De sezon: Witcher – Sabia destinului și alte dureri de cap

… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … …

Poate părea neortodox și de-a dreptul indecent să începi o întreprindere eseistică prin puncte de suspensie, dar doar așa poate fi redat grafic blanc-ul din capul meu după ce am terminat a doua carte din seria The Witcher. Stau, cuget puțin și verific: e același autor? Este. Aceeași traducătoare? Dap, aceeași nefericită… Then what did I just read? Suspectându-mă de tulburare disociativă îmi verific propriile păreri din martie a.c. https://planu9.ro/recenzii/recenzii-de-carte/raluca-grumazescu/toss-a-coin-to-your-bookseller_1529.html Mi-a plăcut prima carte? În afară de traducere, sigur că mi-a plăcut. Și-atunci? Atunci ori sufăr de ceva efecte adverse după vaccin (cum care vaccin?), ori tulpina de rădăcinoasă mioritică m-a atins și se manifestă prin respingerea a tot ce nu e național, autohton și dacic, ori chiar m-am expus unei scriituri neglijente. Nu știu cum să încep, așa că încep ca la școală:

Sabia Destinului este a doua carte din seria The Witcher (Wiedźmin) a scriitorului Andzrej Sapkowski și a fost publicată în 1992, adică înainte de Ultima dorință care a fost publicată în 1993 și care include cele patru povestiri din Vrăjitorul (Wiedźmin – 1990) – de fapt prima carte din serie, care nu se mai publică – plus altele trei noi, și a cărei acțiune se petrece înainte de evenimentele din Sabia Destinului, deși aceasta a fost publicată ulterior. Complicat? Așa e și-n mintea autorului…

Bun, deci dacă Sabia Destinului a fost înainte de Ultima dorință, atunci o tratăm cu puțin mai multă indulgență. Probabil autorul este încă în căutarea stilului. Căutarea se întinde de-a lungul a șase povestiri, unele dintre ele surse de inspirație pentru episoade din sezonul întâi al serialului. Spre deosebire de Ultima dorință, aici narațiunea respectă firul cronologic, ceea ce o face, cumva, mai ușor de urmărit.

Prima povestire se intitulează „La limita posibilului”. Cum acțiunea are loc într-un univers fantasy destul de bogat, titlul se poate referi la orice. Probabil că, zic și eu, obligată fiind la o părere, are legătură cu apariția unei creaturi mitice, chiar și pentru un univers mitic, dragonul auriu, cel mai potent și șmecher dintre toate cele patru tipuri de dragoni, care poate lua, după voie și nevoie, inclusiv formă umană. Desigur, titlul ar putea avea legătură și cu limita posibilității de a suporta încă o scenă în „vană”.

Dacă mai țineți minte episodul șase din sezonul I al serialului, în această povestire are loc o vânătoare de dragoni, la care participă tot felul de personaje colorate (care nu mai apar nicăieri ulterior), care lansează tot felul de nade de intrigă interesante (care nu se continuă nicăieri ulterior), Geralt, Jaskier (pe care îi știm deja) și Yennefer care e supărată foc pe Geralt pentru o jignire din trecut (nu știm ce, nu știm de când, nu ni se explică nimic ulterior). Povestirea plasează universul într-un cadru medieval, prin niște aluzii bine țintite la idealurile cavalerești și la mila creștinească.

Eh, a doua povestire „Sloiuri de gheață”, în loc să aducă puțină lumină, face lucrurile mult mai confuze, din punctul meu de vedere… Începe cu o drăguță scenă de menaj casnic între Geralt și Yennefer, care se complică cu imagini erotice care te lasă atât de în ceață, încât mai bine se renunța la ele (nu știi dacă ea vrea sau nu vrea, el poate sau nu poate, ce rol au farmecele în toată treaba și cine adoarme primul) și se continuă cu un Geralt extrem de diferit ca personaj față de ce știam despre el până acum. Reactiv, nervos, pus pe harță, vânătorul de monștri pare extrem de afectat de ceva…didn’t he get some? Probleme în paradis? Viața alături de o vrăjitoare nu e deloc ușoară? Hm… (Aici în chip inexplicabil am pierdut din word trei pagini de recenzie, în condițiile în care am autosave-ul setat la minut. Poate că am fost un pic prea dură și am stârnit niște entități negative…Noroc că îmi luasem notițe.) Așa…Deci: Yennefer are un amant. Geralt, cu cel de-al șaselea simț pentru care bărbații sunt în genere renumiți, simte asta. Îl confruntă pe șogor. O confruntă pe ea. Nu vrea să stea în calea fericirii ei. Dar ea, vai, nu crede în fericire. Aparent detașată emoțional (ca orice femeie empowered și independentă care se respectă), dă totuși senzația că vrea să vină de la el ceva… cumva… poate chiar acele cuvinte… (acele cuvinte pe care fiecare femeie, deținătoarea unor puteri supranaturale sau nu, vrea să le audă). El, într-o atitudine tipic masculină, pare că nu se prinde și filozofează pe marginea subiectului, adică o ia pe după vișini, piersici, caiși și alți pomi fructiferi, întrebându-se dacă el simte de fapt ce simte, sau dacă ea îl face să simtă ce simte, în condițiile în care el e mutat genetic și știe sigur că nu poate „să simte”. Și scriitorul scrie (virând cam în ac de păr dinspre fantasy spre chick-lit), și traducătoarea (aflată, probabil, în zona ei de confort) traduce, și siropul curge, într-un dialog demn de o nominalizare la premiile TV y Novelas și totul se termină cu o despărțire care m-a făcut să mă gândesc inevitabil la Enigma Otiliei. Dar ca să nu vă las cu un gust amar, că poate nu a fost/este romanul cel mai drag de comentat (o mai fi în programă?), vă invit la o descriere fermecătoare: „Cât e de frumoasă, și-a spus în gând. Totul e frumos la ea. […] buzele fermecător de subțiri și palide de sub ruj. Sprâncenele, fermecător de neregulate […] Nasul ei fermecător de lung. Mâinile ei mici, fermecător de frumoase…” etcetera, etcetera.

