A 13-a oră



O tipă mișto cu pasiuni. Ocazional înnebunește, de acolo și…
În această povestire parcă deprinsă din vise (urâte) un funcționar al unui institut straniu, care lucrează din umbră, încearcă să salveze de la moarte o tânără fată care și-a pierdut orice speranță de a mai trăi și de a fi fericită.
La deschidere, funcționarii institutului Marea Organizație de Resurse Tempo-naturale s-au adunat și au declarat că oricine va încălca legile contractului va fi supus la suspendarea permanentă a drepturilor de coasă. Pentru a fi valid, contractul trebuia anulat în mod natural, neforțat. Nu a existat nicio obiecție. Așa a funcționat instituția lor timp de milenii întregi. Primeau de veste când se făcea un nou contract, lucru care se întâmpla la câteva secunde, și când se încheia un contract, apoi dădeau declarații. Cei treisprezece dintâi au stabilit ordinea în așa fel încât institutul lor să poată funcționa mereu fără a fi nevoie de schimburi. Toți sunt egali, fac schimb de ture ocazional, iar fiecare are o secretară. Fișele sunt păstrate în dosare, dosarele în arhivă, iar documentele scrise în piatră sunt păstrate la subsol. Până astăzi.
Este martie 2003 și ceva îl sâcâie, ceva îl tot deranjează și nu își poate termina actele. Aproape trei mii de ani de muncă. Fiind mezinul, nu se ocupă decât cu munca de pe teren, cea de birou este în sarcina celor în vârstă. E aproape miezul nopții și ar vrea să schimbe tura cu Unsprezece, să plece acasă și să adoarmă cu picioarele atârnându-i pe marginea canapelei. Pe frate-său nu-l găsește niciunde. De câteva zile este absolut extenuat și îi e dor de Treisprezece. El e cel mai mic și cel mai prost dintre ei. N-a putut să-și țină promisiunea așa că l-au concediat. Bărbatul stă pe scaunul din birou și își întreabă secretara:
– Unde-i Unșpe? Vreau să merg acasă. Sună-l și spune-i să vină, că nu mai pot. Termin teancul ăla și plec, că mâine și așa iau tura de noapte.
– Domnule Doisprezece, astăzi este tura dumneavoastră de noapte. Vă amintiți? E joi… îi răspunde secretara durdulie, care se sfiește și își ascunde privirea.
Bărbatul înjură fără rețineri, timp în care secretara se ridică și pleacă. Doisprezece dă cu teancul de acte pe jos, apoi se trântește cu spatele de birou și începe să plângă în palme, masându-și cearcănele. E bântuit de un singur gând „Ce mă fac fără tine, ce mă fac?”. Fratele lui este singurul care vorbește cu noimă, restul fosilizează încet.
Nu mai vrea să audă de niciun act și de nicio secretară și vrea să se ducă acasă, să-și sune fratele și mâine dimineață să-și dea demisia. Nu poate. Nu are altundeva unde să se angajeze. E bun la un singur lucru.
Se ridică brusc și scoate din sertar o folie cu pastile. Înghite una și se afundă în scaun, căutând puterea de a se mișca, de a începe să caute un alt contract încheiat. „Ne-a picat și sistemul, excepțional!, trebuie să caut și manual, după chemare!”
Treizeci de minute mai târziu îl ia frigul, simte cum este chemat. Își pune contoarele pe ochi. Nu i se permite să le dea jos în timpul intervențiilor. În institutul lor mereu e așa. Când ești chemat, te ia frigul. Niciodată nu își poate aminti cum ajunge de la institut în alt loc, nu poate explica întunericul și senzația de rău. „Poate e de la pastile.” Deobicei ajunge într-un azil, o casă veche, un spital sau chiar la o înmormântare. Astăzi, însă, în jurul lui nu vede nimic special, în afară de plăcile de lemn ale unui dulap. Le pipăie și se chinuie să iasă. I se face frig deodată, așa cum nu i se mai făcuse până acum. Simte că moartea era mult mai aproape decât propriile lui mâini, în care ținea o folie de ZAN. Nu se simțise niciodată așa, ca și când viața nu exista. Dacă era așa, nici el nu putea să fie, să existe. Se simte gol, drogat, chiar dacă luase doar niște anti-depresive. Deschide ușa și se strecoară afară din dulap.
*
În cameră e întuneric, frig și nu se aude nimic altceva decât ticăitul ceasului. E întinsă pe jos, cu spume la gură și se vede clar unde și-a înfipt acele în piele. Din dulapul deschis iese un domn înalt de doisprezece metri, care are un braț mai lung decât celălalt. Pășește atent peste corpul ei și îngenunchează în dreptul fetei, apoi șoptește ceva ce sună foarte ritmic. Tania deschide ochii brusc și dă să țipe, dar nu apucă. Mâini palide îi acoperă gura și aproape o sufocă. Individul o privește lung, iar ea observă că nu are ochi, în schimbul lor din cap îi ies niște contoare care nu se modifică. Pe Tania o ia amețeala și dă să se ridice, dar este împinsă de către bărbat, care se așează pe pat, ținându-și mâinile în poală.
