Now Reading
Băiatul

Băiatul

Nu este o poveste reală, nici una complet inventată. Așa cum se întâmplă de multe ori, ea conține firimituri de adevăr și fantezie, amestecate într-un aluat niciodată pe deplin copt. Asta e o altă caracterisitică a întâmplării, nici nu e crudă, nici nu e coaptă. Pentru că nu știm nici de unde a apărut băiatul, nici cum a dispărut. Trebuie să ne închipuim ambele părți. Una de început, alta de sfârșit. Poate e și vina mea, a naratorului, că nu mi-am făcut suficient timp pentru a cuprinde și aceste părți. Însă, în apărarea mea, începuturile sunt banale. Ar fi vorba de un el și o ea: s-au văzut, cunoscut, îndrăgit, iubit, apoi trăit împreună. Din dragostea lor s-a născut la început o fetiță, care, la rândul ei, s-a îndrăgostit, și-a lăsat casa, părinții, locurile copilăriei pentru a pleca în lume. Și un băiat, cel asupra căruia mă voi opri cu privirea. Unul care încă din primele clipe ale vieții lui a primit porecla de Grăsuțul.

*

Așadar, Băiatul era mai plinuț, iar asta nu-l ajuta deloc atunci când trebuia să facă sport, sau să ajute prin gospodărie. Mamă-sa îl cocoloșea prea mult, în timp ce taică-su îl privea ca pe o curiozitate. Sentimentul era reciproc și, fără să-și fi spus vreodată unul altuia, cei doi bărbați ai casei se disprețuiau. Uneori privirile lor albastre se mai întâlneau, mai ales deasupra mesei, pe care mama o aranja în fiecare duminică în camera mare cu tot dichisul cerut de un astfel de moment. Față de masă din pânză olandeză, porțelanuri aduse de fratele ei din Japonia. Mâncau cu tacâmuri argintate din Germania și multe alte mici lucruri ce-i făceau ei plăcere. Doar fata, pe când era încă nemăritată, înțelegea rostul tuturor acelor pregătiri. Băiatul simula înțelegerea, pentru că-și iubea mama nespus de mult, pe când tatăl stătea în capul mesei așteptând ca toate aceste obiecte strălucitoare să-și înceteze mișcarea și lumea să revină la forma ei simplă.
Voi începe povestirea la două zile după o astfel de masă. Deci într-o marți de ianuarie. Afară erau zece grade sub zero, ninsese cu o zi înainte și acum, peste toate obiectele din curte, se așezase un strat subțire de gheață. Zăpada fusese înlăturată de tată, cu ajutorul Băiatului, atâta cât putuse. Nu prea mult, trebuie subliniat, ceea ce-l făcuse pe tată să mustăcească pe jumătate amuzat, pe jumătate nervos. Nu-i zicea niciodată nimic, pentru că știa, mai mult decât simțea, că dacă ar fi ridicat vocea la Băiat, Irina, mama, fata cu părul lung și moale ca mătasea de porumb, s-ar fi îndepărtat de el, ascunzându-se acolo unde ochii lui nu o mai puteau găsi. Ar fi privit-o fără să o mai vadă și gândul că ea s-ar fi înstrăinat îl făcea de fiecare dată să-și înghită vorbele. Lasă-l să fie cum o dat Domnul, își spunea atunci. Dacă ea-l iubește, l-oi îndrăgi și eu.
Dar lucrurile nu merg întotdeauna așa cum am vrea noi să meargă. Omul e prea mic în fața vieții, iar destinul, cel pe care numai Dumnezeu îl cunoaște, se poate schimba de pe o zi pe alta, răsucindu-se viclean și arătându-ți că ceea ce era ieri de neclintit, e azi fluid, alunecând precum o lacrimă pe obraz și că ceea ce ieri părea de neatins, e azi realitate, un alt fel de a trăi, dar parcă fără a mai fi tu, ci un altul. Trăind o altă viață, necunoscută până atunci. Tatăl se cutremura sub astfel de gânduri, încercând să miște cât mai puțin aerul din jur, neprovocând destinul. Așa cum îi lăsase moștenire tatăl lui, și mai departe bunicul și străbunicul, bărbați care trăiseră și ei în aceeași casă, la marginea Aninei, acolo de unde începea sălbăticia, sau unde se termina civilizația.
Un astfel de moment a venit în acea marți, de care pomeneam adineauri. Când băiatul a lunecat pe gheața subțire, a căzut pe spate, a lovit treapta de jos cu ceafa și a murit.