Următoarea povestire „Focul cel veșnic” începe cu o scenă tot de amor, dar cu setting de mahala, în care protagonistul (scenei), simpaticul Jaskier, imploră sub balconul unei Vete (ca să continui analogiile din programa la BAC, cel puțin cea pe care am avut-o eu) care aruncă peste el de la invective la ghivece cu flori. Geralt e tot neconsolat (pare că despre asta o să fie toată cartea) și refuză chiar să meargă la bordel, unde atenție!, se pot găsi, la prețuri pe măsură, semi-elfe, ca o culme a exotismului!

Povestirea e chiar „faină”, avându-l drept personaj central pe dopplerul Tellico, care nu este un personaj mitologic per se, și nici unul din monștrii sângeroși cu care se luptă Gerlalt de obicei. Da, termenul vine de la doppleganger și singurul atribut fantastic al acestuia e că poate lua forma oricui dorește. Dar este un personaj amuzant și creează tot felul de situații comice, în timp ce vânătorul et co îl urmăresc prin tot orașul. Aflăm de la el și de la cei asemeni lui despre cruzimea oamenilor care au eliminat rasele considerate inferioare și cum iată, specii umanoide sunt forțate să se adapteze (un doppler este comandantul forțelor de ordine, semi-elfe își oferă serviciile…interrasiale). Pentru construcția povestirii și pentru punctarea unor problematici care țin de egocentrismul speciei umane, autorul primește de la mine o bilă albă. Una mică, din aia de se omoară kinderii după ea la aparatele din marketuri, agățându-se disperați de haina părinților după o fisă de cincizeci de bani…

În final, Geralt este în chip miraculos cel puțin resemnat, lăsându-se integrat în grupul plin de testosteron care se îndreaptă spre a-și sărbători victoria, spre locul unde toți (vânător, bard, pitici, doppleri) sunt deopotrivă egali: bordelul. Cel cu un nume mai mult decât sugestiv, „passiflora” fiind un remediu herbal bine cunoscut recomandat celor cu tulburări de somn sau anxietate.

Povestirea „Un mic sacrificiu” începe cu perechea de sâni perfecți ai unei sirene (nu glumesc), descriși în detaliu (perfecțiunea este conferită cromatic, de această dată) și anunțați obsesiv din pagină în pagină, chiar în cele mai tensionate momente ale acțiunii (făcându-ne să ne întrebăm dacă autorul are integrată sănătos faza oedipiană). Altminteri, un debut de povestire interesant, un reversed Mica Sirenă, în care prințul se îndrăgostește de sirenă și ea refuză să pătrundă în lumea oamenilor, somându-l pe el să devină sirenă? siren? în fine… ființă a apelor. Pe fundalul acestei povești de dragoste imposibile, dar cu happy-end, se petrec crime monstruoase, se vorbește despre niște monștri marini, are loc o luptă, dar nu se dezvoltă mare lucru. Nu ni se permite să aflăm prea multe despre misterul pe care îl ascund oceanele, dar momentul este un nou prilej pentru a aduce în discuție violența speciei umane și dorința nestăvilită a oamenilor de a cuceri. Apare un nou personaj feminin, adorabil, care ar părea o parteneră mai potrivită pentru tulburatul Geralt (dacă nu s-ar agăța de el într-un fel nedemn și în totală discordanță cu principiile feministe actuale), dar tot ce îi poate acesta oferi el este un act carnal de milă (da, la asta se referă „micul sacrificiu” și la nimic altceva). Până la urmă, mai bine că nu s-a întâmplat nimic altceva, pentru că (spoiler) tipa ar fi murit oricum după ceva timp. Probabil autorul nu știa ce să facă cu un personaj bun. După cum se poate vedea în următoarele replici: „Geralt, a gemut Ochișor, punându-și capul între brațe. Mi-e atât de rușine de ceea ce simt, e ca o neputință blestemată, ca un guturai, ca un astm…”. Sigur că monada eros-thanatos și tema iubirii comparată cu o suferință fizică apare de mult în literatură, la romantici și chiar în folclor, dar ce ne făceam dacă traducerea se făcea în plină perioadă pandemică? Cu ce metafore meșteșugite ne-am fi cadorisit?

