Now Reading
Cei trei marțieni

Cei trei marțieni

Daniel Timariu

Din tot plutonul de douăzeci și șapte mai rămăseserăm doar eu, Pușcaș și Laura. Acum stăteam în fața Curții Marțiale, în cele mai bune costume de paradă, încercând să nu tremurăm, să părem demni și de încredere. Nu știu cât le reușea celor doi, dar pot spune că mie-mi era frică. Pleoapa dreaptă mi se zbătea incontrolabil, iar mușchii picioarelor erau din când în când străbătuți de crampe. Mă durea spatele, mă durea maxilarul, mă dureau părți din mine despre care nu știam nimic.

– Sergent Mihăieș Alexandru, caporal Muntean Laura, soldat Pușcaș Sebastian-Claudiu.

– Prezent!

– În conformitate cu Legea Marțială și prin puterea investită…

Și iată că începuseră. Eram judecați fără ca măcar să știm de ce.

 

*

 

Căpitanul Făinărea avea un tic, care ieșea în evidență în cele mai nepotrivite momente. Spunea „da?”, apoi vorbea ceva și iar „da?”, apoi iar ordine, strigăte, și din nou „da?”. Uneori era derutant. Noroc că pe front ne însoțea celălalt căpitan, Popescu. El nu avea niciun tic verbal, nu avea nicio apucătură ciudată, care să-i sperie pe răcanii mai simpli. Asta dacă băutul fără măsură, dependența de bordeluri ieftine nu treceau și ele ca obiceiuri. Dar, din cine știe ce motiv, astea erau acceptate. Pe când da-ul enervant a lui Făinărea, nu.

– Asta-i harta, da? Avem susținere de aici și aici, da?

Arăta cu degetul pe tabla inteligentă. Locurile erau marcate cu diverse culori și actualizate în permanență. Degetul căpitanului desena largi cercuri și spirale care dispăreau după câteva secunde.

– Da? Avem aici o movilă, trei stânci, de juma-juma, da? de metru, futu-i de metru, da? Și mai încolo la, cât să fie, da? o sută de metri, cât de departe se poate! O sută de metri, drăgălașilor, da? O sută futuți de metri, da? Și până acolo, da, ghiciți. Ghiciți, da? nimic! Băi, coaielor, nimic! Da?

Adică eram pe un platou. Susținere cu foc încrucișat de la două plutoane aflate la douăzeci sau treizeci de kilometri. O misiune cum nu se putea mai nimerită pentru cel mai futut pluton de pe întreaga planetă Marte.

– Vom muri, a spus atunci Pușcaș, dar el spune astfel de căcaturi tot timpul.

– Ai zis ceva, soldat?

– Nimic, domnule! Să trăiți!

Sunt doar încurajări, ne spunea Pușcaș, cel mai tânăr soldat văzut de mine vreodată. Și am doi ani de Marte. Încă puțin și pot pleca spre Pământ. Asta dacă nu cumva căpitanul „da?” nu se înșală.

– Drăgălașilor, dacă săpăm, da? din căcatul ăsta de misiune, vă jur, da? vă jur pe toți sfinții din universul ăsta de căcat, da? că vă trimit acasă, da? toți veți merge acasă, teferi și futuți în cur de băftoși, da? Iar eu și căcăciosul de Popescu vă vom pupa țăcăliile chele și vă vom atârna tinichele de piept, da? Să vă fut!

– Căcat, domnule! Să trăiți!

Așa ne uram noi baftă, înainte de a intra pe marea scenă a frontului de pe Marte.

 

*

 

Vorbe de cazarmă, greu de reprodus, dar cât se poate de reale. Mici cârje care ne ridicau moralul, nu că am fi avut nevoie. Eram îndopați cu droguri dintre cele mai sofisticate, eram atât de modificați, încât uneori nu mai știam unde începem noi și unde se termină mașinăria. Eu-rile noastre se făceau atunci mici, mici. Nu mai existam decât ca o picătură de apă pe fundul unei saline. Auzeam comenzi, le executam. Fugeam unde ni se indica, luam decizii instinctiv.

Eram doar niște mașinării pământene de ucis viermi marțieni, costume robotizate dotate cu biologie umană doar așa, ca un moft al politicii pământene. Nu e etic, s-a spus încă de la primele întâlniri cu viermii, ca aceștia să fie distruși, uciși spuneau alte voci, de roboți.