*

Asta ar putea fi povestea, nici mai lungă, nici mai scurtă. Despre un băiat de 16 ani, pe care, uite că am uitat să vă spun, îl chema Ștefan și a cărui moarte prematură a îndoliat o familie. Sora mai mare a revenit din Germania pentru câteva zile, bunicii au dat din cap cu durere, tatăl a stat cu ochii lipiți de mamă. Singură, doar ea a plâns și a plâns, neconsolată de nimeni. Puiul ei, Băiatul, s-a dus, lăsând-o singură pe lume. Tatăl a auzit, la fel și fata, dar nici unul, nici altul nu au îndrăznit să o corecteze. Durerea se spune că poate fi împărtășită, dar la final tot singur te culci și te scoli, iar suferința te însoțește mereu, nici nu scade, nici nu crește. Rămâne acolo în suflet ca o așchie de gheață ce nu mai poate fi topită de niciun soare. Pentru mamă aceasta era realitatea, că-i părea eternă, sau cel puțin la fel de lungă pe cât de lungă ar fi fost viața ei. Una de care nu-i mai păsa acum. Asta până ce durerea a devenit mai suportabilă, înlocuită de o serie de mici gesturi prin care Băiatul putea fi readus printre cei dragi. Povești, poze, rugăciuni, psihiatri.

*

În acest timp, Băiatul a ajuns pe un alt tărâm. Unul ce a debutat cu o sală de așteptare mai lungă și mai lată decât orice văzuse. Iar el, spre deosebire de mulți alți copii din Anina, ajunsese până la Timișoara, magicul oraș-mare, al cărui nume era sinonim cu bunăstarea. Dar nici măcar acolo nu văzuse ceva mai grandios și, stabili el după câteva clipe de gândire, mai frumos. Sala era toată acoperită cu plăci de ceramică ce formau un mozaic complex, de neînțeles pentru el, pentru că avea ochii plini de lacrimi și-l durea capul îngrozitor. Păreau totuși mai multe scene cu nori și îngeri, așa cum apăreau ei în biserica catolică, și care, îl asigurase mama lui, semănau cu toții cu el. Mici, durdulii și plini de naivitate. Își șterse lacrimile și le zâmbi, apoi căută un scaun gol și se așeză, frecându-și încontinuu ceafa.

*

Din nou trebuie să intervin. Poveștile au apărut odată cu primii oameni. Cu Adam și Eva, perechea nepereche, cei din care cu toții ne tragem. Amin. Tot atunci, odată cu primele cuvinte, s-au ridicat spre ceruri, precum un firicel de fum scos de două vreascuri uscate, primele povești. Nu știm dacă Adam i le spunea Evei, sau Eva lui Adam. Probabil că funcționau în ambele direcții, și amândoi lui Dumnezeu, care pe atunci încă ne iubea și avea grijă să ne umple mințile cu descrieri ale unui Rai din care acum știm doar fragmente. Și nici ălea pe deplin credibile. Pentru că, aici voiam să ajung, poveștile pot conține urme de adevăr, dar cu siguranță ele conțin mai multă imaginație, fragmente dintr-o călătorie demult uitată. Așa cum vor constata în curând Adam și Eva, imaginația te poate împinge pe tărâmuri înfricoșătoare, unele dintre ele pe aproape de nepovestit. Însă tocmai aici e sâmburele ce trebuie scos la lumină. Uriașa încăpere făcea parte din imaginarul nostru și purta numele de Rai. Un loc greu de prins în cuvinte, pentru că fiecare și-l închipuie altfel, eu mai degrabă ca pe o catedrală, Băiatul ca pe o sală de așteptare, o antecameră la Marea Judecată, locul unde urma să fie supus unui interogatoriu amănunțit. Lucru nu foarte ușor de făcut. Băiatul avea 16 ani, vârstă la care mulți își descoperă trupul.

