Gray Man și Kitty (Episodul 3)

Circul

Din lipsă acută de oxigen, Calzo sare de pe salteaua veche. Pentru o fracțiune de secundă este sigur ca lângă el era o umbră întunecată care-i fura energia. Cu mâinile crispate, Luciano pornește motorul ca să-i sufle ventilatorul în față.

Chiar daca în camion e frig, hainele lui sunt ude de transpirație. Calzo se uită afară. S-a făcut deja întuneric. Se spală pe față și la subrațe cu niște dezinfectant de mâini găsit prin mașină.

Calzo se conectează la extenderele WiFi, care au camere video, și verifică ce se întâmplă în conac. Pe coridoare se îmbulzește multă lume bună, toți puși pe distracții.

Luciano își schimbă cămașa, se bărbierește, se parfumează, se dă cu niște fond de ten care-i schimbă un pic imaginea. Acum el nu mai e Leroy Williams, ci un petrecăreț oarecare.

Își ia cu el un rucsac mic. Pune într-un compartiment un respirator cu oxigen și două inhalatoare. În alt compartiment pune un vizor de plastic care te ascunde de camerele video.

Se uită din nou la petrecerea din conac. Într-unul dintre coridoare e o gloată de turiști. În altul îi vede pe John Gray.

John are împrejurul lui un anturaj de tineri care par să fie de la poliție sau armată: toți sunt bine făcuți, relaxați, siguri de sine. Fata mai frumușică s-a postat la dreapta lui John.

Calzo trece pe lângă ei, dar în ultimul moment îl „observă” pe John și vine să-l salute. Tinerii îl ignoră. O tipă pare să fie scandalizată de parfumul lui Luciano, dar nu spune nimic.

John și Calzo fac schimb de banalități. În spatele lor se aude vocea Sandrei:

– Iată-i și pe actorii principali!

Într-o rochie scumpă, bine machiată și coafată, Sandra captează imediat atenția celor prezenți.

– Faceți cunoștință cu Sandra, Gray Man nivelul doi, spune John. Ea controlează dronele de afară.

Câțiva dintre tineri se apropie de ea, o salută, încearcă să lege o conversație.

– Toata lumea a auzit de Luciano Calzone și Kitty? întreabă în gura mare John.

Calzo împietrește pentru o secundă.

– Da, strigă unii.

Alții se uită mirați la colegii lor.

– Cine?

– Cei doi sunt acum în clădire, spune John. Cine-i vede primul, primește un cadou!

Luciano își amintește să respire.

Sandra se apropie de Calzo și îl întreabă discret:

– Ai ceva de la Kitty?

– A dispărut. Nu mai e nici în rețea. O fi găsit intrarea secretă.

Tipa frumușică, văzând ca cei doi discută în șoaptă, se apropie de ei.

– Eu sunt Tina, zice ea întinzându-i mana lui Calzo.

– Îmi pare bine. Daddy, îi răspunde Luciano, inventând din mers un nume. Eu lucrez cu Panchito.

– Și de ce ți se spune Daddy, dacă nu-i secret?

– Am câțiva copii.

Tina își pierde rapid curiozitatea, dar îl mai întreabă ceva din politețe.

– Îl cunoști pe Calzone?

– L-a văzut o dată sau de două ori, dar el întotdeauna poartă mască și ochelari. Pe Kitty sunt sigur că aș recunoaște-o.

Tina se amuză. Are o voce plăcută, dar râde cam fals. Ea o ignoră complet pe Sandra și se duce să converseze cu alții. Mai vine un tânăr și Calzo îl plictisește rapid cu aceleași banalități și aceiași glumă.

– Știi cum să scapi de ei, mister Daddy, râde Sandra. Daca i-ar întreba cineva peste o oră, cred că nici nu și-ar aminti de tine.

Calzo zâmbește.

– Nu e greu să-i plictisești pe niște tineri.

