Wonder Woman 1984: sau cum mi-am irosit Crăciunul în anul sfârșitului lumii

Iată că a venit sfârșitul anului, iar decembrie m-a prins, nici eu nu știu cum, preocupat de Wonder Woman – probabil pentru că Disney ne-a scutit în 2020 de vreun Star Wars – asta mai lipsea! După ce am scris o recenzie la Earth One, pe care o puteți citi aici, în seara de Crăciun am reușit să vâr, între Polar Express și Die Hard, WW 1984, mult așteptatul film DC – de care atârnau toate speranțele noastre că, totuși, anul acesta nu va fi complet ratat. Ba mai mult, pentru că magia primului miliard nu se uită niciodată, producătorii l-au lansat chiar în 25 decembrie și pe HBO Max, un canal de streaming la care, daca te afli în partea greșită a Europei, nu ai cum să te abonezi. Prin urmare, dacă mă întrebați la care cinematograf am fost, pot să vă mărturisesc că, la fel ca orice est-european sadea, m-am declarat căpitan al propriei mele corăbii cu filme. Hoist the sails!, vorba lui Radu Tudoran.  

În ultimii 8 ani (am luat ca reper Dark Knight Rises), cu câteva mici excepții (Joker-ul lui Todd Phillips), DC Comics și Warner Brothers – acești Ren & Stimpy ai filmelor cu super eroi – au reușit performanța de a înfunda franciza într-atât de tare încât scăparea lor a devenit Zack Snyder. „E ok, refacem Justice League, dar nu oricum, ci în culori suprasaturate, iar trailerul îl dăm pe Hallelujah, varianta lui Cohen. O să rupă! ” – lucru care s-a și întâmplat, The Snyder Cut fiind, măcar ca marketing, o gură de aer nesperată (înainte de înec) – ceea ce spune multe despre răbdarea infinită (de s-ar termina odată) a fanilor universului DC, aflat de ceva vreme în metastază.

Scenariile scrise pe genunchi, logica fracturată, personajele incoerente și abordarea ridicolă par a fi bifele pe care trebuie să le parcurgă fiecare producție DC înainte să ajungă pe marile ecrane (sau pe micile și mediile ecrane ale serviciilor de streaming exclusiviste), nu înainte ca orice decizie cât de cât decentă (deci pe gustul fanilor) să se lovească de voința de fier a producătorilor și a regizorilor care s-au luat la trântă cu benzile desenate și au pierdut (la tine mă uit, Josh Whedon).

Noul univers cinematografic (extins) DC – adică DCEU – care vine târș-grăbiș în urma celor de la Marvel (de pe care își trag și spuza) a regândit franciza pornind de la The New 52 și DC Rebirt, adică au încercat să înghesuie cât mai mulți super eroi în același univers și să ofere, cât de cât, coerență narativă unei lumi în care făpturile (oameni și extratereștri, zei și monștri, genii și miliardari) cu superputeri se calcă unii pe alții peste bătături, iar de cele mai multe ori iese cu scântei, mai ales când premisa acestei coabitări presupune uneori, cel puțin în benzile desenate – mai apropiate de realitate în cazul acesta – relativismul moral, compromisul, îndoiala, disperarea sau chiar nebunia.

Și iată-ne ajunși la un nou set de origin stories (de parcă nu am văzut destule) în care Jason Momoa își justifică în sfârșit orele petrecute în sala de forță (sau masă musculară, nu știu dacă sunt sinonime), deci Arthur Curry devine Aquaman; Clark Kent își lasă tatăl adoptiv să moară (deși îl putea salva cu ușurință), apoi devine Kal-El și de abia apoi Superman; iar Diana of Themyscira scapă și ea de colanții Lyndei Carter și ajunge să fie Wonder Woman pe care ne-o doream cu toții. Sau pe aproape. Și trebuie să recunosc, nu știu dacă de vină o fi Gal Gadot, dar WW din 2017, regizat de Patty Jenkins (care a mai făcut Monster) este aproape decent, deși în limitele bifelor pe care le menționam mai sus. Esența personajului – ați putea spune că e tipologia Mamei Răniților – îi oferă atât ei, cât și filmului, o calitate aproape umană, mai apropiată de idealul unui super erou a cărui armă este un Lasso al Adevărului.