*

Multe din cele scrise de mine mai sus îi treceau și băiatului prin minte. Când a ajuns cu gândul la trup a scos un icnet, dar apoi și-a zis de mai multe ori prostule, apoi s-a gândit că dracu m-a luat, iar la final a rămas ca paralizat cu obrajii roșii și ochii plini de lacrimi. Voi arde în iad și nu o voi mai întâlni niciodată pe mama! Măcinat de astfel de idei nici nu a observat că cineva, o fată îmbrăcată sportiv, se apropia de el. Abia când ea și-a dres vocea, el a ridicat capul și s-a ridicat în picioare.
Ea era cu jumătate de cap mai înaltă decât el. Nu se miră prea tare. Abia de acum înainte vei crește, îi spunea mama, și vei tot crește. Cât tata? întreba el. Tatăl era înalt, aproape doi metri, cu umerii osoși și palme late, de muncitor, deși de mult timp punea mâna pe lopată doar pentru a deszăpezi curtea și aleea ce ducea la stradă. Mama a privit lung, fixând câte clipe un punct invizibil, înainte de a-i răspunde că e posibil, dar și că poate nu. Că în familia ei existau și bărbați adevărați, mai mici, cu dragoste în ochi și cu mai multă școală decât tot ce putea oferi tatăl. Ceea ce era adevărat, fără a exclude în totalitate și imaginația bogată a mamei, despre care se spunea că fusese cea mai inteligentă elevă a Liceului din Oravița și că citise toate cărțile din Bibliotecă, ba chiar împrumutase și din cea orășenească. Un lucru curios, pentru că în casa din Anina ei nu aveau cărți, doar Biblia și cartea de rețete a Sandei Marin. Așadar voi mai crește, gândi, ba chiar spuse Băiatul atunci când fata se oprise lângă el. Apoi obrajii se mai înroșiră cu o nuanță, arzând de parcă mici focuri de tabără îi creșteau pe față în loc de coșuri. Fata, înclină ușor din cap, strânse din buze și-l privi de jos în sus, apoi de sus în jos, o dată, apoi încă o dată de jos în sus după care pufni ușor, sau așa i se păru Băiatului și-i făcu semn să o urmeze.
Mergea mai repede decât era el obișnuit și nu peste mult timp se trezi gâfâind. Încerca să țină pasul, încerca să nu-i privească fundul, încerca să-și găsească respirația, încerca să nu mai ardă așa de tare, încerca să se oprească din a se face prost, gras, păcătos și ce-i mai trecea prin minte între două respirații. Au mers poate câteva minute, poate câteva ore, înainte de a se opri în fața unei porți uriașe, din lemn de culoare crem, ornată cu foarte multe frunze și clopoței.

*

Băiatul nu era prost, așa cum s-ar putea crede din descrierea mea, sau cum credea cu adevărat tatăl său, era doar foarte încet la minte. Mama, cea care-i știa fiecare cută a pielii, fiecare pistrui, vânătaie sau aluniță, era convinsă că sub masca imobilă, bine acoperită de grăsime, sălășluia un geniu, un băiat, viitor bărbat, capabil de idei revoluționare, sau cel puțin să o scoată pe ea din acea fundătură spre a-i oferi frumusețea de neuitat a Vienei, Budapestei, sau măcar a Timișoarei.
Uneori, până și ea se lăsa amăgită de aparențe, atunci când Băiatul nu reușea să memoreze o poezie simplă, sau să învețe tabla înmulțirii, sau să se lege la șireturi. Simțea atunci ca un fel de strânsoare în piept, de parcă o mână invizibilă îi desfăcea cu delicatețe coastele și acolo, dând la o parte orice altceva, îi strângea inima până îi dădeau lacrimile. Nici măcar zâmbetul Băiatului nu reușea întotdeauna să o binedispună, cu atât mai puțin încercările stângace ale tatălui. Ce mâini uriașe avea. Ce piele aspră, ce degete noduroase, ce păr leșinat și privire de bovină. Ce spate păros, ce sprâncene groase, ce buze subțiri, ce nas coroiat. Ce piept bombat, ce picioare musculoase. Ce gât de taur, ce miros, ce sănătate! În astfel de momente tatăl se făcea mic, umblând în șosete, pe vârfurile degetelor, cu băgare de seamă. Înălțimea lui i se părea atunci inutilă, la fel și masivitatea. Își ascundea palmele la spate și se apleca cu băgare de seamă. Te pot ajuta cu ceva, draga mea, spunea el șoptit și tot așa continua cu alte mici întrebări până ce ea pufnea nemulțumită și el se retrăgea cu spatele, încercând să nu spargă ceva, sau să calce pe cineva. Oare de când nu mă mai iubește?