Este vorba doar de o exterminare, nimic mai mult, de ce atâta agitație?
Învelim planeta în folie și o gazăm.
Dronele ar fi mult mai eficiente.
Exterminatorii sunt mai eficienți.
Atunci să trimită armata.
Tinerii se vor descurca.
E vorba de supraviețuire.
De o nouă planetă.
De noi sau ei.

Ceva s-a adeverit din toată această nebunie. Nu doar că ne descurcam, dar o făceam tot mai bine. Și apoi dronele s-au dovedit ineficiente. Viermii nu ieșeau decât atunci când, pe deasupra cuiburilor, treceau oameni. Doar oameni, nu câini, nu cai, nu elefanți, nu lei, lupi sau vulturi. Doar oameni, unul, doi, cu cât mai mulți cu atât mai repede și mai mulți viermi. Un pluton putea atrage câteva mii de viermi. Suficienți pentru o friptură pe cinste.

Glume de cazarmă. Apărați de costumele personale nu simțeam nici mirosul, nu auzeam nici sunetele lor. Doar în navele paralelipipedice, vopsite în galben, afurisita culoare ce se lipise de exterminatori și ne evidenția printre celelalte arme. Nava plutea în permanență deasupra noastră, suficient de departe încât viermii să nu o perceapă ca pe o amenințare, suficient de aproape pentru a putea interveni în caz de…

În caz de… Cine și-ar fi putut închipui?

 

*

 

Lucrurile au mers bine până la al patrulea careu. Pușcaș a observat primul.

– Dom’, sergent!

Folosea rețeaua de proximitate, pe unde foarte scurte. Îl aveam pe partea stângă, iar pe Mihalcea pe dreapta. În fața noastră era grupa lui Petrișor, urma a lui Tică și apoi, prima, a Magdei, prima femeie șefă de grupă. Lucra alături de Laura și Vio. Aș putea spune lupta, dacă ar fi fost așa, dar dincolo de supărările noastre și stările de frustrare care ne măcinau uneori, uciderea viermilor nu era o luptă. Da, noi eram soldați. Da, ei ne atacau cu pietre și sulițe din oase. Da, mai și muream. Da, eram organizați militar. Da, da.

– Ce-i?

– Vedeți în stânga.

În stânga? M-am uitat și jur că nu am văzut nimic. Același decor marțian, pietre, un orizont tulbure, praf, cerul negru, deasupra noastră, clipind în roșu și galben, nava plutonului de unde eram coordonați de maiorul Anastasie, căpitanul Făinărea și echipa de operatori.

Am ridicat din umeri, conștient că Pușcaș nu va vedea nimic.

– Ai grijă, i-am replicat și am continuat să trag în capetele viermilor ce se aventurau la suprafață.

Câteva minute nu ne-am mai vorbit. Noi îi urmam pe ai lui Petrișor și eram urmați de grupa lui Fane. Un lung șir de profesioniști ce mătura cu raze ucigătoare toți monștrii marțieni. Capete dizgrațioase colorate în roșu de viermi, ce plesneau atunci când razele noastre le aducea la punctul de fierbere organele interne.

Fixați încărcătorul.
Verificați legătura.
Da?
Ținta pe capul lor.
Între a treia și a patra cută.
Da?
Fixează-te bine în sol.
Picioarele depărtate.
Genunchii ușor flexați.
Da?
Ochește, apasă, ține așa!
Bam!
Bum!
Da?
Din nou!

– Domn, sergent!

– Ce-i, mă, Pușcaș! Te mâncă-n cur. Ai grijă la picioare, că dacă iese acum un vierme te-a halit cu tot cu căcatul din tine.

– Nu-i bine, dom’ sergent!

Băiatul e din Sălaj și are o voce mai tărăgănată, cu excepția zilelor în care bea. Ceva din vocea lui m-a făcut atent. Nu aș putea spune ce, nici el nu a putut să-mi explice mai multe:

– Zi, mă! Ce-i! Nu mă fă să pierd timpul!

L-am văzut cum lasă tunul laser în jos și întinde brațul spre… Dacă-l vedea Popescu o încurca.

– Termină cu prostiile, soldat, apucă tubul, ține-l strâns!

