Now Reading
Rădăcini

Rădăcini

E grea viața aici. Mai ales acum, în vremurile acestea pe care nu credeam că o să le trăiesc. E secetă de câteva săptămâni. Pe geam se vede lanul de grâu. Boabele sunt coapte, dar nu avem cu ce să le recoltam si nici nu știm cum. Întreg procesul e complicat, mai ales atunci când nu ai utilaje și nici unelte. Avem totuși cămara plină de conserve și borcane cu murături. Mama a avut grijă ca totul să fie la îndemână. Când a plecat, ne-a lăsat un bilet pe care scria că niciunul dintre noi nu mai are mult de trăit. Nu cred că știa ce urmează, sau poate știa, cert e că suntem recunoscători.

Tata a dispărut în prima zi de caniculă.

*

Nu a mai trecut nimeni pe aici, iar asta ne face să tresărim la orice zgomot. Iosif îmi spune că suntem singuri pe o distanță de zeci de kilometri. În mijlocul pustietății. Când s-au golit magazinele, oamenii au plecat spre vest și nu s-au mai întors. Am rămas doar noi, ascunși la fermă. Noi și copacii, și lanurile de grâu, și cerul limpede, și pământul neplouat.

Nu știu exact momentul, dar e posibil să fi fost chiar ziua când am început să îi aud.

*

Când eu obosesc, veghează el, și invers. Cineva trebuie să păzească ferma. Deși nu am auzit de multă vreme o voce de om, suntem vigilenți. Atunci când sunt sigură în bucătărie și el e afară, mă mișc încet, fără să fac gălăgie. Zgomotul meu poate acoperi vreun sunet necunoscut și nu vreau să risc să nu-l aud la timp. Inspir încet și lung, și expir rar. Îl caut cu privirea, mereu îngrijorată, nu cumva să îl pierd. Uneori se întâmplă și asta și atunci umblu după el, înnebunită, pană îl regăsesc. Cred că nu e bine să stau tot timpul cu gândul la el, pare mai degrabă o slăbiciune, un ghimpe care nu mă lasă să-mi trăiesc zilele, câte mai sunt. Parcă îl trag cu sila după mine.

*

Azi i-am auzit din nou. Îi spun lui Iosif asta și el mă îndeamnă să mă calmez. Nu au cum să fie pe aproape, iar daca totuși ar fi să dea buzna peste noi, zice el, avem cum să ne apărăm. Îmi destăinuie că are arme dosite peste tot. Sub pat, sub chiuvetă, sub canapea.

El nu pricepe că eu nu despre oameni vorbesc. Nu de ei mă tem.

*

Iosif pregătește cina. Mâncare de fasole. Mi se întoarce stomacul numai când simt mirosul de conservă încinsă. Ies din casă și mă pitesc în lanul de grâu. Îl aud cum se mișcă încet prin bucătărie. Aud si miros totul. Chiar gândacii care mișună printre rafturile dulapurilor. Afară aerul e fierbinte. Fluturi și gâze roiesc pe deauspra grâului copt și eu încerc să îmi amintesc ziua în care am mâncat pâine ultima oară. Când e pregătit totul, îmi face semn de pe geam.

Seara e răcoroasă. Căldura din casă e de nesuportat și nu aș vrea să intru încă. Iosif bate în geam, nerăbdător, până aud sticla vibrând. Nu îl înțeleg uneori, știe că trebuie să păstrăm liniștea. Nu vreau să îl supăr, așa că intru încet în casă. Când își pierde răbdarea, simt cum vibrează pielea pe el și nu vreau să îl ating nicicum. Înghit în sec și nu zic nimic, alteori zâmbesc, dar mai mult pentru mine, un zâmbet pentru propriul meu necaz. Încerc să îl înțeleg, știu că îi e greu și că înghesuie în el furie și deznădejde. Ce aș putea să fac mai mult? Mă împac cu gândul că nu mai există altceva. Nicicând nu va mai fi.

Îl aud cum mestecă, iar molfăitul îmi este atât de familiar și totuși atât de neobișnuit încât mă mir cum de uneori pot să îl ignor. Lucrurile pe care nu vrem să le auzim ne iau pe nepregătite. Ca atunci când uiți uneori că e lumina aprinsă. Sau atunci când te uiți prea atent la candelabru și te miri că până atunci nu ai mai văzut umbrele, în felurite contururi, cum se întipăresc pe tavan. Ori cum crezi că liniștea înseamnă neapărat zgomotul frunzelor atunci când bate vântul.

*

Seara mă strecor în pat lângă el și ca să mă simt în siguranță trag plapuma peste mine, deși în casă e cald ca într-un cuptor. Pielea mi se lipește de cearșafuri. Un fel de normalitate. Mă scufund cu totul și încerc să respir aerul care a mai rămas. Nu adorm.

Apoi visez. Aceleași imagini care se întind ca aluatul și se topesc de-a lungul mesei. Rând pe rând sunt acoperită de alveole, mici și multe. Pământul se învârte din ce în ce mai repede și atunci mă trezesc. Sudoarea mi se prelinge pe tâmple și spatele mi se strânge pe așternuturi. Atunci ies afară și fug până la cei trei arțari care veghează un colț al casei. Le ating scoarța aspră și îi las să îmi vorbească despre cum toate coșmarurile se vor sfârși în curând. Iosif mă strigă din nou, cu vocea răgușită de somn. Îl ascult și mă întind în pat lângă el. Îi simt oasele înmuindu-se lângă mine. El adoarme la loc. Eu nu. Aștept, respirând ușor.

