Now Reading
Justice League: Snyder Cut – ultimul cui din sicriul cinematic DC

Justice League: Snyder Cut – ultimul cui din sicriul cinematic DC

Într-un final, după așteptări febrile și dezbateri intense, și un marketing la fel de exagerat, noul Justice League: Snyder Cut a fost lansat cu surle și trâmbițe – lung de 4 ore și în format 4:3 – iar concluzia e că Marvel a câștigat. Sigur, posibil ca DCU să facă apel, mai ales că probabil, într-un fel sau altul își vor scoate investiția, dar cred eu că sentința e definitivă și irevocabilă. Până la urmă, voi ce ați alege între un film Marvel și un alt film care încearcă din răspunteri să nu fie Marvel, dar ajunge să fie o peticeală interminabilă și inconsistentă de scene prea lungi, care alternează naiv între infodump, slow motion și fan service (mă scuzați pentru rafala de englezisme).

Ok, sunt sigur că pe unii dintre voi v-am supărat. Adevărul e că din cele aproape 4 ore de film, fiecare își poate alege momentele bune sau cele care îi plac cel mai mult, mai ales că sunt destule. Dar, să fim serioși, nu ați venit aici pentru laude și impresii pozitive. Ați intrat ca să vă delectați cu felul meu arțăgos de a discuta despre universul cinematic DC. Așa că am să vă fac pe plac. Pentru asta am selectat 4 motive pentru care Snyder Cut e un eșec de proporții apocaliptice (că tot e vorba, iarăși, despre distrugerea iminentă a lumii).

Prima problemă a filmului, independentă cumva de uneltele cinematografiei, este marketingul agresiv a cărui concluzie a fost comparabilă cu afacerea dubioasă numită Cyberpunk 2077 (așteptări uriașe, răsplată insuficientă), singura diferență fiind că aici fenomenul e unul aproape hristic – să vină Snyder să ne salveze franciza (și să ne mântuiască de cel rău – Whedon)! Iar asta, îmi pare rău să o zic, nu s-a întâmplat.

Motivele sunt multe și voi zăbovi pe ele imediat. Înainte de asta, trebuie să ofer un pic de context. Poate știți, sau poate nu, că Justice League din 2017, regizat tot de Snyder, dar montat de Joss Whedon a fost ultimul cui din sicriul DC Films, care se chinuise timp de vreo 4 filme să ofere fanilor o alternativă sumbră, realistă și mai puțin sentimentală la abordarea Marvel. În timpul acesta, de pe margine pândea (ca o memă răsfolosită) spectrul lui Nolan și al trilogiei Dark Knight, premiată și îmbrățișată atât de fani și de critici, cât și de publicul nepasionat de benzi desenate. Dar ce a urmat după 2012 merită toate aplauzele sarcastice pe care DC Films le-a primit pentru fiecare producție scrisă pe genunchi și regizată fără o viziune clară și o înțelegere în profunzime a conduitei DC.

Singurele care ar putea să primească o păsuire sunt Wonder Woman (2017, regizat de Patty Jenkins) – un film decent, de privit, fără prea mari calități, dar cu un scenariu închegat și cu o Gal Gadot excelentă, și Justice League, dar pentru cu totul alte motive decât predecesoarele sale – cum ziceam, deși a fost regizat de Snyder (care a plecat înainte ca filmul să fie gata), montajul, alături de câteva scene, îi aparțin lui Whedon, care, potrivit mai degrabă pe stilul Marvel, a transformat crossover-ul într-o ciorbă fără un destinatar clar: o fi pentru adulți? o fi pentru copii? o fi pentru fani? o fi pentru bani? – probabil toate la un loc. Ingredientele perfecte pentru un dezastru despre care nici cei mai îndârjiți dintre noi nu găsec prea multe cuvinte de laudă pentru simplul fapt că nu prea mai ținem minte despre ce e vorba – e forgettable, cum zic englezii.