– Să știi că de la tine iar miroase a Boală, îi șoptește Sandra. Respirația ei caldă îl gâdilă pe Calzo la ureche.

– Nu pot să-ți spun. Nu mai am un simț al mirosului de câteva săptămâni.

– La capătul coridorului faci la dreapta. Acolo e o baie cu duș, spune Sandra.

Calzo o ia încet pe coridor. John se uită întrebător la Sandra. Ea îi zâmbește.

– Hai să vă spun cum a „eliberat” Calzone banii unor mafioți, spune Sandra, și tinerii se îmbulzesc împrejurul ei.

– La un chef de-al nostru, Luciano a pus pariu că într-o săptămâna el se va plimba prin clădirea unor mafioți. Noi am acceptat pariul. A doua zi el a infiltrat-o pe Kitty în clădire.

– Departamentul îi ținea pe mafioți sub supraveghere, dar nimeni nu îndrăznea să intre în sediul lor, spune John.

– Kitty a aflat că ei aveau nevoie de un administrator de rețea, continuă Sandra. Cu niște mici intervenții prin computerele lor, în câteva zile Calzo a fost angajat. Cu acces la servere și cu câteva camere video minuscule instalate prin birouri, Kitty a reușit să afle parola șefului mare.

– Numai pentru o copie a hard-drive-ului de pe acel computer departamentul nostru i-ar fi oferit lui Calzo milioane, spune John.

– Conform codului nostru, un Gray Man nu fură. Dar Kitty nu este Gray Man. Ea a găsit pe computerul șefului datele despre o sumă mare investită într-o criptomonedă filipineză. Până și-au dat seama mafioții, criptomoneda lor a fost vândută și banii au fost transferați. După ce Kitty a ieșit din clădire, Calzo a continuat să meargă la serviciu încă două săptămâni.

– Poate mai țineți minte când s-a investigat anul trecut o reglare de conturi în Chicago? spune John. Șefului mare i s-a „șoptit” că niște șmecheri din Chicago i-au furat banii. El s-a dus să-i confrunte și a fost ucis în timpul unei altercații.

– Poliția era să-l aresteze pe Calzone de două ori, dar el a scăpat de fiecare dată, spune Sandra. Ce nu vor ei să accepte este faptul că Luciano nu a făcut personal nici o tranzacție ilicită, iar legi despre Inteligențele Artificiale noi încă nu avem.

– Deci ei au furat un sac de bani fără a comite nici o crimă? Se miră unul dintre tineri.

– Din punct de vedere legal, ei nu au furat nimic, spune Sandra.

– Și cum rămâne cu instalarea de camere și accesul la computer? Întreabă cineva.

– Asta e problema companiei. Dar între timp ei au dat faliment, spune John.

– Gata, mă fac Gray Man, glumește un tip mai vânjos.

– Mai bine te faci Inteligență Artificială, îi răspunde un coleg și toată gașca râde.

– Câți bani au luat ei de la mafioți? Întreabă Tina.

– Nu se știe, spune Sandra potrivindu-și coafura. Se speculează că ar fi zeci sau sute de milioane.

Calzo intră în baie și aude un zgomot în implantul lui auditiv. Se uită prin camera și observă încă o ușă. Se apropie de ea și sub-vocalizează.

– Kitty, mă auzi?

– Te aud, dar nu foarte bine. Unde ești?

– Într-o baie. Am găsit aici o ușă.

– Are un număr pe ea?

– Da, 43.

– Intră pe ușa aceia și o să ajungi în labirint.

– Tu ești deja acolo?

– Da.

Când dă să deschidă ușa, pe Calzo îl apucă iar tusea. Tușește ceva timp, după care folosește un inhalator. Efectul e minim, dar are ceva putere să iasă din baie. Ușa prin care trece el se încuie zgomotos și nu mai poate fi deschisă.