Diana, ascunsă de restul lumii pe Insula Paradisului, nu cunoaște, decât din mituri și legende, distrugerea și durerea care caracterizează lumea oamenilor (nu am să îi zic „lumea bărbaților”) iar atunci când este aruncată în vâltoarea Primului Război Mondial, bunătatea ei devine arma cu care luptă împotriva suferinței de nedescris prin care trece umanitatea. E luată prin surprindere și cuprinsă de deznădejde în fața atrocităților de care sunt capabili oamenii și aproape renunță, dar (ok, o să râdeți) iubirea lui Steve Trevor și determinarea lui de a se sacrifica pentru o cauză nobilă o conving că ea nu își mai aparține, iar puterile ei trebuie puse în slujba celor neajutorați. Treacă-meargă. Gal Gadot face o treabă bună, acțiunea e bine coregrafiată, coloana sonoră ajută din plin la temporizarea acțiunii (știți că Junkie XL a fost dat afară din proiectele DC? – la tine mă uit, Josh Whedon!), scenariul prinde un pic din atmosfera faină a universurilor dieselpunk, ba chiar și Chris Pine e simpatic (i-a sărit în ajutor Star Trek-ul lui Abrams).

Prin urmare, Wonder Woman 1984, așa cum se întâmplă de obicei, nu și-a mai bătut capul foarte tare. Duse sunt zilele lui Dark Knight, ba chiar și cele ale lui Batman Returns, când un sequel era motiv întemeiat pentru a explora suplimentar toate fațetele unui personaj care ar putea fi, cu puțină bătaie de cap din partea scenariștilor, suficient de complex încât să nu depindă, la fel cum fac majoritatea filmelor cu super eroi, de cantitatea de CGI îndesată în momentele moarte. Iar WW 1984 intră exact în această categorie fără cap și fără coadă, ba mai mult, probabil în top 5 cele mai leneșe continuări făcute vreodată, responsabili fiind chiar scenariștii, cărora le-au lipsit un redactor sever, care să treacă cu pixul roșu peste scenariu și să îl corecteze la sânge.

Dacă stau bine și mă gândesc, probabil nu e întâmplător că filmul a fost lansat chiar în ziua de Crăciun. Există o tradiție, probabil ține de energiile cosmice care aliniază planetele în decembrie, ca o bună parte din filmele și edițiile speciale care apar în preajma sfârșitului de an să intre într-un canon al ridicolului. Nu mă credeți? Vă dau doar 2 exemple: Lois and Clark: The New Adventures of Superman „Season Greetings” (din 1994) o combinație stranie între It`s a wonderful life și Charlie Brown, piperată cu câțiva șobolani radioactivi (măcar dacă ar fi fost vorba de Master Splinter); sau ultra-cunoscutul Star Wars Christmas Special (din 1978), într-atât de prost încă se zice că Lucas ar fi încercat să recupereze toate copiile vândute și să le distrugă. Și totuși, e cu atât mai tragic ca o producție cu buget de 200 milioane $ să pară un matineu din anii 70 – plictisitor, ridicol, cu scene de acțiune lipsite de imaginație, cu burți în scenariu, când nu se întâmplă nimic semnificativ, și cu o poveste care nu adaugă mai nimic universului DCEU.

Fără niciun motiv întemeiat, și credeți-mă că am cercetat, filmul se petrece în 1984 – nu e o referință la Orwell (ce bine!), și nici măcar dorința scenariștilor de o oferi o logică suplimentară universului DCEU, suprapopulat de eroi (încă tineri pe atunci), dar în care niciunul nu intervine atunci când Pământul e amenințat cu distrugerea totală (pentru că nu e una din producțiile cross-over). Explicația, de fapt, e mult mai anostă: Patty Jenkins și-a dorit să regizeze un film care se petrece în anii 80, și să surprindă nostalgia unei decade ale cărei caracteristici sunt, crede ea, sexismul și culoarea roz. Într-adevăr, o bună parte din bărbații care apar în film sunt mârlani, ticăloși, abuzivi, îmbătați de putere – primul pas înapoi față de filmul din 2017, care avea o viziune mult mai echilibrată, iar suferința celor neajutorați era pusă pe seama răutății și egoismului inerent rasei umane, care trebuia salvată de propria-i dorință de distrugere.

Cea mai mare provocare a filmelor cu super-eroi este imersiunea publicului, o caracteristică importantă care dă bătăi de cap regizorilor și scenariștilor de la Marvel și DC: calitatea acelui univers de a te atrage către el și a-ți oferi o realitate alternativă, dar care să se integreze cât mai fluid în regulile și legile care guvernează propria noastră realitate. Mai simplu spus, evitarea oricărui element care, prin nepotrivire, îți atrage atenția într-atât de tare încât reușește să te scoată din poveste. Iar WW 1984 a încercat, și a reușit, să rupă norma mai ceva ca producția de cartofi raportată de o economie comunistă în plin Război Rece.