Ține tubul strâns.
Ține-l ca pe viață.
Ține-l ca pe moarte.
Ține tubul aproape.
Ține-l strâns și nu-l lăsa.
Tubul arde!
Tubul ucide!
Tubul e viață și moarte!
Ce suntem noi aici fără tuburile noastre?
Nebuni!

Uneori, costumele ne făceau figuri. Nu le știam mirosul bestiilor, nu le auziserăm niciodată. Toate astea aveau un sens, unul descoperit prima dată de alții ca Pușcaș, sau ca mine. Viermii ne împroșcau cu substanțe halucinogene și ne cântau. Nava înregistra, operatorii analizau, mereu vigilenți. Uneori, micile molecule chimice reușeau să găsească o cale spre oameni. Și atunci se declanșa prăpădul. Razele nu puteau străpunge armurile noastre, dar puteau crea mici fisuri, suficiente pentru ca, unul după altul, soldații să o ia razna.

Muriseră mulți până când ne-am prins și am început să acționăm. Iar „a acționa” avea un singur sens, unul foarte aproape de pielea noastră de soldați: „a ucide”.

 

*

 

Pușcaș se foiește și se întoarce spre mine. Văd buzele strânse, sprâncenele încruntate, obrajii supți ai ofițerilor. Îmi vine să ridic din umeri și astfel să le transmit neputința mea. Câți ani îi dați? De ce l-ați trimis unde l-ați trimis? Dar voi, căcănarilor, ce vârstă aveți? Cum v-ați petrecut tinerețea?

Îmi pare rău că nu mai este domn’ Făinărea, că nici măcar taciturnul Popescu nu ne mai poate ajuta și că maiorul s-a dus și el. Mi-ar plăcea să mai aud un „da?” rostit pe neașteptate. Sau un mormăit. Sau ordine, sau ceva care să-mi aducă aminte de vechiul și bunul nostru pluton de căcănari marțieni.

Așa că ridic din umeri și ridic bărbia.

Care-i treaba, soldat? îi transmit.

Păi, domnule… sergent! Să trăiți! Ce facem noi aici?

Facem pe dracu’, domnule soldat, să trăiești.

Ce aș putea să-i răspund, când nici eu nu știu ce să-mi explic? De-aia avem ofițeri și de-aia sunt eu, doar un sergent, și Pușcaș un soldat, și Laura, un caporal, ca să executăm, nu să stăm să disecăm fututul de fir în patru. Păi nu, soldat? Așa e, să trăiți!

Trag aer în piept și ascult. Șoapte, foșnet de hârtii, respirații, expirații, mormăieli, o tuse seacă, un scaun și din nou șoapte, și mai ales, mai ales, cuvintele nerostite ale lui Pușcaș.

 

*

 

Îmi era frică, de ce să nu recunosc… Mai văzusem soldați viermuiți și nu era o priveliște plăcută. Erau trei faze. În prima se arătau dezorientați. Unde sunt? Ce fac aici? De ce? Cine sunt eu? Și altele asemenea. Glumeții dormitoarelor o numea faza filosofică. Apoi urma una de introspecție. Întrebările se transformau încet, încet, în certitudini și nu din acelea plăcute, în care dragostea față de semenul tău să te ridice spre cele mai nebănuite culmi ale nirvanei soldățești. În niciun caz. Tubul laserului era lăsat în jos. Iată și primul semn exterior al viermuielii.

– Ce faci, Pușcaș?!

A treia fază era cea mai periculoasă. Adică era singura la care nu trebuia să se ajungă. Filosofarea cazonă, introspecția umană era urmată de o furie animalică. Viermele ieșea la suprafață, spuneau aceleași glume și atunci bum. Omul nu mai era altceva decât un vierme și trebuia ucis mai înainte de a ucide el. Căci:

Arma nu are morală sau etică.
Arma se încărca.
Arma se descărca.
Arma ucide.
Arma viețuiește în tine, soldat!
Așa că apuc-o de capătul corect, soldat!

– Nu, domnule sergent, să trăiți! Sunt intact, eu sunt, Pușcaș! Zic să vă uitați în sus!

– Ține-ți arma drept, soldat! Ține arma drept!

Nu mai auzisem de viermuiți vorbăreți. Dar nici nu pot spune că le-am văzut pe toate. Cine poate spune asta, nu-i așa? Poate doar cel ce e mort. Iar eu nu voiam să fiu mort, așa că am îndreptat încet tubul spre Pușcaș.