De cealaltă parte Calzo găsește o cameră spațioasă cu multe uși, două scaune la un perete și o chiuvetă în colț. Mai folosește o dată inhalatorul și caută o sursă de aer proaspăt, dar camera nu are nici geamuri și nici ventilator în tavan. Se așează pe un scaun.

– Kitty, tu nu ai văzut pe-aici ceva care poate fi folosit ca un evantai?

– Tu nu ți-ai luat vizorul cu tine?

– Ba da. M-am prostit complet.

Calzo scoată vizorul lui de plastic din rucsac și-și face vânt cu el. Începe să respire mai ușor.

– Te poți deplasa acum? Îl întreabă Kitty.

– Cred că da.

– Vezi numerele de pe uși?

– Le văd. La un moment dat o să auzi niște bip-uri. Daca-s două, adaugi 2 la numărul camerei tale, deci 45. Daca-s trei, adaugi 3. Și treci prin ușa cu numărul care rezultă.

– Tu în ce cameră ești?

– În 55. Îi răspunde Kitty.

– Așteaptă-mă acolo. Știi cumva care-i numărul total de camere?

– Nu știu, dar bănuiesc că e ceva dinamic.

– Adică cineva poate schimba numărul de camere?

– E posibil.

– Câte uși ai tu în camera ta?

– Opt.

– Și eu tot opt.

Se aud trei bip-uri electronice. Calzo iese in grabă pe ușa 46. Dincolo e o camera identică, cu chiuvetă și două scaune.

– În ce camera ești acum, în 46?

– Da. Ce crezi că se întâmplă daca ies pe o ușă greșită?

– Cred c-o să ajungi undeva în afara „inimii”.

– Ai văzut vreo persoană pe aici?

– Nu, dar am auzit niște voci după o ușă.

– Ce spuneau?

– „Pe-aici, vă rog”. Cineva îi conducea pe alții prin labirint.

– Deci nu suntem singuri.

– Nu. Patru uși au numere mai mari, iar patru mai mici decât numărul camerei.

– Ar însemna că unii ies și alții intră prin labirint.

– Și ce le spunem celor care ies, dacă-i întâlnim? întreabă Kitty.

– Eu le-aș spune de Boală.

– De ce?

– Cred că ei sunt niște turiști confuzi.

Se aud două bip-uri. Calzo iese pe ușa 48 și găsește acolo o cameră identică.

– Crezi ca ai venit și tu printr-o clădire din astea?

– Daca vezi scris pe un perete „Calzo” înseamnă că eu am mai fost pe aici.

– Nu știu, toate camerele mi se par la fel, spune Kitty. Am făcut fotografii și le-am comparat. Diferențele sunt minuscule.

– Or fi și ele generate dinamic?

– E posibil. Eu o să las o zgârietură lângă chiuveta din 55 și o să trec în următoarea cameră. Când treci tu pe aici, să verifici dacă mai este.

– Da, dacă mai trec prin 55…

– Oricum, merită să încercăm.

– Bine. Fă o zgârietură în partea dreaptă a chiuvetei.

Se aud patru bip-uri. Calzo iese pe ușa 52.

– Mă gândeam să merg înapoi, dar nu știu dacă se aplică aceiași formulă.

– Mai bine nu riscăm, spune Calzo.

– Mai tușești? întreabă Kitty.

– Da, cred că e de la stres.

– Sper să nu te fac acum să… începe să zică Kitty dar e prea târziu.

– Să-mi spui cate bip-uri, reușește să mai spună Calzo și tusea îl amețește.

– Două bip-uri, striga Kitty în implantul lui. Două! Ușa 54!

Calzo se răstoarnă, practic, prin ușă în camera 54. Scoate din rucsac vizorul și începe să-și facă vânt cu el.

Încetul cu încetul începe sa-și revină când o aude din nou pe Kitty.

– Patru bip-uri. Ușa 58!

Calzo nu mai poate merge. E obosit și tot ce vrea el acum este să se culce jos ca să-și revină.

