Now Reading
Black Widow – sfârșitul neceremonios, dar extrem de profitabil, al Natashei Romanoff

Black Widow – sfârșitul neceremonios, dar extrem de profitabil, al Natashei Romanoff

Mi-e foarte clar acum, după ce am văzut cel mai nou film din franciza Marvel, adică Black Widow – regia Cate Shortland – că Phase 4, adică a patra etapă a MCU, este doar o vacă de muls, una stearpă rău. Bine, bănuiam de ceva vreme, mai ales după ce mi-am prăjit capul cu WandaVision și, mai nou, Loki (la care, naiv fiind, i-am lăudat primele două episoade). Un alt lucru pe care l-am înțeles acum e că niciuna din marile companii, Marvel, DC, nici chiar Dark Horse, nu știe să producă un film bun cu o femeie personaj principal. Exemplele sunt multe, unele mai noi, altele mai vechi: Tank Girl (1995), Barb Wire (1996), Elektra (2005), Wonder Woman (2017 – ok, a fost decent – și 2020), Captain Marvel (2019), Harley Quinn: Birds of Prey (2020) etc.

Ceea ce e straniu într-o oarecare măsură, pentru că atâta vreme cât au fost personaje secundare, cel puțin cele Marvel și DC, Wonder Woman, Natasha Romanoff, Harley Quinn sau Scarlet Witch au fost scrise ca personalități puternice, cu un trecut traumatic, ceea ce le oferea un gram de complexitate – mai țineți minte, cred, abuzurile la care e supusă Harley, care o transformă pe Margo Robbie în ceva apucată pentru care violența extremă reprezintă singurul antidot. La fel și Natasha, care după ce ani de zile e folosită de către serviciul de spionaj rus (sovietic?) pentru misiuni dintre ce le mai periculoase, schimbă subit tabăra, deși trecutul încă o urmărește, și o va urmări până la sfârșit.

Puse în prim-plan, toate aceste super-eroine își pierd din consistență, iar maximul de care beneficiază sunt filmele la kilogram, depersonalizate, un ceva-acolo prin care companiile de producție pot să ruleze mai departe un profit consistent fără să depună prea mare efort creativ. Și înainte să îmi spuneți că nu înțeleg eforturile de a crea personaje feminine, eroine și idoli, părerea mea e că în lipsa unor scenarii complexe care să ofere un substrat acestor personaje, efortul de a promova femei puternice rămâne doar o mișcare de marketing, fără prea mare impact real în rândul consumatorilor de popcorn – cel puțin în ultimii ani.

De fapt, mi-aș dori ca Marvel și DC să renunțe mai des la strategia de a înghiți un public cât mai divers, unde singura împărțeală este criteriul de vârstă, și să capete curajul de a exploata scenarii mai mature, cu un impact puternic emoțional. Mi-aș fi dorit, de exemplu, ca Birds of Prey să fi fost întunecat, deprimant, violent, o elegie a nebuniei și a isteriei, recitată pe acordurile violenței excesive, singura formă de terapie disponibilă unui personaj pe trei sferturi țăcănit. Mi-ar fi plăcut ca Wonder Woman 1984 să fie despre remușcarea de a fi părăsit o lume care avea nevoie disperată de eroi și de a fi, într-un fel sau altul, complice la dezastrul care a însemnat secolul 20. Mi-aș fi dorit un Captain Marvel care să exploateze dificultățile unor identități multiple, care uneori intră în conflict una cu cealaltă. Inclusiv într-o agendă feministă.

Ce au însă toate filmele astea în comun? O structură clasică în trei acte (prezentarea personajului principal și a situației; conflictul; rezolvarea conflictului); dialog utilitar, scris doar pentru a împinge acțiunea; un erou relativ plăcut de public, relevant pentru box-office; o organizație, un răufăcător, o rasă de extratereștri care poftesc să subjuge sau să distrugă pământul/universul, după caz – majoritatea indestructibili (cel puțin 2 treimi din film); o confruntare finală unde abundă coregrafia digitală; concluzii care au și o morală răs-uzată: doar uniți putem învinge, prietenii sunt cei mai importanți, familia reprezintă valoarea absolută – vârâți voi aici mema aia cu Vin Disel din Fast & Furious. După 13 ani de MCU și DCU, toate elementele pe care le-am enumerat mai sus sunt neajunsuri, pentru că scopul producătorilor e să autogenereze la nesfârșit o rețetă menită să ne maseze blând materia cenușie. Un fel de Xanax, dar la liber.

