My Hero Academia. Sezonul 5 – speranțe și impresii

Da, am ajuns la 90 de episoade, vă vine să credeți? Iar sezonul ăsta depășim 100 de episoade! Dar cum îi spuneam și lui Marius, noul meu coleg în ale weeb-uitului, aș putea lejer să mă mai uit la încă 200. În opinia mea sezonul al patrulea a fost cel mai bun de până acum, și asta mă face să încep noul sezon cu foarte mult entuziasm. Cum ar putea oare să depășească sacrificiile cu adevărat eroice, dezvoltarea poveștii și personalității atât de multor personaje (de am ajuns să ne întrebăm dacă Deku a fost alegerea cea mai bună pentru One for All), dezvăluirile subtile despre puterile lui Deku, luptele care ne-au ținut pe marginea scaunului și așa mai departe? Ei bine, cei dintre voi care sunteți în față cu povestea din manga îmi spuneți că distracția abia începe. Toți suntem în schimb curioși de cum o să fie adaptată povestea în noul sezon.

Primul episod începe printr-o rememorare a luptei lui Endeavor și Hawks (cei doi devenind #1 și #2 printre eroi după retragerea lui All Might) împotriva unui Nomu High-End. La fel ca noi cei din fandom, și clasa 1-A consideră că lupta a fost una captivantă. Shoto e mândru de tatăl său, deși e singurul care nu-și arată în mod explicit entuziasmul – ani de abuz nu se șterg atât de ușor cu buretele, iar Endeavor are încă un drum lung până la izbăvire. În mare parte, episodul prezintă din nou eroii noștri în pregătire preferați (no offense, Young Justice) și scoate în evidență nivelul avansat la care au ajuns în utilizarea quirk-urilor și în ceea ce privește lucrul în echipă într-o situație (simulată) de urgență. Nejire Chan și Suneater din Big 3 (mai mult Nejire ce-i drept, Suneater vrea acasă, #mood) se joacă de-a răufăcătorii, în timp ce Mirio se pune în pericol în moduri comice care ne fac să răsuflăm ușurați că starea lui psihică nu e prea rea după toate cele întâmplate. Una peste alta, o întoarcere plăcută în lumea din My Hero Academia. În timp ce față de noul intro („No. 1″ al trupei DISH) sunt oarecum indiferent deocamdată, melodia de final („Footprints” de la the peggies) mi s-a părut foarte faină.

Al doilea episod începe exact cu personajul pe care voiam cu toții să-l vedem în preajma Paștelui: adorabila dar puternica eroină iepuraș Mirko. Kawaii! Aceasta apare într-un flashback a lui Endeavor care se gândește din spital la momentele de după înfrângerea acelui Nomu. Un deliciu vizual a fost și contrastul dintre flăcările albastre ale infractorului Dabi (printre preferații mei din Ligă) și cele portocalii dar slăbite ale lui Endeavor. Aflăm că Hawks are o misiune sub acoperire de a spiona Liga, și ni se arată o mică parte din copilăria lui (jucăria lui cu Endeavor e de-a dreptul drăguță pentru un erou atât de dur, și nu e de mirare că a ajuns să îi fie partener și prieten). Între timp, în familia Todoroki tensiunile sunt exact la fel de mari cum te-ai aștepta, iar faptul că Endeavor are și el o cicatrice acum pe jumătate de față (karma is a bitch) nu a putut să nu fie remarcat de Shoto. Fratele mai mare Natsuo își arată foarte pe față neîncrederea în noul comportament al tatălui său, dar sora lui Fuyumi este bucuroasă că familia este reîntregită și ar prefera să evite certurile și trecutul. În același timp, la televizor opiniile față de noul erou #1 sunt și ele la fel de împărțite. Deku continuă să viseze cu foștii deținători ai quirk-ului One For All (în mod special primul, despre care aflăm mai multe, și care îl încurajează pe Izuku spunându-i că nu este singur) într-o scenă care mă duce mereu cu gândul la Avatar: The Last Airbender. Episodul următor: un antrenament de luptă între clasa A și clasa B, hai mai repede weekendule!