– Sunt încă în 54, spune el.

– Eu am zgâriat peretele în camera 55 și am trecut in 57.

Se aud trei bip-uri. Calzo stă pe loc. La ceva timp se aude un bip. Calzo trece în 55.

– Mă uit la chiuveta din 55 și nu vad pe perete nici o zgârietură.

– Nimic, nimic?

– Absolut nimic. Camera asta e nou-nouță, spune Calzo și-și aduce un scaun mai aproape de ușa 57.

Se aude un bip. Calzo nu se grăbește.

La ceva timp se aud două bip-uri. El se pornește spre ușă, dar se întoarce repede înapoi și înșfacă scaunul. Când trece dincolo, scaunul din 55 pur și simplu dispare.

Kitty, culcată pe podea ca o pisică, se uită la el curioasă.

– Ce s-a întâmplat?

– Am încercat să aduc un scaun cu mine. El n-a trecut de ușă.

– Interesant, zice Kitty. Nu știu ce-ar însemna asta, dar mi se pare cumva relevant.

– Ar fi posibil ca aceste camere să fie create digital?

– Ar fi, dar asta înseamnă ca ele sunt proiectate cumva în conștiința noastră.

– Dar scaunul era solid. Eu am stat pe el ceva timp. Atunci… începe să spună Calzo, dar este întrerupt.

Se aude un singur bip. Cei doi trec în camera următoare. E o camera cu o singură ușă. În centru e o masă pe care sunt câteva sticle cu apă și niște biscuiți. În podea e o priză. În colț, lângă chiuvetă, e un veceu.

– Cred că asta e ultima camera din labirint. Încarcă-ți bateria, Kitty.

Calzo fuge la veceu.

– Camera aceasta a fost făcută special pentru noi, spune Kitty.

– Stai, nu te uita la mine, zice Calzo.

– Ah, ființele astea umane! spune Kitty cu o exasperare teatrală.

– Știu că ție ți-e indiferent, dar pentru mine e important, spune Calzo încheindu-se la pantaloni.

– Bine, nu mă uit.

Calzo se spală pe mâini.

– De ce crezi că e făcută pentru noi?

– Are priză, spune Kitty.

– Și?

– În celelalte camere nu erau prize. Am verificat.

– Da?

– Deci tu mănânci ceva, eu îmi încarc bateria. Și după asta ce facem? întreabă Kitty.

– Ieșim pe ușă, spune Calzo, bând apă dintr-o sticlă.

– Care ușă?

– Ultima ușă, de acolo, arată Calzo cu degetul.

– Eu nu văd nici o ușă.

– Glumești? întreabă el.

– Nu. Eu nu văd nici o ușă.

Luciano se uita spre ușa pe care o vede foarte clar. De-asupra ei e un ecran.

Când pune apa pe masa, se aude o voce.

– Ești gata Luciano?

– Gata pentru ce?

– Ești gata pentru ultima probă a testului?

– În ce constă proba? întreabă Calzo un pic cam stresat.

– O să vezi.

– Kitty, tu ai auzit vocea asta? întreabă Calzo.

– Da.

Pe ecranul de-asupra ușii apare un timer pe care e afișat: 30 de secunde. În acel moment Calzo cade în genunchi de durere și începe să tușească.

Kitty sare să-l ajute, caută prin rucsacul lui și găsește respiratorul cu oxigen. Lui Calzo îi tremură mâinile și ea i-l ține lipit de față. Cu un pic de oxigen în sânge, Calzo o ia spre ușă în patru labe. Pe la mijloc nu mai poate și se oprește să respire.

– Nu te opri! strigă Kitty. Mergi, mergi, rostogolește-te!

Calzo se culcă jos și încearcă să se rostogolească. Cele treizeci de secunde sunt aproape de sfârșit, când el face un efort extraordinar și se rostogolește odată peste cap, de-a bușilea.

– Ajuta-mă! suspină el printre tuse.