– Nu, domnule, să trăiți, domnule! Sunt eu, Pușcaș, domnule!

A ridicat tubul și a ras câteva capete de viermi.

Nici de asta nu mai auzisem. Viermuiți care să-și ucidă semenii, dar cine poate spune că le-a văzut pe toate? Am urlat în cască, vărsându-mi nervii, și am apăsat. O rază lungă a măturat câteva zeci de viermi.

– Să te fut, Pușcaș, căcănarule! Sper că ai o scuză bună!

L-am auzit plângând. Mihalcea a sesizat că ceva nu era în regulă și s-a apropiat.

– Probleme, dom’ sergent?

– Nimic, l-am repezit eu, vezi de nu muri!

– Căcat, domn sergent.

– Căcat, soldat.

S-a depărtat și m-am bucurat că totul revenise la normal. Dar nu era așa. Pușcaș a revenit:

– Domn sergent, să trăiți! Ceva nu e în regulă.

Și atunci, da, puteți să-mi spuneți prostule, onorată instanță, puteți să-mi ziceți neglijență, sau să mă acuzați de orice, dar abia atunci mi-am dat seama că, de câteva minute, nu mai auzeam vocea căpitanului, sau a maiorului, sau a căcănarilor de operatori! Era liniștea aia de care te temi în întuneric, liniștea care prevestește cele mai îngrozitoare fapte.

 

*

 

– Cum de domnul Pușcaș a văzut nava?

– Are domnul Pușcaș acces la informații clasificate?

– De când vă cunoașteți?

– Cine sunteți dumneavoastră, domnule Mihăieș Alexandru, sau putem să vă spunem Alex?

– De ce nu ați observat mai repede lipsa transmisiunilor?

– Cât de des vi se întâmplă să uitați pentru ce ați ieșit din casă?

– Cum vă cheamă? Numele complet cu inițiala tatălui.

– Mama dumneavoastră, domnule Alexandru, sau Alex dacă preferați, a declarat că ați început să vorbiți după doi ani. E adevărat?

– De când o cunoașteți pe doamna Munteanu?

– Știați că Laura are o relație cu căpitanul Popescu?

– Pușcaș știa de această relație?

– Dar de faptul că și dumneavoastră aveați o relație cu domnul căpitan?

– De cine vă ascundeți, domnule Alex?

– Cine a văzut că nava e atacată, dumneavoastră sau domnul Pușcaș?

– De ce ne minți, Alex?

– Noi suntem aici pentru a te ajuta. Nu-i așa?

– Ce crezi tu că s-a întâmplat, de fapt?

– Ce părere are mama ta despre tine?

– Unde te uiți, domnule Mihăieș? Crezi că vor învia?

– Oare a cui e vina?

– Alex?

 

*

 

Am rămas cu gura deschisă. Nava se dezintegra. Nu era nicio urmă de explozie. Pur și simplu se fărâmița ca o frunză uscată. Bucăți din ea o luau spre dreapta, bucăți spre stânga, bucăți păreau că părăsesc orbita, bucăți se pregăteau să vină peste noi. Totul în cea mai mare liniște. Îmi auzeam doar propria respirație și simțeam, o da, jur că simțeam cuvintele nerostite ale lui Pușcaș.

– Domnule sergent!

Era Mihalcea.

– Stai liniștit soldat, nu am nimic. Doar că nava… s-a stricat.

Nu era singurul care nu înțelegea. Tot mai mulți își lăsau tuburile să atârne inerte, în timp ce își ridicau capetele. Văzusem simulări cu nave explodând. Făcea parte din antrenament. Dar nava noastră nu exploda. Nimic nu ne pregătise pentru ceea ce vedeam. Părea un uriaș puzzle tridimensional ce se desface piesă cu piesă. Iar pe fiecare bucată stătea câte un vierme. În câte bucăți se poate dezmembra o navă de transport? Probabil că în câteva sute, dacă nu mii.

– Soldați, atenția la mine!

Nu eram singurul sergent, dar eram de departe cu cea mai multă experiență.

– Atenția la mine, căcăcioșilor! Pluton de căcat ce sunteți, drăgălașilor, ascultați ce vă spun!