*

Băiatul, ca să fim corecți, nu știa de toate acestea. Pentru el, viața începuse odată cu primele priviri ale mamei și continuase pe ritmurile impuse de cuvintele ei. Alături de ea se regăsea pe sine, căpăta formă și putea vorbi. Cine sunt eu, o întreba de multe ori, de ce sunt așa, de ce nu sunt altfel? De ce copiii râd de mine, de ce eu nu râd de ei? Cine e tatăl meu? Tatăl tău e tata. Ba nu, ba nu, el nu mă iubește. El te iubește, te iubește foarte mult. Dar nu despre tata întreb eu, ci despre Tatăl meu. De ce nu e cu mine?
Dar cine ar putea spune cu siguranță că se regăsește în celălalt? Oare nu ne e dat să ne fie instinctiv frică de el? Să ne ferim, să ne apărăm sinele în fața invaziei străinului? Și apoi cine ne garantează că părinții nu pot fi la fel de străini de noi pe cât suntem noi străini de ei? Ființe distincte, unicate, mereu în căutarea originalității, chiar și atunci când prin jocul sorții nu suntem percepuți altfel decât ca o extensie nereușită a unui celuilalt.

*

Fata se oprise în fața uriașei porți așteptând ca Băiatul să o prindă din urmă. Acum stătea și el, alături de ea, privind admirativ spre jocul de lumini și umbre, spre multitudinea de chipuri de femei și bărbați ce o ornau într-un fel dinamic, ca o cascadă a unui râu de munte ce se prelinge, când leneș, când grăbit, peste pietre golașe sau acoperite de mușchi.
— Unde suntem? reuși el să rostească într-un final.
Fata își luă privirile de pe poartă și le coborî spre Băiat. Era cu un cap mai înaltă, subțirică, având încă obrajii bucălați ai copilăriei.
— Speram să-mi spui tu.
Pentru prima dată din întreaga lui viață, Băiatul se trezi în situația ingrată de a-și spune opinia într-o problemă care, hm, ca să nu ne ascundem după cireș, nu doar pe el îl depășea, ci și pe noi. Așadar, urmărind liniile curbe ale corpului fetei, Băiatul își duse mâinile la spate, se lăsă ușor pe călcâie și încercă să-și pună în ordine gânduri, sentimente și porniri.
Luând-o de la coadă la cap, Băiatul trebui prima și prima dată să reziste tentației de a se ascunde în spatele mamei. Ea nu mai era cu el și nici nu credea că o va mai vedea curând. Știa că ea există undeva, dincolo de o cortină, ascunsă, dar mereu cu gândul la el. Mai știa și că, dacă ar fi strigat-o cu putere și încăpățânare, ea ar fi venit și, dar, curios lucru, ăsta nu era un gând liniștitor. Înțelegea, instinctiv, unde se află. Trecuse de marginea lumii cunoscute, pășise în marele necunoscut. Murise, iar ea, mama, nu trebuia invocată pentru că… pentru că.
Își înghiți pornirea de a plânge, ba chiar apelă la trucurile învățate de la sora mai mare: își mușcă limba, ceea ce-i aduse pe obraji un alt fel de lacrimi, se ciupi, se încruntă, strânse din buze.
— E foarte cald, justifică el gestul prin care-și ștergea ochii și nasul.
Dar avu noroc. Fata înclină afirmativ din cap, ceea ce-l motivă să continue:
— La noi era frig, ca să știi. Eu curățam zăpada, mai mult gheață, de pe scări, când s-a întâmplat, înțelegi tu.
— La mine, îi continuă fata ideea, era tot frig, iar eu cu sora mea ne dădeam cu patinele pe gheața lacului. Cred că s-a crăpat și eu am căzut, spuse ea simplu.
Băiatul dădu din cap admirativ. El nu era sportiv, nu avusese niciodată curiozitatea de a urca pe O bicicletă, nici măcar pe o trotinetă, dar apoi role, patine sau schiuri.
— Eu am alunecat și…
Fata se aplecă brusc și îi luă una din mâini.
— Te-ai mai gândit?
Băiatul se înroși, o culoare care-i trăda pe toți romanticii din lume, respiră adânc și, cu glas profund, imitându-l fără să vrea pe tata, spuse:
— Suntem în rai, așa cum ai presupus și tu, îi aminti el discret că ea îi vorbise prima dată despre locul în care se aflau. Așadar, continuă el și se miră de propria-i voce, care suna străină, dar într-un mod straniu îi și plăcea atât de mult încât câteva clipe vorbi doar pentru a se auzi, lucru nemaiîntâlnit până atunci, iată o nouă premieră. Așadar, dacă suntem în rai, locul pomenit și de tine și de mine, deci de o certitudine relativă, cel puțin până va apărea un al treilea, ceea ce avem în față este Poarta Raiului, o trecere simbolică spre un alt nivel energetic al existenței noastre, un portal unidirecțional prin care o dată intrați vom fi deposedați de amintirile umane, de trupurile stânjenitoare, mă refer la al meu, și vom fi îndumnezeiți căpătând trupuri transsubstanțiale…
— … îngerești.
— Cel puțin așa cred.