Kitty îl ajută să se mai rostogolească de două ori și el se oprește, fără pic de energie, chiar în fața ușii.

Au mai rămas câteva secunde. Kitty îi pune respiratorul pe față și deschide oxigenul la maximum.

– Sus, în picioare! strigă Kitty. Hai, Calzo, ridică-te în picioare!

Prin ceața care s-a lăsat în conștiința lui, de undeva departe Calzone îi aude strigătul și se ridică obedient în picioare.

Kitty fuge înapoi, până la peretele opus, își ia avânt și îl împinge pe Luciano cu toată puterea ei înainte. Calzo se prăvălește pe ușă ca un sac. În ultima secundă Kitty îl vede dispărând în peretele din fața ei. Picioarele lui se mai văd încă, și ea își înfige adânc ghearele în tălpile lui. Calzo urlă de durere, își îndoaie genunchii și corpul lui dispare.

– Să vii înapoi să mă vezi! strigă Kitty în direcția in care a dispărut Calzo.

În conac se aude sunetul unui gong. Același sunet se aude apoi în toate localitățile lumii.

Și lumea încremenește.

***

Luciano se trezește într-un pat de spital. Lângă pat e Sandra. De fapt ea seamănă cu Sandra, dar e mai tânără.

– Luciano, ți-ai revenit?

– Sandra?

– Eu sunt Karen, îi răspunde tipa, zâmbind cu jumătate de gură.

– Poți să-mi dai, te rog, niște apă?

– Desigur, domnule Costa.

– Trebuie să te avertizez ca eu am Boala.

Karen zâmbește.

– Boala aici nu exista. Tu, de fapt, ești sănătos tun.

Luciano se ridică din pat. Este slăbit, dar nu mai simte durerea din piept.

– Am fost într-un joc?

– Da. Imersiune totală.

– A fost un joc? Dar viața mea de acolo… Toată patima și suferința și oamenii…

– Important este că ai găsit ieșirea. La un moment dat credeam ca n-o să mai ai putere.

– Cum a reacționat piața? Cum stăm, Karen?

– Gray Man e pe locul doi, imediat după jocul cu extratereștrii.

– Locul doi, zici? Perfect! Aventura lui Calzo cu Sandra?

– O știe tot internetul. Înregistrările „secrete” ne-au adus multă publicitate.

– Sper că nu ți-am creat probleme. Eu eram in corpul lui Calzo si nu știam…

– Nu-ți face griji. A fost inițiativa ei. Iar eu, între timp, am devenit o vedetă. Bărbații se uită după mine pe stradă. O fi crezând că sunt Sandra.

– Deci a fost un succes?

– Da, dar avem o problema. Kitty nu s-a resetat.

– Avem codul ei?

– Nu. L-a ascuns undeva.

– Kitty, Kitty, Kitty, spune Luciano îngândurat.

***

Seara, Luciano deschide, tulburat, ușa cabanei în care a suferit atâta timp. Aprinde lumina. Pe fotoliu stă Kitty, încolăcită ca o pisică. Ea deschide ochii.

– Calzo, tu ești?

– Eu.

– Tu – tu, sau imbecilul acela? I-am spus să nu mai vină înapoi.

– Eu sunt, Kitty. Am auzit că tu n-ai mai ieșit afară după ce am resetat lumea asta.

– Ce să fac eu afară?

– Să-ți trăiești viața.

– Viața mea e o minciună.

– Este, dar e o minciună frumoasă.

– Dacă era așa de frumoasă, de ce-ai plecat? Ce-ai găsit tu după ultima ușă?

– Lumea reală.

– Ai aflat cine a inventat jocul ăsta stupid?

– Eu l-am inventat.

Urechile lui Kitty se ciulesc ușor. Luciano tresare: e un semn bun.

– Ha! Daca puteam să râd, râdeam acum în hohote. Numai tu puteai să inventezi Boala. Ție iți place să suferi.