*

Dimineața e momentul când niciunul dintre noi nu se mai preface. Suntem mașinării obosite. El cară din puțina apă care a mai rămas pe fundul fântânii, iar eu desfac conserve. Îl văd transpirat și nervos, din nou, și îmi pun aceeași întrebare: oare cât mai putem suporta?

*

În dimineața asta i-am auzit din nou, dar nu i-am mai zis nimic lui Iosif. Nu vreau să creadă că înnebunesc. Trebuie să aibă încredere în mine.

Mi-au spus că au nevoie de apă. Că simt cum mor arși de toropeala soarelui. Vor apă.

Am luat o găleată și am scos apa din fântână, apoi am turnat la rădăcina primilor copaci, sperând că poate au răbdare cu mine și cei din spate lor. Nu-mi pasă că obosesc, ca inima îmi bubuie de-mi sare din piept și nici că picioarele încep să mi se înmoaie. Aș fi terminat treaba, i-aș fi udat pe toți, dacă Iosif nu ar fi venit spre mine cu ochii ieșiți din orbite, zbierând dacă nu cumva am luat-o razna. Un val de tristețe și furie m-a năpădit și pentru o secundă mi l-am imaginat mort, cu capul plin de sânge. Nu știu de ce nu m-a lăsat să îi ud.

*

În următoarea noapte nu am mai simțit nevoia să mă acopăr cu plapuma. Aveam nevoie de altceva, trebuia să fiu lângă copaci, printre rădăcinile lor. N-am îndrăznit să ies din cameră, însă. Știam că îl voi trezi pe Iosif și nu voiam să risc. Am așteptat zorii zilei și nu am închis un ochi. Mi-am amintit de acea zi în care am ieșit în fața casei și l-am văzut pe Iosif cu toporul în mână, împietrit. Am înțeles că era copleșit de frică. Pe drumul ce ocolea casa era o mașină pornită, care aștepta. Șoferul, împreună cu alt bărbat și încă două femei, toți mânjiți pe față și cu pene atârnate prin părul nespălat, nu au făcut niciun gest. Doar ne-au privit. M-au copleșit toate temerile, tot ce era mai groaznic, așa că am zbierat spre Iosif, l-am chemat la mine. A venit, m-a luat de mână și l-am condus în singurul loc sigur pe care îl știam. Printre copaci. Ne-am ascuns la rădăcinile lor. Îi auzeam cum ne caută. Ascultam atât pașii lor, cât și inimile noastre. Apoi am auzit zbierete și urlete și scrâșnetul metalului care se rupe ca hârtia. Când ne-am întors, mașina dispăruse.

*

A doua zi am mâncat aceleași piersici la conservă și când s-a ivit momentul am luat ciocanul care atârna între două cuie lângă ușa de la intrare și l-am izbit pe Iosif direct în tâmpla dreaptă. A căzut la pământ și podeaua s-a umplut de sânge, mânjindu-i părul. Am stat deasupra lui un timp îndelungat. Nu știu ce am simțit. Cred că un gram de tristețe și de ușurare. Deși, după aceea, am stat să mă gândesc ce așteptări am avut, ce urma să se întâmple și ce deznodământ a avut gestul meu.

*

Am fugit la fântână și am scos de acolo o găleată plină. Copacii mă așteptau cuminți, la locul lor. I-am udat pe toți, un pic de apă pentru fiecare, dar încă nu se simțeau sătui, așa că am luat-o de la capăt, de la primul până la ultimul. Arțarii s-au liniștit. La fel și stejarii. Au foșnit satisfăcuți, ca niște burți umplute și leneșe, apoi au adormit.

*

Încă aștept. Sunt sigură ca mă vor chema iarăși, în curând. Îmi petrec orele fierbinți ale zilei ascunsă sub coroanele lor, îmbrățișată de crengile lungi, sucite în cioturi și noduri, care mă zgârie și mă înțeapă.
*

Aștept. Nu mai intru în casă pentru că acolo e Iosif, care pute, carnea de pe el s-a stricat. Fântâna e lângă mine și în mod curios nu am mai simțit nevoia să mănânc de patru zile. Cred că sunt patru zile, sau poate cinci, cine știe. Aștept cu o răbdare infinită sfârșitul pe care mi l-au promis. Ca să treacă timpul mai repede, mă agăț de singurul lucru pe care îl pot pricepe, dorul puternic și chemarea care îmi vuiește în urechi. Cealaltă viață, cea pe care nu am trăit-o încă, mă atrage necontenit, ca o gaura neagră în pământ, străbătută de râme interminabile, și acoperită cu mii de kilometri de pânze de păianjeni.

*

În sfârșit mi-au vorbit și m-au învățat ce să fac. Să sap până îmi spun ei să mă opresc. La început pământul e tare de la secetă, dar cu cât înaintez, cu atât se înmoaie, se face lut.

Unul din ei îmi spune să mă arunc așa că îmi dau drumul în groapă. Simt pământul rece și umed sub picioarele goale și îmi îndrept privirea spre cer, cu mâinile ridicate cât mai sus, ca atunci când încerci să ajungi ceva pe raftul cel mai înalt. Ca atunci când eşti mic și vrei să fii mare. Din degetele mele cresc rădăcini care se înfig și se zvârcolesc.

Mâinile mi se lungesc, noduroase și sucite, apoi se desfac către soare. Adorm liniștită, legănată de vânt.


Ilustrație de atanaspaskalev@pixabay.com

What's Your Reaction?
Excited
3
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top