– Ce crezi că faci la mine în casă, dobitocule? Nu vezi, măi pălugă, că am treabă? se răstește ea către individ, plină de curaj, sperând că o să îl intimideze.
– Treabă… poate este, dar timp oare mai aveți? Oricum vi-l scurtați amarnic cu drogurile alea. Știu și eu cum e, zice apoi se întoarce către perete și arată cu degetul spre ceas. Nu mai ticăie.
– Păi ce pizda mă-tii vrei? Ai venit aici să mă judeci? Să-ți zic: ajută-mă, sunt singură, nu mă mai iubește și numai așa reușesc să scap! îi răspunde sarcastic, proptindu-și spatele de dulap. Nu zic! E adevărat, dar nu vreau să zic! Scopul și durata vizitei, prietene, că n-am toată ziua! Bani n-am, după cum vezi și de viol nu se pune problema, că nu te-ncape patul și nici tavanul!
– Doamnă, nu știu despre ce vorbiți, eu am fost aici mereu, locuiesc cu dumneavoastră! Vă înțeleg, la rândul meu trec prin niște despărțiri sufletești groaznice, dar seringa aceea nu reprezintă o soluție permanentă.
Doisprezece vorbește cu ea pe un ton funcționăresc. Îi e scârbă de sine însuși când face asta.
– Vere, nu-mi testa răbdarea, ia-te și cară-te, toți doișpe metri din tine și lasă-mă să-mi văd de treburi! Las-o baltă cu teatrul ăsta ieftin!
– În regulă, atunci. Dacă așa doriți.
Se ridică de pe pat și intră în dulap, apoi dispare. Nimic în urma lui. Dispare ca fumul.
Tania oftează ușurată și își înfige încă un ac în venă. Toată conversația avută înainte devine o singură pată de culoare, pe care o gustă. Cuvintele ei sunt acre ca lămâia. Se strâmbă. Nu crede că mai iese de aici. Se obișnuiește cu soarta ei de pe acum. Până la urmă asta își dorește. Simte că nu se mai poate mișca și că pleoapele îi devin grele. O ia, din nou, aceeași amețeală familiară. De data asta simte că va fi ultima. Planul ei merge ca la carte. I se închid ochii și i se oprește pulsul, aproape instant. Ceva în mintea ei tot urlă: ⹂Vino înapoi! Vino înapoi! Vino! Vino!” , dar nu se trezește. E moartă.
*
„Moartea, asta ne dorim cu toții atunci când nu putem iubi pe cineva îndeajuns de mult încât o privire de-a sa să ne poată salva. E ciudată iubirea, poate chiar mai ciudată decât moartea. Tot la fel de întunecată, tot la fel de înfricoșătoare, și cel mai important, la fel de paralizantă. Paralizia vine doar în somn, iar frica apare odată cu iubirea.” își repetă Doisprezece, în timp ce stă nemișcat în întuneric și așteaptă. În mod normal, după ce încheierea contractului e respinsă, se intervine subtil. E blocat în întuneric. Ipotetic, trebuie să fie deja înapoi în birou, cu actele în mână. Ceva nu îl lasă nici să încheie contractul, dar nici să se întoarcă. „Oare îi e frică?” se întreabă. I se întâmplă de multe ori, mai ales cu cei nehotărâți. Ar vrea… n-ar vrea… îi sperie ideea de nimic. Nu îi învinovățește.
*
În secunda următoare, domnul reapare în dulap și se apleacă, apoi îi trage o palmă, readucând-o la viață.
– M-ați chemat. Da. Vă stau la dispoziție, șoptește el de data asta.
– Nu ți-am zis, mă, să pleci? Ce dracului te-ai întors? Ce nu pricepi? Îți spune omul clar, cuvinte simple, nu cum vorbești tu și tot nu înțelegi! se răstește Tania la el, scuipând balele ce i s-au adunat la colțul gurii, încurcând cuvintele.
– Dumneavoastră m-ați chemat. Eu plecasem, dar dacă sunt chemat, mă obligă contractul să mă prezint. Înțelegeți dumneavoastră? Nu intenționez să fur, doar dacă vă referiți la secunde. Noi doi suntem afaceriști, doamnă. Suntem legați prin contract să conviețuim, doar că adeseori dumneavoastră nu mă băgați în seamă. Eu exist, bineînțeles. Existam, exist și voi exista în același timp, dar nu vreau să intru în detalii și să vă năucesc și mai tare, spune el în timp ce contoarele-ochi luminează fața femeii.
– Afacere sau nu, momentan nu lucrez, așa că ieși! îi cere ea.