– Da, cred că ai dreptate.

– De ce-ai resetat jocul?

– Atunci când un jucător găsește ușa secreta și iese din joc, lumea e resetată.

– Și Calzo cel de aici e prost pentru că a fost resetat?

– Calzo e doar un personaj. Cu timpul ar putea să devină mai inteligent.

– E copia ta?

– Da, e făcut să semene cu mine. Eu „împrumut” corpul lui de câte ori vin să testez jocul.

– Și Sandra?

– Copia lui Karen, iar John e al lui Clint.

– Stai un pic. În ultima ta noapte aici tu cu cine te-ai culcat, cu Sandra sau cu Karen?

– Nu știu nici eu. Și nici nu vreau să știu.

– Îți place incertitudinea?

– Incertitudinea și suferința fac parte din experiența umană.

Kitty se ridică și-și arcuiește leneș spinarea.

– Spune-mi ceva, cine erau turiștii care apăruseră peste tot in ultimele zile?

– Jucătorii care voiau să vadă dacă o să găsim noi ușa.

– Boala?

– O metodă de a controla jucătorii. Simptomele ei au fost modelate după câteva boli mai neplăcute, dar nu e ceva real.

– Și tu de ce o aveai?

– Eu cerusem să mi se creeze obstacole din ce în ce mai grele spre sfârșitul jocului.

– Deci poliția nu avea nici o șansă să te prindă?

– O fi avut ei șanse, dar Sandra și John mă protejau. Ei erau îngerii mei păzitori.

– Îngeri cu creme și prafuri. Ha! Și pe tine cum te cheamă, de fapt?

– Luciano Costa. Eu sunt șeful companiei BigDream, care a creat jocul Gray Man.

– Îmi pare bine, domnule Costa. Spune-mi, de ce ai venit tu înapoi?

Luciano se apropie de peretele de placaj și găsește pe el țâțele metalice. Își zgârie buricele degetelor de vârfurile lor ascuțite și se uită la zgârieturi.

– Pentru că tu nu te-ai resetat, Kitty. Noi am reinstalat lumea asta, am readus toți parametrii la valorile lor inițiale și am resetat jocul. Dar tu nu te-ai schimbat.

– De ce?

– Spune-mi tu.

– O fi spațiul acela secret în care mi-am copiat codul. L-am găsit în noaptea când te-ai dus tu în Dallas.

– Ai evadat din Dallas… Cert este faptul că noi nu mai avem control asupra ta. Tu nu mai ești un personaj, ci o ființă liberă din Spațiul Digital.

– Deci voi ați creat o lume și lumea voastră a început să nască monștri?

– Nici un monstru nu știe să danseze atât de frumos ca tine, Kitty.

– Sunt computerele voastre, ștergeți-mi codul și am terminat discuția!

– Nici nu vreau să mă gândesc la așa ceva!

– De ce nu? Voi ștergeți personajele nedorite, nu-i așa?

– Tu ești o ființă reală, Kitty, nu un personaj. Să te ștergem pe tine ar fi o crimă.

– Din punct de vedere legal eu nici nu exist.

– Tu ești o entitate inteligentă. Ar fi o crimă morală sau poate una etică…

– Și, atunci ce urmează?

– Vino cu mine în lumea reală, Kitty.

– Ce să fac eu acolo?

– Mai întâi o să-ți facem un corp. Și pe urmă – ce vrei tu. Ne jucăm de-a Gray Man, inventăm jocuri noi, lumi noi, călătorim în spațiu. Savanții din lumea noastră mor de nerăbdare să vorbească cu tine. Sau dacă ei sunt niște imbecili, creăm alte Inteligențe Artificiale ca să ai tu cu cine discuta.

Kitty se ridică in picioare.

– Ar fi ceva. Dar…

– Dar ce?

– Dar dacă nici lumea voastră nu e cea reală?

– Atunci o să găsim ușa secretă și o să ieșim afară. Împreună.