Toss a coin to your bookseller

Ok, ok…Pentru că, aparent, există o mare cerere pe piață pentru nerd queens, am zis să mă țin de promisiunea făcută într-un articol anterior  și să mă apuc de book binging. Dat fiind că următorul sezon din The Witcher nu se știe când apare și că de joc nu am de gând să mă apuc (my gaming days are sooo over), am consultat frumos lista titlurilor lui Andrzej Sapkowski, în ordinea recomandată pentru cei care au început cu studiul serialului și voila: recenzie.

Cartea Ultima dorință face parte din seria de povestiri și din punct de vedere cronologic este prima apariție din universul The Witcher. https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrzej_Sapkowski A apărut inițial sub titlul Wiedźmin (Vrajitorul), în 1990.

SFF-istul al cărui spațiu locativ îl împărtășesc a fost mai mult decât receptiv să sponsorizeze acest studiu, așa că într-o zi m-am trezit cu un cadou rectangular mai mult decât sugestiv. Cadoul a stat pe marginea patului ceva zile până când, într-o seară, i-a sunat ceasul și cu binecunoscutul libret Toss a coin to your witcher în urechi (varianta heavy metal, of course… Melitele să binecuvânteze corzile vocale ale băiatului ăstuia), am devorat cartea în aproximativ patru ore de lectură susținută. Ceea ce din start e semn bun! E o lectură devorabilă, care m-a lăsat cu sentimentul că mai vreau. Sentiment pe care îl avem cu toții când se termină câte un sezon din serialul preferat (nu mă refer la The Witcher, desigur, ci la seriale serioase).

Cartea începe cu o scenă… erotică! Cât se poate de seacă, clișeică, male fantasy succubus style. Și nu, nu are vreo justificare în context, alta decât că aflăm mai târziu că sexul cu o preoteasă Melitele are profunde efecte terapeutice. M-am amuzat teribil (nu știu dacă ăsta a fost scopul autorului, dar ăsta a fost efectul) și m-am gândit la serial din care nu mai țin minte mare lucru, dar nurii interpretei lui Yennifer în bătaia vântului mi-au rămas puternic întipăriți pe retină. Vanitatum vanitas. Mai sunt vreo două astfel de scene prin carte, în același stil, dar să nu facem exces de pudoare, că nu deranjează. Continuăm la următorul capitolul, unde se întâmplă scena de luptă cu strigoiul, din primul episod al serialului, dacă nu mă înșel. Construcția romanului are un iz de comic book; eroul (Geralt, pentru cine nu știe) este super badass, apare într-un mod misterios în oraș, oprindu-se la o tavernă, bate rapid vreo cinci șmecheri înainte să aflăm cum îl cheamă și reușește să învingă un monstru de temut, un strigoi (după ce aflăm cum îl cheamă).

Dar e rănit destul de nasol se pare, așa că următorul capitol îl află în templul lui Melitele la recuperare… Ne dăm seama după încă o luptă cu ceva rusalcă și o nouă revenire la templu, că acțiunea de la templu reprezintă timeline-ul prezent, iar narațiunea din cadrul celorlalte capitole este una de tip flashback, concentrându-se pe origin stories și pe descrierea universului. Rusalca cu pricina se dovedește a fi o lamie, fapt care m-a făcut să-mi ridic un pic sprânceana, dar am coborât-o rapid la loc, fiindcă în universul imaginat de autor încape și această creatură. Sigur că atributele ei, provenite din mitologia greacă, sunt puternic romanțate, dar probabil un chip feminin pe un corp de capră nu ar fi avut același impact asupra publicului…(sau?) În fine, e o licență auctorială binevenită, fiindcă povestea de dragoste dintre lamia cea setoasă de sânge și tânărul blestemat cu chip de bestie e chiar înduioșătoare la final.

Revenind la prezent, aflăm de ce capitolele sunt numite „vocea rațiunii” (dintr-un punchline) și că ceva prințișor e foarte supărat, iar Geralt urmează să fie expulzat din templu. Următoarea povestire e foarte generoasă în chestii de căutat pe Wikipedia, fiindcă autorul face un salt de la folclorul slav, până la babilo-sumerieni, trecând din nou prin Grecia Antică, pentru a introduce un personaj feminin destul de catchy, cu o poveste tristă, dar episodic, din păcate.