*

Poate că prin gura Băiatului vorbise mama, sau poate pastorul Stănescu de la biserica baptistă, din al cărei cor mama nu lipsea niciodată, deși ei erau ortodocși, dar vorbele avură un efect neașteptat asupra fetei. Mai întâi că ea nu credea nici în rai, nici în iad, dar cumva ideea de îngeri, prinți și prințese o fascina. Cum provenea dintr-o familie de intelectuali progresiști, religia cu poveștile ei de după moarte i se părea o formă călduță de a te ascunde de întrebări. Unde ne ducem când ne ducem, avea un singur răspuns la ei acasă, ne descompunem. Dar sufletul, acel sine care ne individualizează, care mă diferențiază pe mine de sora mea geamănă? Ce e cu el? El unde dispare? Acolo unde se ascunde când dormi. În vise? Vise? Da, poate că da, dar și mai probabil vei dispărea ca și cum nu ai fi existat.
Așa cum Mamei i se părea că o mână nevăzută i se strecoară printre coaste pentru a-i strânge inima atunci când se gândea la viitorul Băiatului, tot așa și pe Fată lipsa unui viitor o făcea să geamă a neînțelegere. Se vedea atunci căzând și căzând, într-o prăpastie atât de adâncă încât senzația anihilării își pierdea sensul final, acela al morții. Doar cădea, își pierdea suflul, mințile, sinele se desprindea atunci de carne, își făcea loc printre coaste și se elibera ridicându-se spre cer în timp ce ea se prăbușea în continuare. Cine sunt eu cu adevărat, cine e sinele care caută să se înalțe și cine e cel ce mă trage în jos? Tot tu, tot tu, tot tu.
Până la urmă se scufundase în apa rece a lacului și acum, că-și reamintea momentul, era pe de o parte îngrozită, pe de alta mulțumită. Căutase pericolul, se lăsase purtată de viciul credinței în imortalitate, urlând în interior, oare acesta să fie cel ce privea cum celălalt sine se ridică? că nu va păți nimic, că e intangibilă, că tot răul din lume nu se poate măsura cu tinerețea ei.
Dar nu fusese așa și frica de ceea ce o aștepta în spatele porții o făcu să se aplece spre Băiat, să-i prindă mâna și să-i asculte poveștile.

*

Băiatul se lăsă pradă senzațiilor. Mai ținuse de mână fete, la școală, în vizită la verișoarele din Oravița, pe mama, dar palma Fetei era cu totul și cu totul deosebită. Avea degetele lungi și nervoase. Calde la atingere, atât de calde încât Băiatul simți cum și ultima urmă a frigului de acasă se risipea. Și nu doar căldura lor îl fascina. Atunci când îl prinsese de mână, atunci când se aplecase, o clipă, o foarte mică clipă, bluza Fetei ajunsese la nivelul ochilor lui, lăsând vederii o multitudine de detalii feminine. Încetă să mai respire, încetă și să mai gândească. Sunetele se auzeau stinse, ca atunci când avea capul sub apă și mama striga la el speriată să înceteze cu prostiile. Doar vederea îi deveni mai ageră, compensând pierderea auzului, a simțurilor, a conștiinței. Vedea cu maximă acuarețe nu doar ceea ce era lângă el ci și ceea ce depășea granițele simțurilor omenești.