Dar apoi, acum vreun an și jumătate lumea a fost dată peste cap (glumă răsuflată de pandemie) atunci când Snyder a anunțat că se întoarce la proiectul său, pe care îl va remonta, la care va refilma câteva scene și va schimba cu totul altele, practic îl va face fix așa cum își dorește toată lumea – semnificativ, relevant, demn de moștenirea DC. Fanii și-au frecat palmele. Producătorii și-au frecat palmele. Noi ne-am frecat palmele.

Nu am să zăbovesc pe scenariul întortocheat, presărat cu o mulțime de momente inutile, repetate la nesfârșit și aruncate acolo doar pentru a entuziasma acea categorie fan boys, dispuși să consume și să dezbată la nesfârșit canonul benzilor desenate – pentru că, în fond, e același film cu super-eroi pe care îl tot vedem de cel puțin un deceniu încoace: răufăcători aproape invincibili, doomsday devices, o echipă care trebuie să învețe să lucreze împreună și care, până la urmă, salvează lumea de la distrugerea iminentă. Nu înainte de a lăsa loc pentru cel puțin trei sau patru alte continuări identice ca ton, intenție, stil și deznodământ. Bine, bine, veți zice, dar atunci de ce te mai uiți la filmele astea? Iată o întrebare la care doar Nolan poate să răspundă. Sau Stephen Norrington, ori poate James Mangold.

Revin. Justice League: Snyder Cut este o ciorbă de aproape 4 ore, cu mult prea multe ingrediente aruncate în oală, de fapt clasicul Director`s Cut, unul nu prea reușit (cum nu vii tu, Peter Jackson?) din care, cu ușurință, s-ar fi putut tăia cel puțin o treime – în termeni oarecum tehnici ele sunt cunoscute drept „burți” – asta ca să păstrăm trimiterile culinare. Vorba lui Bilbo – prea puțin unt întins pe prea multă pâine. Pe deasupra, o bună parte din film suferă de naivități și stângăcii regizorale a căror intenție a fost, probabil, să ofere profunzime unui film cu super-eroi, dar care suferă la execuție, lucru cu atât mai ciudat cu cât Snyder este un regizor specializat în benzi desenate.

Să vă explic. Primul lucru care devine cu adevărat supărător, apoi obositor, apoi de-a dreptul ridicol este excesul de slow-motion, de care Snyder este îndrăgostit – fetișizarea unor efecte  tehnice este un lucru destul de obișnuit printre regizori, mai țineți minte entuziasmul lui Spielberg pentru lumina difuză a reflectoarelor? Pasiunea lui Snyder (aș numi-o aproape erotică) nu este nouă. În 300 (2006), film regizat tot de el, scenele sunt încetinite până la exasperare, dar scopul este evident: în primul rând subliniază coregrafia, iar apoi ajută cinematografia, care este puternic inspirată, cadru cu cadru, din panelurile lui Frank Miller – practic e un exercițiu (puteți să îi spuneți și experiment) care se sprijină vizual, asumat, pe imaginația și talentul unuia dintre cei mai importanți ilustratori contemporani.

Toate bune și frumoase, până când insiști să aplici aceeași rețetă într-un film ale cărui scene, inspirate din teancul de benzi desenate mai mult sau mai puțin memorabile, nu beneficiază de același impact vizual. În Justice League orice moment mai alert este însoțit, fără sens, de o editare slow motion, fie că o merită sau nu –  o alunecare mai spectaculoasă trebuie făcută cu încetinitorul (de ce?), la fel și o piruetă coregrafiată (de ce?), tot așa și o eschivă (de ce?). Însă, cel mai ridicol e atunci când Snyder insistă să folosească acest efect tehnic pentru a induce artificial melancolia și tristețea – în Justice League plouă încet-încet (vorba cântecului) de fiecare dată când acțiunea trebuie să lase loc amărăciunii. Mai mult, personajele se plimbă fără țintă, în reluare, la fel de stinghere, atunci când scenariul le spune să contempleze tragismul evenimentelor. Efectul este contrar, devalorizant.

