Un gothic mexican cu personaje europene

Silvia Moreno-Garcia este o scriitoare canadiană de origine mexicană. Ea semnează proze, în general, din genurile fantasy și horror, dar și recenzii de carte pentru ziarul The Washington Post. Romanul Mexican Gothic (publicat în 2020 la editura Del Rey) a fost  bine primit de către critica de specialitate, urmând lui Gods of Jade and Shadow (2019, Del Rey), de data asta fantasy, nominalizat și el la premii importante (Nebula și Locus pentru cel mai bun roman). Mexican Gothic a primit mult mai multă atenție câștigând câteva premii și mai multe nominalizări (Locus, Nebula, Bram Stoker Award și World Fantasy Award).

Mexican Gothic a fost aproape imediat comparat cu, în defavoarea lui, mult mai celebrele romane horror ale lui King. Pornind de la stil, trecând prin subiect și ajungând la miză, Mexican Gothic și-a creat propria nișă. O combinație de Poe și King, de atmosferă a la Dracula cu cea imaginată de Serge Brussolo în Doctorul Schelet. Pe scurt, un roman horror autentic prin atmosferă și conotații feministe, prin miză. Ceea ce-l situează, cel puțin pe partea feministă, într-o vecinătate nobilă, alături de Frankenstein-ul lui Mary Shelley, sau de interpretarea sa modernă (și mult mai feministă) Frankissstein de Jeanette Winterson.

Noemí Taboada este o tânără de bani gata, frumoasă, petrecăreață și fără niciun chef de a se mărita, așa cum își dorește tatăl ei. De fapt, dorințele ei depășesc canoanele vremii (anii 1950), ea dorindu-și să urmeze un master în antropologie la universitatea din Ciudad de Mexico, o cale greu de urmat pentru femeile epocii (chiar și pentru cele cu mulți bani), mai ales atunci când de alegerile ei se leagă viitorul familiei și, mai ales, al firmei înființate de tatăl ei. Fiind o femeie pasională, ce preferă flirturile și legăturile superficiale, unei vânători de soț, atunci când i se oferă ocazia să rezolve o problemă de familie, problemă ce-l frământă pe tatăl ei, ea nu refuză oportunitatea de a se implica, la schimb cu promisiunea de a putea urma masterul.

Locul în care ajunge, un conac situat pe vârful unui deal înalt, în apropierea unor foste mine de argint, numit foarte sugestiv Locul Înalt, pare decupat din povestirile europene de groază, ce abundă în elemente gotice. Servitori tăcuți, camere mari și părăsite, bogăție decadentă, nobili scăpătați, atmosferă apăsătoare, uneori romantică și, evident, ceva ce aduce a fantome ce bântuie această vilă de dimensiunile unui castel. Proprietarii acestui conac sunt membrii familiei Doyle, de proveniență engleză, blonzi, înalți, frumoși, inteligenți și diabolici.

Chiar și din acest moment, aflat în prima treime a romanului, al întâlnirii dintre frumoasa și independenta mexicană și reprezentanții europeni ai unei perioade de colonialism, miza intrigii, dincolo de crearea unei atmosfere de groază, devine evidentă. Noemí Taboada nu este doar tânăra ce se răzvrătește împotriva familiei și a locului tradițional rezervat femeilor din epocă, acela de mamă și soție devotată, dar și reprezentanta unui Mexic independent, dornic să se lepede de moștenirea colonială și de sechelele acesteia.

Iar Locul Înalt devine scena unui piese a cărei amploare depășește simplul caz de salvare a unei soții abuzate (verișoara Catalina a lui Noemí) de un soț nemilos (tânăra speranță a familiei Doyle), extinzându-se mai mult, așa cum am spus anterior, la nivelul unei țări, prinse în firele lipicioase și hipnotice ale unui animal de pradă grav rănit, dar nu mort.

La fel ca în majoritatea romanelor horror, în special în cele gotice, accentul cade pe personaje și pe relație disfuncțională dintre ele. Caracterul lor este mult exagerat, de multe ori ele intrând în cele două categorii principale: eroi și monștri. Desigur, cu un rol special acordat victimelor. Aceste categorii se regăsesc și în Mexican Gothic, totuși, pentru că e un roman modern, iar mizele depășesc simpla plăcere a fiorului horror-gothic, personajele devin fluide și ușor caricaturale. Simptomatic pentru acest aspect este lipsa de strălucire chiar a eroinei principale Noemí Taboada. Superficială, petrecăreață și obraznică, ea împrumută de multe ori caracteristicile unei anti-eroine, îndemnând mai degrabă la antipatie decât la acordarea benevolă a simpatiei (de care se bucură eroinele poveștilor gotice).

În contrapondere, de partea întunecată a poveștii, avem o întreagă familie și spectre dintre cele mai stranii. Virgil, soțul Catalinei, victima ce trebuie salvată, Florence, stăpâna de facto a casei, Howard Doyle, monstrul prezent în fiecare ungher al conacului, cel ce se pregătește, precum Cronos, să-și devoreze copiii. De partea luminoasă o avem pe Noemí, eroina, Catalina, victima, diverși săteni ce par mereu mai inteligenți decât lasă să se înțeleagă și Francis, un personaj atipic, cel ce poate schimba destinul unei familii monstruoase, dar și perspectiva de viață a tinerei mexicane, arătând astfel că viața se construiește din decizii personale, că nu există destin prestabilit, decât dacă tu crezi asta.

Alături de personaje, nu foarte bine realizate, atmosfera întregește scena acestei piese. Casa este vie, pulsează și suferă, minele sunt inundate, satul este distrus de sărăcie, relațiile dintre oameni sunt reci și lipsite de armonie. O dată cu apariția tinerei, evenimentele se precipită și multe secrete ies la suprafață, rând pe rând, imaginând astfel un puzzle uriaș, întins pe sute de ani și mii de morți. Aflăm, astfel, că răul exista deja acolo, bine ascuns în munte, păzit de obiceiuri străvechi, anterior colonizării europene, dar că Howard Doyle, folosindu-se de cunoștințele sale științifice, îl amplifică, folosindu-se de el pentru a acumula bogăție și putere. Iar toate aceste puteri pot fi stăpânite doar prin sacrificii ritualice și, mai ales, prin supunerea femeilor din familie.

Mexican Gothic reușește, pe final, să cucerească cititorii prin mesajul promovat și imaginile deosebit de puternice. Din păcate, primele două treimi ale romanului sunt greu de parcurs. Autoarea nu reușește să confere suficientă profunzime eroinei principale, prezentată mai degrabă schematic, prin vicii și proastele sale alegeri. Nici restul personajelor nu sunt mai bine realizate, iar finalul, unul grandios, nu reușește decât parțial să alunge senzația de plictiseală și banal din prima parte.