Încep să intuiesc că autorul a gândit povestirile ca pe niște episoade fără legătură între ele. De aici multitudinea de personaje care apar… episodic, și universurile care ni se deschid și ni se arată doar din pragul ușii. Totuși, există un back-story, și uneori pare că este omis acest lucru și atunci toate informațiile înghesuite în câteva paragrafe devin obositoare, iar traseul personajelor principale devine foarte neclar. Bine, poate fi un minus și faptul că eu vin dinspre serial spre cărți și nu invers. Or serialul, respectiv cât a apărut din el, primul sezon, are ca sursă de inspirație trei dintre cărți, plus lore-ul din joc. Fiindcă nu am chef să mă apuc și de joc, mă documentez altfel. Recenzii mai vechi (de dinainte de apariția serialului), în engleză, de pe forumurile de specialitate, sunt extatice. Ceea ce mă duce cu gândul insidios la faptul că din graba de a penetra piața românească de carte cu această serie cu succes garantat (după apariția serialului), editura și-a permis miiici neglijențe… poate de traducere, poate de redactare… Poate. Dar „un bob-zăbavă”, că mai e puțin!

Următoarea povestire, „Sabia destinului”, o aduce în prim-plan pe Ciri, moștenitoarea din Cintra, această nouă Arya Stark, aici în varianta de toddler căpos. Și trebuie să recunoaștem că e delicioasă, punându-l la grele încercări pe vânătorul neobișnuit cu astfel de conjuncturi (situație neexploatată suficient de autor, părerea mea). Înțelegem și opțiunea producătorilor serialului pentru o Ciri mai „fată-mare”, așa, mai ales cunoscând apetența lui Henry Cavill pentru partenerele de platou foarte tinere. Revenind, aici din nou devine plauzibilă evoluția personajului și locul unde se petrece acțiunea, Duin Canell, este un simbol frumos … Ciri îl conduce pe Geralt printr-un ținut al driadelor presărat cu referințe la basmele lui Andersen. Driadele, preluate din mitologia greacă, aici sunt mai degrabă corcite cu amazoanele (din aceeași mitologie). Corcite sunt și în scopul de a-și menține populația, căci aflăm că stau cam prost pe partea de reproducere. Dialogul dintre Geralt și conducătoarea lor este un nou bun prilej de a aduce în discuție lupta pentru resurse și colonialismul.

Pentru că am prostul obicei de a lăsa cărțile desfăcute cu paginile în jos (și câțiva librari din oraș mi-ar da unfriend în viața reală pe tema asta), sesizez următorul paragraf pe coperta patru:

„Lumea lui Sapkowski, prin întinderea ei, ne aduce aminte de Pământul de Mijloc al lui Tolkien. Dar deși ea include personaje și trăsături tradiționale ale cărților fantasy, Sapkowski reușește să revitalizeze genul prin scrisul său alert și captivant.” Sursa: Fantasybookreview.com

Situl este aproape fantomă, cuprinde o pagină și zece sinopsisuri, nici unul la cartea aflată în discuție.

Caut și pe Fantasybookreview.co.uk, suspectând o eroare, dar nu găsesc nici unde citatul. Îl găsesc în schimb pe Sapkowski la… atenție! Tolkien inspired books.

În sfârșit, ultima povestire, „Ceva mai mult”, ne aduce o nouă bătălie cu monștri, în care Geralt e grav rănit și, sub pretextul febrei și al viziunilor delirante cauzate de poțiunea pe care o ia, autorul ne oferă următoarele informații: cum renunță Geralt la Ciri, într-o lungă discuție cu regina Calanthe (bunică-sa), ultimul Beltain (sau Belleteyn, cum îl ortografiază autorul) petrecut cu Yennefer, frânturi din războiul din episodul de la finalul primului sezon, dacă mai țineți minte. Geralalt se trezește fără să știe dacă Yennefer a murit sau nu și, pentru că în chip absolut ciudat, deși a refuzat să o ia pe Ciri ca drept al său, îl pune pe negustor, înainte să-l salveze, să-i promită să îi dea ce va găsi acasă și la care nu se așteaptă, acasă la acesta, găsește un copil. Ciri și nimeni altcineva.

Cam atât despre colecția de povestiri, urmează romanele și trebuie să mă apuc de Sângele elfilor cât mai repede, dat fiind că sezonul II deja a apărut. Voi cum stați cu bingingul? E bun sezonul II de ceva?