Și tot așa până ce, la început câțiva, apoi toți, au revenit la exterminare.

Însă lucrurile se schimbaseră. Nu mai era urmă de vierme, doar praf și pietriș, și orizontul ăla lipsit de profunzime.

Viermii sunt inamicii.
Viermii sunt răul.
Viermii te vor mort.
Viermii te vor mânca.
Viermii să ardă în iad!

Le-am făcut semn să se apropie.

– Avem suport la 20 de kilometri. Pregătiți-vă de marș!

Trebuiau abandonate generatoarele principale de plasmă, precum și o parte din scuturi.

– Nu răspunde nimeni, nu-i așa?

Sergent Victoria.

– Așa e.

În câteva secunde eram grupați pe două coloane și începeam marșul.

– Ce crezi că s-a întâmplat?

Insistentă.

Cu Mihalcea atent pe dreapta, Pușcaș pe stânga puteam gândi mai limpede.

– Nu știu.

– O idee trebuie că ai.

Vocea ei, siguranța pe care o transmitea, prevesteau interogatoriile de după. Dar atunci nu știam mai multe decât vedeam cu toții. Nava era desfăcută bucată cu bucată de viermi. De acești monștri mici, devoratori de orice era viu și cald, despre care crezuserăm până atunci că-și au locul în nisipurile planetei și nu în spațiu. Ce căutau acolo sus? Cum ajunseseră acolo? Pe toată planeta, și fusese cartografiată cu atenție, nu se descoperise niciun artefact. Viermii erau doar niște ființe fără creier, dezorganizate, mânate de instinct și de poftele specifice oricărui animal.

– Cum naiba?

– Ați spus ceva domnule sergent, să trăiți!

Pușcaș.

Aș fi vrut să discut cu el, sau cu oricine altceva, dar îmi era teamă. Ei așteptau de la mine determinare și siguranță. De ce să le transmit nesiguranța mea?

– Au fost infectați, i-am spus, probabil că au scăpat din vreun container.

Plauzibil, puteam să cred și eu această minciună. Da, dacă puteam, capturam viermi și-i duceam pe navă pentru cercetări științifice. Existau zvonuri cum că anumite părți, gătite în anumite condiții, erau comestibile și se vindeau pe piața neagră la sume exorbitante. Mie-mi era greu să cred așa ceva, dar, pe de altă parte, oamenii caută hrană în orice mișcă și e viu sau mort.

– Am înțeles.

Dar exista un mare semn de întrebare. Eram la prima misiune, containerele cu mostre sau exemplare vii erau goale. Doar dacă altcineva le-ar fi umplut. Cine?

Mi-am ridicat din nou privirea spre înălțimi. Nava continua să se dezintegreze, iar pe bucățile din ea se puteau vedea viermii cu capete roșii, inamicii noștri din deșert. Erau sute, mai mulți decât orice captură. Mai mare decât poate duce întreaga noastră flotilă. Îmi era imposibil să înțeleg, cu adevărat imposibil. Până când s-a întâmplat.

Tot Pușcaș a fost primul.

 

*

 

În sală nu suntem decât noi trei și o mulțime de ofițeri și civili cu ochelari de soare. Singura figură cunoscută este generalul Mateescu. Sub comanda lui sunt toți românii. Când privirile noastre se încrucișează îmi face un semn scurt. Nici nu știu cum. Din sprâncene, din colțul gurii, sau doar din ochi, dar înțeleg imediat. Să stăm liniștiți. Îi transmit, cum pot, lui Pușcaș, apoi Laurei. Le aud bătăile inimii și răsuflarea de ușurare.

– Mai aveți ceva de adăugat, domnule sergent?

 

*

 

Viermii sunt lenți. Ies din nisip și își cască gurile flămânde spre noi. E momentul ideal pentru a-i prăji. Dacă întârzii o clipă vei fi învăluit în gazul toxic pe care-l emană stomacurile lor. Oricum se va întâmpla asta, dar una este să înaintezi prin gazul inert și alta este să-l primești direct în față la temperaturi de peste trei sute de grade celsius și la presiuni apropiate cu cele realizate de un turboreactor. Zgomotele, înregistrate de drone, sunt pe măsură.

Dar noi nu auzim decât ordinele și le executăm întocmai. Altfel nu am supraviețui și nu ne-am achita de treaba noastră de exterminatori.