Trecem peste întoarcerea forțată (reîncarnată) a lui Chris Pine, vârât acolo din motive de marketing, și haideți să enumerăm câteva din reacțiile și acțiunile absolut idioate ale personajelor: Steve Trevor, întors din morți după 66 de ani, are o reacție uimită atunci când vede un metrou (scenariștii au uitat că în Londra există metrou din 1863, iar în Chicago din 1892); același Chris Pine, pilot de avion în Primul Război Mondial, reușește, cu ușurința și lejeritatea celui care știe de dinainte ce trebuie să facă pentru că așa scrie în scenariu, să piloteze un Panavia Tornado, avion de luptă extrem de sofisticat pe care îl și ghidează, fiind un romantic incurabil, printr-o ploaie de artificii. Consecința nu e ceea la care v-ați aștepta – transformarea avionului într-o bilă de foc – ci un moment care se dorește a fi semnificativ pentru cei doi protagoniști (mai ales că apare și în trailer). Să continuăm: prăbușirea marilor imperii ale civilizației umane sunt puse pe seama unui artefact magic, iar asta nu ar fi o problemă dacă scenariștii nu ar fi ținut să specifice neapărat că aceste civilizații (de exemplu Imperiul Roman) „dispar fără nicio explicație”; Diana, care nu are nicio problemă să ucidă soldați germani în Primul Război Mondial – controlați atunci de Ares – insistă acum să nu rănească pe nimeni care e sub influența nefastă a lui Pedro Pascal. Poate are remușcări, cine știe…

Și am ajuns și la răufăcători, capitol la care WW 1984 o dă în gard cu aceeași grație elefantină. Ceetah, adică Barbara Minerva (interpretată de Kristen Wiig, o actriță bună de altfel) este o copie palidă a Selinei Kyle (Catwoman) – un personaj împovărat de frică, neliniște, de un complex de inferioritate care o determină să își dorească putere absolută, aceeași putere pe care o proiectează bărbații asupra ei, dar căreia îi lipsește, până la sfârșit, tragismul care vine la pachet cu regretul și îndoiala de a fi refuzat să se împace cu sine însăși. Alături de ea, Maxwell Lord, în a cărui personalitate scenariștii au încercat să investească mai mult (abuzat în copilărie de un tată alcoolic) cade în plasa scenariului scris cu gândul la sarmalele de Crăciun, momentul său de glorie fiind însoțit de un râs isteric, malefic, despre care cu toții speram că ar fi murit odată cu anii ’60 și cu ultimul episod din Batman-ul lui Adam West.

Diana, ar trebui să spun câteva cuvinte și despre personajul ei, este prinsă fără scăpare într-un scenariu ce nu mai pare scris pentru ea și al cărui scop este să recicleze, pe nemestecate, aceleași elemente pe care le exploata în 2017, dar care acum, scoase dintr-un context semnificativ – Primul Război Mondial – sună a lozinci spuse din amvon: „adevărul este cel mai important lucru”; „dragostea ne va salva”; „există bunătate în lume” etc. Ok, Gal Gadot își reia rolul cu același entuziasm și convingere ca acum trei ani, iar ăsta este poate singurul lucru admirabil, însă prezența ei este insuficientă pentru a salva îngrămădeala de idei proaste și lipsite de noimă a celor 151 de minute de WW1984.

Veți crede că am căutat nod în papură cale de două mii de cuvinte. Veți spune că, până la urmă, e doar un film cu super-eroi, divertisment fără prea mari pretenții, apărut într-o perioadă în care filmele după benzi desenate au suprasaturat piața. Și poate chiar așa e. Dar răfuiala mea vine pe fondul acestui monopol al Marvel și DC, care au acaparat nișa cu producții mediocre, dar de pe urma cărora reușesc, cum-necum, să își umple buzunarele fără să ofere, în schimb, aceeași calitate pe care o au mediile de la care împrumută – benzile desenate; ori să crească, de la un film la altul, calitatea scenariilor, măcar atât încât să nu pară că încearcă să își păcălească publicul. Din contră, de fiecare dată când deraiază, divizia de marketing, la fel ca acum, bombardează internetul cu mici diversiuni (știre pe un site străin: „De ce e importantă noua super-putere a Dianei și de ce trebuie să vezi WW1984”), o tactică veche menită să îți abată atenția de la scenariul leneș și bugetul de 200 de milioane $ cheltuit pe nimic mai mult decât un film de matineu. Motiv pentru care, de data asta, faptul că trăiesc în partea greșită a Europei a venit cu cel puțin un beneficiu. Hoist the sails!