O altă problemă este inflația de personaje. Intenția lui Snyder a fost ca Justice League să fie un film pentru fanii înveterați ai multiversului DC, care pot recunoaște toți super-eroii și toate trimiterile obscure către nu știu care eveniment din noile serii Year One, de exemplu. Problema este că scenariul se sprijină pe o evoluție a personajelor care se petrece deseori în spatele camerelor de filmat, în mediile alternative. Firește, nu e întrutotul vina lui Snyder. Înainte de The Avengers (2012), Marvel a produs origin stories pentru aproape toți protagoniștii săi, iar filmul care îi reunea pe Iron Man și compania pornea de la premisa că personajele sunt deja cunoscute, le cunoaștem povestea, limitele și năzuințele. În Justice League, cel puțin doi dintre protagoniști, The Flash și Cyborg, apar de nicăieri, iar puținul pe care îl oferă Snyder este insuficient (cei doi fiind doar convenții de personaj) pentru a crea personaje rotunjite, de care să ne pese. Mai mult, toată istoria lor, atâta cât e, fragmentează firul narativ principal, oferind filmului un ritm inegal. Apoi, Batman este același ca întotdeauna, iar Aquaman e un film al cărui standard e undeva sub nivelul mării (badumtss). Singura, după cum spuneam, care se ridică la un nivel acceptabil este Wonder Woman, insuficient totuși pentru a susține o franciză.  În plus, ceilalți super eroi participă doar ca să bifeze multiversul, fiind cu totul irelevanți firului epic: un pic de Martian Manhunter (un personaj de altfel interesant), un pic de Joker (fan-service), un pic de Deathstroke (probabil că Joe Manganiello era între filmări) – momeală pentru împătimiții de benzi desenate.

Menționam mai devreme că Snyder Cut este doar un Director`s Cut neinspirat. Am să vă explic de ce. Pentru a acoperi ceea ce DC Films nu a reușit în celelalte filme, și anume să pună bazele unui univers cinematic, Snyder s-a văzut nevoit să vâre o mulțime de detalii, informații, istorii, evenimente și explicații despre toate acele lucruri care nu sunt menționate în nicicare din filmele anterioare. Credeați că degeaba ține 4 ore? Practic, filmul devine un talmeș balmeș de diverse momente, relevante sau nu: istoria lui Darkseid și intenția lui de a cuceri/distruge etc. universul,  mecanismul de funționare a unor obiecte magice numite Mother Boxes, alianța dintre oameni, amazoane și atlanți, toate legate între ele artificial, scene de umplutură fără de care filmul ar fi putut să funcționeze la fel de bine. Apoi, din când în când, pentru că nu erau suficiente trimiterile către întreg multiversul, regizorul mai aruncă și câteva premoniții, sub forma unor vise bizare pe care le are Bruce Wayne, care, chipurile, vor pregăti următoarele filme.

Mai mult, dezechilibrul unui montaj mult prea lung și prea aglomerat poate fi exprimat cel mai bine de ultima scenă din film, cea legată de războiul cu Darkseid, care, prin miza pe care o propune – Superman înebunește și devine un villain, Wonder Woman și Aquaman au fost uciși, iar Batman trebuie să găsească aliați în personajele cele mai nepotrivite pentru acest rol – devine promisiunea nesatisfăcută a unui film care ar fi putut să fie mult mai bun, dar care, cred eu, nu se va face niciodată. Prin urmare, ultima scenă, care nu mai are nicio legătură cu tot efortul narativ al filmului, e mai promițătoare decât toate celelalte 4 ore de dinainte. Iaca bucluc!

Fără să o lungesc prea mult, poate cu altă ocazie (rece sau caldă), cred că Snyder Cut este deznodământul potrivit la povestea încâlcită și lipsită de viziune a universului cinematic DC. Nu sunt sigur neapărat dacă vina o poartă (și) Whedon (nu de alta, dar sărmanul a sughițat ani de zile de pe urma fanilor), a cărui versiune de Justice League, deși la o anvergură mai mică, pare mai onestă cu posibilitățile universului gândit de Snyder, însă îmi e clar că oricât slow motion și Nick Cave ai încerca să vâri într-un film, dacă semințele sunt stricate, nu prea ai de ce să speri la fructe de soi.

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
3
In Love
0
Not Sure
0
Silly
5
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top