Urmează (cam fix pe la mijloc, așa) un capitol-confesiune, în care Geralt ne spune povestea vieții, și nouă începe să ne placă super mult de el. Ne plăcea și înainte, evident și, în urma banchetului de la curtea regală din Cintra, începe să-l placă cam toată lumea. În această povestire care explică cam jumătate din intriga universului, autorul încurcă cu măiestrie ițele, lăsând o sumedenie de căpețele numai bune de înnodat mai târziu… Nu am putut să nu mă întreb, la acest capitol, dacă Andrzej Sapowski avea în minte ce urma să construiască ulterior sau pur și simplu și-a dat pe flow-ul de moment.

Nici nu știu cât e de relevant „ce-a vrut să spună autorul”, dar în următorul capitol este în sfârșit introdus Jaskier, tovarășul de aventuri, menestrelul. Recunosc că am așteptat cu emoție apariția acestui personaj, dat fiind că în serial nu e prea simpatic (nici măcar pentru Geralt). În carte e simpatic, în schimb, chiar dacă are rol pur expozitiv, în sensul de a-l provoca pe protagonist la tot felul de schimburi filozofice, despre nevoia oamenilor de a inventa monștri, deontologia vânătorului de monștri și așa mai departe, ceea ce duce la un dialog interesant de urmărit.

În final, ne apare apoteotic și Yennifer, un turburător personaj feminin, super frumoasă, inteligentă, puternică (într-ale vrăjilor), seducătoare, determinată și foarte supărată pe viață și bărbați, ce să mai, visul oricărei feministe cu sânii pe-afară pictați cu sloganuri, într-un protest în fața Casei Albe… Lui Geralalt îi fuge pământul de sub picioare, devine supraom în încercarea de a o salva de un Geniu în fapt, dar în principiu de ea însăși, salvându-l în același timp pe prietenul său cel mai bun – și un oraș întreg, cade în mrejele ei, își afirmă „ultima dorință”, cei doi descoperă „tandrețea și sensibilitatea”, „fiindcă și-au dorit din tot sufletul”, fac dragoste, apoi el o jignește din motive care nu ni se spun (dar ni se fac ceva aluzii despre asta în capitolele anterioare), mai un pic de revenire în timeline-ul de la templu și atât. The End.

Universul, după cum spuneam, e unul de tip medieval, cu inserții mitologice din folclorul universal, tropuri binecunoscute (pruncul nenăscut oferit ca răsplată) și remake-uri după povești clasice (Albă-ca-zăpada, Frumoasa și bestia). Apare menționată și Forța, scrierea runică și multă magie. Nimic însă nu e la nelacolul său. Autorul polonez se pricepe la amestecul de ierburi și poțiunea magică îi iese de minune. Despre acest eclectism, autorul polonez declara într-un interviu: „Când am început să scriu eu, Polonia nu avea scriitori de fantasy. Eu am fost un pionier. Nu e lipsă de modestie, e adevărul: a trebuit să inventez literatura fantasy în Polonia. A trebuit să las în urmă lecturile mele din domeniu, tot ce știam despre fantasy, căci cititorul polonez, care e pretențios, nu voia să accepte hibrizi, cărți la mijlocul drumului dintre fantasy și alte genuri sau pur și simplu o imitație după Tolkien. Căuta ceva nou, ceva special. Nerăbdarea lui de a descoperi ceva nou, ceva special, m-a făcut să scriu”. Și bine a făcut!

Bine a făcut el că a scris, dar nu știu dacă a făcut bine și cine a tradus… Pentru că din când în când, m-au mai zgâriat unele fraze pe la ureche (da, „pe la ureche”! Ce, voi nu citiți cu glas tare în gând?!). Asta de exemplu e preferata mea: „Hangiul s-a cutremurat, a respirat profund și a început să vomite”. Și de ce, de ce, pentru numele lui Creangă (scoate-l-am din programa școlară, dă-l în Humuleștii lui!) dacă apare vreun personaj cu origini mai sănătoase și rurale (am voie să zic „țăran” sau nu mai e nici asta PC?) trebuie musai să vorbească în dialectul moldovenesc ca Eliza Doolitle?!?

În fine, universul e frumos și bine construit. Paaarcă aș fi simțit nevoia de mai mult mythos… M-a atras mult ideea de mitologie slavă, mai ales că există un fond comun și mi-ar fi plăcut să fiu imersată mai mult într-un panteon bogat (după cum îl intuiesc) la fel ca al nostru. Mai vedem ce se întâmplă în următoarele cărți…

În încheiere e absolut obligatoriu să menționez că antologica scenă în vană (acest regionalism care mă intrigă și-mi străpezește dinții – în gând, evident, fiindcă eu îi spun „cadă” ca oamenii normali) apare în carte de două ori… Deci ne mai putem aștepta să-l vedem pe Henry Cavill cu venele deshidratate și în alte episoade!