Și astfel ajungem la Black Widow, unul dintre puținele personajele Marvel (MCU) cu un back-story traumatic. Răpită de mică, tânăra Natasha este antrenată de organizația ultra-secretă Red Room pentru a fi spionul sovietic perfect – e spălată pe creier, îi sunt implantate amintiri false și este tranformată într-o mașinărie de sedus/manipulat/ucis. Când a apărut anunțul că urma să apară filmul, primul gând mi-a fost că poate de data asta cineva din MCU va avea cojones și povestea ei va fi una pe măsura trectului kagebist – un fel de Red Sparrow (2018) meets Tinker Taylor Soldier Spy (2011), mai ales că latura ei pozitivă, adică de membru Avengers, am văzut-o deja cu supra-măsură. Ce am primit în schimb a fost un summer blockbuster care nu își asumă niciun risc major, o cafteală de duzină care nu aduce nimic nou universului, dar nici personajului. Pare mai degrabă că scopul a fost să scoată un profit cât mai gras înainte ca Scarlett Johansson să părăsească definitiv universul Marvel. Un ultim tango, vorba vine, dar care se transformă rapid într-un fel de polcă.

Povestea e destul de încurcată și se leagă totuși de trecutul Natashei în Red Room, dar într-un fel total neinspirat. Tam-nesam, după ani de zile în care eroina a rupt orice legătură cu Dreykov, maestrul păpușar al spionilor sovietici, eroina noastră primește un pachet misterios care atrage după sine o mulțime de pozne. E atacată de Taskmaster, o combinație haioasă (a se citit deloc amenințătoare) între un Winter Soldier și un Power Ranger, care o bate măr. Și când zic că o bate măr, mă refer că deși o snopește, consecința vizibilă este doar o salbă de vânătăi pe coaste, cum îi șade bine oricărui super-erou cu puteri greu de prezis, ori de cuantificat. Din umbră, Dreykov își dorește, evident, să controleze lumea, și nu oricum ci prin armata de spioane recrutate din rândul fetelor orfane – care sunt manipulate prin mijloace chimice. O fi parte din agenda feministă, nu îmi dau seama, dar găselnița e mult prea firavă (și comună) pentru a fi de impact.

În ecuație apare și sora Natashei, Yelena, spion și ea, dar care reușise anterior să scăpe de sub influența nefastă a lui Dreykov și care, de fapt, trimisese pachetul. Ați ținut pasul cu telenovela? Bun, pentru că dacă ce s-a întâmplat până acum nu era suficient de Bollywood, cele două se reîntâlnesc și cu părinții lor adoptivi – Red Guardian (David Harbour) și  Melina (Rachel Weisz), un cuplu certat, despărțit, dar nostalgic după tinerețea lor, care se comportă fix cum v-ați aștepta: umezi și certăreți în același timp (pentru o clipă mi s-a părut că revăd scene din Indiana Jones 4).

Rezultatul atâtor reîntâlniri inoportune este evident: o echilibristică ratată a tonului, care baleiază între comedie, rom-com, film de acțiun, dramă familială, umor neconvingător. De exemplu, nu mi-e clar cine ar găsi amuzantă strădania lui Red Guardian de a se îmbrăca, gâfâind, opintit, într-un costum cu câteva numere mai mici. Sau ocazionalul slapstick, care nu rezonează deloc cu un film al cărui buget este cel puțin 200 de milioane de dolari.

În fine, probabil cea mai mare problemă este felul inadecvat în care sunt folosiți actorii, nume mari din industrie care sunt risipite pe personaje ce nu depășesc stadiul de caricatură. Rachel Weisz, adică Melina, e un om de știință care experimentează pe porci și bea prea multă votcă pentru că, ați ghicit, e rusoaică. David Harbour, Red Guardian, e doar un comic-relief  în permanentă gâlceavă imaginară cu Captain America, pe care îl detestă pentru că, ați ghicit, e rus. Florence Pugh, care impresionează în Midsommar (2019), apare aici doar pentru că, ați ghicit, e rusoaică și cineva trebuie să o înlocuiască pe Black Widow în următoarele filme și miniserii Marvel (rus pe rus se scoate).

De fapt, regizorul și scenariștii nu au căutat nici măcar o clipă să se folosească de talentul uriaș pe care l-au avut la dispoziție, semn că directorii de casting au avut în vedere doar notorietatea unor actori deja confirmați (care poate vor mai apărea și în alte producții) și garanția că asta va umple sălile de cinema. Nici măcar Scarlett Johanson nu pare foarte convinsă de rolul pe care îl joacă pentru ultima dată, dar probabil că banii și contractele Marvel atârnă greu chiar și în traista unui actor care își poate găsi rapid alte roluri semnificative.

Astfel că promisiunea unei povești bune se transformă într-o afacere de tip Tânăr & Neliniștit, unde publicul este invitat să se crăcăneze pe firele narative care, mai degrabă, sunt menite să introducă personaje noi în MCU, în loc să ofere o concluzie respectabilă aventurilor unui personaj cu adevărat iconic în universul Marvel. Ieșirea Natashei nu e un bum! și un bang!, ci un mare fâs – atât pentru cei care își doresc personaje memorabile, cât și celor care caută cu disperare să găsească o continuitate, pe drept cuvânt, personajelor feminine puternice, de impact, din cinematografia pop-culture.

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
2
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top