*

Poate, poate, mă gândesc eu acum, Băiatul era cu adevărat ceea ce doar mama credea că este. Un geniu, un supraom, un om ale cărui simțuri depășeau normele înguste stabilite de Creator la începutul începuturilor. Sau poate că doar în acel moment, atins de aripa unui înger invizibil, Băiatul primise iluminarea, o stare de grație, catalizată de prezența Fetei, prin intermediul căreia avusese acces la o stare de grație pregognitivă. El văzu în acele puține clipe cum mama trăiește și moare, cum tata o urmează imediat, morocănos și greoi, așa cum îi era felul, cum sora lui, multiplicată prin fii și fiice, nepoți și nepoate, apare și ea gârbovită de ani și responsabilități în fața aceleiași porți. Ba se văzu și pe el, un bărbat înalt acum, cu vocea profundă, cu palme mari, cu ochii albaștri și fruntea înaltă, robotind în jurul casei, urmărind cu coada ochilor o siluetă subțirică, poleită în aurul soarelui, atentă, la rândul ei, la mersul nesigur al unei mogâldețe pe două picioare.
Sunt oare eu? E oare tata? Și cine e femeia care stă cu spatele, îmi pare cunoscută, știu că o iubesc, știu că mă iubește, dar oare cine să fie? Inima-i bate cu putere, palma, prinsă în palma Fetei, transpiră tot mai abundent. E amețit, nu de viziune, ci de starea de surescitare care-l cuprindea pe măsură ce femeia din curte se întorcea spre el. E oare cine cred eu, își tot repeta, confundând speranța cu dorința. Pentru că, fără să se mai ascundă, îl paraliza o erecție așa cum nu mai avusese niciodată, pentru că, prins de mâna ei, îi simțea vibrația, îi auzea melodia internă, acel ceas biologic de care-i pomenise pastorul, cel ce ne dă puterea de a ne trezi în fiecare dimineață, dar îi simțea și aroma florală, de iarbă, de alune prăjite.
Era amețit de toate aceste senzații adolescentine, iar femeia nu înceta să se miște, ca o ceață, ca o umbră, dezvăluind, acoperind, arătând, fantazând.
Scâncește surprins, Fata îl bruschează nemulțumită, iar el alunecă chiar în fața porții. Întoarsă cu fața spre el e chiar mama, ascunsă după chipul fetei, la rândul ei transpusă precum o icoană pe o pânză de in în chipul mamei. Își duce mâna la piept și încearcă să se desprindă din încleștarea cleioasă a mâinii fetei, ce-i face scârbă acum. Cine ești, cine sunt?! Strigă din toate puterile, dar nu-și aude decât sângele zvâcnind cu putere în timpane. Fata se depărtează, se apropie de poartă, care se deschide larg, lăsând vederii flăcări înalte și un miros greu, ce șerpuiește spre el sub formă de vapori otrăvitori. Scâncește din nou, se ridică, se împiedică din nou și cade, lovindu-se cu ceafa de podeaua din lespezi gri și negre.

