spui că nu e etic ce face, poți să crezi că e nedrept față de ceilalți și să simți empatie pentru ei, dar în același timp, fie că vrei, fie că nu, înțelegi cum gândește și de ce acționează în felul ăsta. E greu să urăști o persoană pe care o înțelegi. Poate sunt părtinitoare, fiind prea apropiată de el în ceea ce privește emoțiile resimțite, felul în care a crescut și reacțiile la evenimentele din jur; poate alți cititori ar dori ca el să nici nu existe în acel univers, însă ce pot spune cu siguranță e că nu e un personaj bidimensional, creat de autor pentru a fi țapul ispășitor, sau doar un alt psihopat pus aici de dragul acțiunii. Nu pot dezvălui mai multe despre evoluția lui sau despre alte jocuri pentru că deja ajungem pe teritoriul spoilers, dar voi menționa că da, Arisu ajunge să joace și crochet!

Din nefericire Alice in Borderland nu e o manga îndeajuns de populară încât să ajungă pe rafturile librăriilor, ea existând doar în limba japoneză (și franceză dar să fim serioși) în format fizic și tradusă de fani în format digital. Până vom putea atinge volumele irl, ne punem eyepatch-ul și o citim și recitim cu chiu cu vai pe site-uri care nu au auzit de dark mode.

Lectură plăcută!

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top