– Sunteți sigură că asta vreți? Cred că știți foarte bine ce se va întâmpla dacă plec. V-am dat două șanse, dar sunt dispus să v-o dau și pe a treia, de dragul contractului. Mă tem că sunt obligat să vă spun ceva ce nu vă va încânta, dar trebuie să fiți foarte atentă la ce vă doriți, în acest caz.
– Da, sunt sigură! Dă-l în mă-sa de contract! Nu-mi trebuie! Vreau să pleci, să mă lași naibii în pace, că am un plan și nu-mi plac stăinii la mine în casă, în special ăia care au doișpe metri și contoare pe post de ochi! Ieși!
– Doamnă, eu nu sunt un străin, ne știm de foarte multă vreme, dar după cum am precizat mai devreme, pur și simplu nu m-ați observat. Totuși, să fie după cum vă doriți. Voi pleca, dar îmi permiteți să-i dau un telefon secretarei mele întâi, ca să închei contractul? Sunt obligat să o fac în prezența dumneavoastră. Nu îmi este permis să ofere o a treia șansă. În viață, după Consiliul Celor Treisprezece, nu există decât totul sau nimic.
– Ei, uite că mie pur și simplu nu îmi pasă. Fă ce vrei, atâta timp cât pleci în următoarele două minute! E vremea de o doză și nu pot aștepta foarte mult. Știi cum e…
Bărbatul ia telefonul Taniei de pe pat și tastează un număr. Vocea de la celălalt capăt al liniei este răgușită și se aude o tuse uscată, urmată de un salut gâfâit.
– Poți să închei contractul, s-a rezolvat. Ștampilează-l și marchează-l ca prioritate! zise el, apoi așteaptă un răspuns, care vine cu o întârziere de câteva secunde. În regulă, mulțumesc! Ne vedem la birou, o să am nevoie de dosarul ei și de alte câteva acte, continuă el.
Conversația se încheie. Bărbatul închide telefonul, după care se întoarce către Tania și îi zice:
– Vă rog să țineți minte că paralizia vine doar în somn, iar frica apare odată cu iubirea.
O salută respectuos și dispare.
Tania își lasă capul pe spate, sprijinindu-l de ușa dulapului și își întinde mâna după o seringă. Restul nu își amintește, pentru că e negură totală. Ceasul reîncepe să ticăie și apoi bate ora treisprezece. Tania vede o lumină pală, roșie, apoi contorul care crește cu o unitate. Nu respiră deloc și corpul îi rămâne paralizat. În cameră se face rece. Peste ea se așterne un frig greu, permanent.
*
Doisprezece se trezește înapoi pe scaunul din birou. După ce își ce își dă contoarele jos, își mângâie tâmplele. Mai una pe listă. Dosarul ei e pe masă. Îl așteaptă. N-au trecut mai mult de cinci minute din noapte. Își masează fruntea încercând să se convingă că va supraviețui și acestei nopți. Poate se va și distra. Ușa se trântește de perete zgomotos și în pragul ei stă Unsprezece. Pare fiert de nervi, i se încrețește fruntea și o venă i se vede zbătându-se pe partea stângă a frunții. Nu zice nimic, trece pe lângă Doisprezece și își proptește mâinile de pervaz. Respiră adânc, apoi spune:
– Adună-ți catrafusele! Crezi că nu știu? Crezi tu, dobitocule, că nu știu? Te-am simțit din zori de vii și din morți de miazăzi! A treia șansă! Pff…! Cretinule! Păi asta ești tu, mă? Ești ca dezamăgirea aia de frate-tu? Mai rău, e și frate-miu!
–E doar o șansă! Nu se va mai întâmpla! Dar merită? Merită să mă dai afară numai ca să te autodeclari un trofeu al familiei noastre. Ce vrei să fii? Ghinda de aur a arborelui nostru genealogic? De asta ai nevoie? Bine, atunci!
–Nu, Dodo, ascultă! N-am vrut să sune așa!
–Taci! Nu mai zi nimic! Nu-mi zi Dodo! Numai Treișpe îmi zice așa. Termină, dracului, cu kitschul ăsta de scamatorie! Știm toți că vrei să fi numai tu, capul tuturor!
–Ar trebui să fi paralizat de frică! Ești conce-…
–Îmi dau demisia! îl întrerupe el. Dragul meu frate, paralizia e doar în somn și frica doar în iubire.
Cu o mișcare a mâinii, Doisprezece înghite încă o pastilă, se ridică și pleacă. Pe hol își îmbracă paltonul și o sărută pe obraz pe secretară.
–Noi nu ne mai întâlnim de acum înainte, dar țineți minte: paralizia vine doar în somn, iar frica apare odată cu iubirea! strigă peste umăr, în timp ce își flutură mâna spre ea, zâmbind.
Contoarele lui rămân pe masă, dosarul rămâne nesemnat, moartea rămâne o transă, iar el pleacă de acolo eliberat.
What's Your Reaction?