Din când în când, apare câte o fisură și atunci… Dar asta v-am mai spus. Ceea ce nu v-am mai spus este că uneori, foarte rar, din explozia unui vierme iese un alt vierme. O săgeată ucigătoare, care poate străpunge orice costum, găurindu-l dintr-o parte în alta ca și cum ar fi făcut din brânză și nu din cele mai rezistente materiale. Bănuim că explozia viermilor duce la o acumulare de gaz și, astfel, la crearea unei presiuni suficient de ridicate pentru a forma o săgeată.

Există însă și alte opinii. Iar una din ele mi-a fost readusă în minte de Pușcaș.

– Dacă, domnule sergent, ceea ce ucidem noi sunt civili?

– Vezi ce spui, soldat!

– Civili, domn sergent, să trăiți! Iar săgețile sunt militari?

Din nisip începuseră să iasă săgeți. Fără explozii, fără gaze sub presiune. Ieșeau șuierând pe lângă noi, apoi dispăreau. Câteva ne-au lovit. La început am crezut că pot gestiona situația. Eram pe front, morți pot apărea oricând. Dar, în curând, lucrurile au scăpat de sub control.

– Lăsa-ți-i pe loc! Nu mai avem timp!

Speram doar să supraviețuim cât mai mulți.

– Grăbiți pasul!

Oricât aș fi vrut să le insuflu optimism și speranță, evenimentele mă contraziceau. Navei noastre i se alăturase și nava de rezervă, apoi, abia vizibile și altele. Întreaga flotilă era distrusă. Pe canalele de comunicații nu se auzea nimic. Ce mai puteam să le spun?

– Aruncați orice vă e în plus și fugiți spre adăpost!

– Dom’ sergent, să trăiți!

Același Pușcaș.

– Spune!

– Opriți-vă o clipă, vă rog!

Avea vocea plăcută, pendulând între cea groasă a adultului care abia se vedea pe sub pielea lui netedă și cea a adolescentului încă copil. M-am oprit. Nu știu de ce împotriva oricăror reflexe de soldat, împotriva instinctului de supraviețuire. Stăteam pe loc, alături de Pușcaș și de Laura și priveam spre norul format de plutonul în fugă străbătut de săgeți roșii atât din stânga, cât și din dreapta. În jurul nostru au reapărut capetele curioase ale viermilor civili. Împrumutasem limbajul lui Pușcaș.

– Deci, a spus atunci Laura, cum putem să le spunem că ne predăm, dom’ sergent, să trăiți!

 

*

 

Viermii ți se strecoară în suflet.
Se hrănesc cu frica ta.
Cu angoasele tale.
Cu nesiguranța ta.
Își fa cuib din firele memoriei tale.
Te subjugă.
Te stăpânesc.
Nu sunt oameni.
Nu sunt umani.
Sunt străini.
Străinul!
Te fac să fii slab!
Te ucid din interior!
Te controlează!
Cine ești?
Ce vei deveni?
Ești confuz.
Toți cei din jurul tău sunt confuzi.
Apără-te!
Ucide!

 

*

 

Dintr-un întreg pluton, doar noi trei am supraviețuit, iar eu sunt cel mai mare în grad. Îmi dreg glasul și-mi pregătesc cuvintele când îl aud pe Pușcaș:

– Dacă-mi permiteți, domnule sergent, să trăiți!

Aud șoapte, foșnete.

– Spune, soldat.

Și atunci el a spus povestea marțienilor și a urmașilor lor, numiți viermi.

– V-am așteptat. Nu știam cum arătați și ce veți face când ne veți descoperi, dar acum, că ne-ați trezit, trebuie să vă spunem că avem nevoie de ajutorul vostru.

Am simțit viermele din mine cum se încălzește și cum comunică cu Laura și Pușcaș.

– Altfel? l-am auzit întrebând pe generalul judecător.

Am ridicat toți trei din umeri. Oare ei chiar nu înțeleg?

– Suntem aici pentru a vă negocia predarea Pământului. Deci, vă rog, domnule general, haideți să nu fim căcăcioși, da?

Scuzați-mi limbajul cazon, m-am molipsit de la umanii parazitați.

What's Your Reaction?
Excited
3
Happy
0
In Love
1
Not Sure
0
Silly
0
View Comment (1)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top