*

Voi reveni pe Pământ, în curtea acum deszăpezită, acoperită de un strat subțire de iarbă verde deschis. Primăvara a adus și pui de găină, triluri de păsărele, insecte și, în general, o nouă viață. Tatăl rearanjează lemnele de iarnă. De trei zile nu mai fac focul, cu excepția bucătăriei, dar nici acolo atât de des ca altădată. Mama s-a mutat din dormitor în camera fetei, cea plecată în Germania, iar tatăl a rămas să doarmă singur, în același așternut neschimbat de când s-a dus Băiatul. Dar nu la asta-i stă gândul. Pune lemn peste lemn, mătură rumegușul și surcelele prea mici pentru a mai fi folosite; după care se așează pe un buștean, ferit de posibilele priviri din casă, dar și de cele ale vecinilor. Nu-și dorește altceva decât un pic de liniște și, poate, o clipă de autoreflecție.
Acum două nopți, pe când stătea lungit în pat pe jumătate gol, nici adormit, nici treaz a avut un vis. Fără să vi-l detaliez, visul era despre Băiat. Parcă mai crescuse un pic, sau lui așa i se păruse. Mergea încet, legănat, cu transpirația pătându-i cămașa pe spate și sub brațe. Mergeau printr-un fel de sală uriașă, cu dale colorate, așa cum văzuse el în catedrala Ortodoxă din Timișoara. Pereții erau foarte îndepărtați, dar chiar și așa desenele ce le acopereau i se părură neobișnuite. În ele oamenii mergeau, săreau, zburau sau înotau. Erau cu toții goi, înalți și, lucru neobișnuit, pictați în toate culorile posibile. De la alb, la negru, de la roșu la albastru, de la galben, la cel mai inofensiv gri. Iar el, unde era el? El când zbura, când mergea, mereu în spatele fiului, uneori aproape, alteori departe.
Știa că visează, adică și-a dat seama că e doar un vis atunci când a început să zboare, dar a fost cu adevărat sigur abia atunci când, alături de Băiat, ținându-l de mână, a apărut o fată. Tata a zâmbit neîncrezător, apoi binevoitor, pentru ca, atunci când ambii s-au oprit în fața uriașei porți, el să se reîntoarcă la scepticismul ce-i marcase viața. Spre deosebire de Băiat, ba chiar și de Fată, el intuise că dincolo de Poartă se afla Iadul și asta nici nu-l mirase, nici nu-l speriase prea tare. La urma urmei, cum ar putea cineva ca el, ca ei să ajungă-n Rai?
Oftă și se întoarse pe partea cealaltă a patului. Lumina lunii, filtrată de perdele, desena fluturi iluzorii pe pereți. Îi urmări o clipă, apoi iar alunecă în vise. Acuma Băiatul era și mai mare, Fata se uita la el în sus și, chiar dacă el nu-i deslușea fața, avu o clipă o senzație de repulsie, ca și cum ceva în toată această imagine era greșit. Dar ce? Se trezi brusc, ca dintr-un coșmar, iar acum, stând pe bușteanul din spatele magaziei cu lemne, încerca să-și reamintească ce-l speriase, ce-l făcuse să sară din pat, speriat și transpirat.

*

Între timp, Băiatul trecuse de șocul datorat vederii flăcărilor și, ridicându-se de pe podea așa cum putea, nu foarte repede, se întinse și o prinse pe Fată de picior. Aceasta căzu, scoțând un icnet speriat și îl lovi pe băiat cu celălalt picior peste față. Dar el era deja mult mai mare și mai puternic, iar picioarele ei mult mai mici și mai fără vlagă, așa că, oricât se zbătu, și se zbătu, și se răsuci, și strigă, și zgârie cu unghiile, ca o pisică sălbatică, el nu-i dădu drumul.
Cine ești tu, se întreba Tata, cine ești tu se întreba și Băiatul, de ce te iubește, de ce te iubesc? Cu fiecare lovitură primită, cu fiecare zgârietură, nedumerirea îi creștea, dar și sentimentul de iubire, amestecat cu cel mult mai rațional al lucrului făcut corect. Poate că acesta din urmă venea mai ales de la Tată și mai puțin de la el, deși chiar și așa Băiatul era tot mai convins de justețea gestului lui. O salva pe Fată, ce putea fi mai luminos decât asta? Și apoi poate că se salva și pe el, de unde să știe el că nu era așa?
Abia când porțile au început a se închide, pentru a se redeschide în sens invers, înlocuind flăcările cu iarbă, gheața cu lacuri și mirosul grețos de sulf cu cel plăcut al supei cu găluște, Băiatul îi dădu drumul Fetei, Fata se ridică și se aruncă peste el plângând amarnic, Tatăl luă cazmaua și porni încet spre cimitirul unde-l îngropase pe Băiat. Dacă era până aici, se gândi el văzând chipul soției palid și lipsit de sânge cum apare la fereastră, apoi de după părul negru și lung ce acoperea chipul Fetei, deci, dacă e până aici, atunci, fi-r-ai tu să fii, te omor cu mâna mea. A doua oară!
***


Ilustrație de CDD20@pixabay.com

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
2
View Comment (1)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top