Dispariția domnului Dragomir

Mai demult obișnuiam să ies duminica dimineața, doar în papuci de casă și halat, și să-mi cumpăr ziarele de peste săptămână, plus cele de weekend. Aveam o înțelegere cu chioșcarul, să mi le păstreze și să le aranjeze pe zile. Nu erau multe, iar în ultima perioadă mai degrabă puțintele. Cele de sport, Agenda locală, Renașterea, Adevărul, lunar cele de cultură. O nimica toată pe lângă zecile de titluri de acum câțiva zeci de ani.

Anii au trecut și chioșcul s-a tot schimbat, mai întâi vindea și sucuri, apoi cornuri, dulciuri, ba chiar și țigări. Devenise dublu față de vechiul chioșc, dar nu l-a ținut mult și s-a transformat într-unul modern, cu geamuri bombate în exterior, așa cum desenam eu rachetele, atunci când eram copil. La final revenise la forma paralelipipedică, oarecum cubică, colorat în galben și roșu. Aducea a cabină de autobuz și vindea mai ales reviste, suveniruri și romane ieftine. Ziarele erau aliniate în față, pe o tejghea rabatabilă, ca ultimele reprezentante ale unei epoci apuse.

Într-o zi în locul chioșcului am găsit doar un dreptunghi înnegrit, mai ridicat decât restul pavajului și plin cu bucăți de fier și sârme, ca niște degete ieșite straniu din pământ.

Nu aș putea spune că am fost luat prin surprindere. Chioșcarul, pe care niciodată nu am știut cum îl cheamă, îmi spusese, pe tonul lui plat, că locul se va schimba. Am crezut că voi asista la o nouă transformare și tot drumul spre casă am fantazat la această idee. Abia acum când împotriva oricărei așteptări am găsit lespedea inestetică a unei urme de chioșc mi-am dat seama de semnificația adevărată a vorbelor sale.

Era oricum prea târziu pentru regrete și nici nu vedeam în jur un interlocutor pe măsură. Locul ar fi putut fi în continuare înnobilat de chioșc, fiind în mijlocul Pieței Mocioni, într-o intersecție intens circulată. Dar iată că nu sunt un bun om de afaceri, un vizionar în acest sens și piața liberă îmi mai dăduse o mostră asupra lipsei mele de cunoștințe economice.

Trebuia să-mi găsesc o altă preocupare. Cititul ziarelor îmi ocupase toate duminicile din ultimii douăzeci de ani, iar acum eram speriat de perspectiva de a sta toată ziua cu ochii în televizor. Așa că atunci când m-am întors acasă primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot televizorul din priză și să-i tai ștecherul.

Mă cunosc, măcar de asta sunt sigur. După ce Ana a murit am știut că voi bea. Și am băut doi ani cât pentru o viață. Când am decis să mă las și m-am pomenit ca acuma în fața unui timp imposibil de gestionat, am început să frecventez clubul de șah de la Casa de Cultură, dar bătrâneii de acolo fie urau șahul, fie frecventau clubul doar pentru a avea cu cine bârfi pe seama lui Poli, care în aceea perioadă nu mai era Poli.

Atunci am descoperit ziarele, nu că înainte nu le-aș fi citit, dar o făceam haotic, le cumpăram când îmi aduceam aminte, doar pe unele, disprețuindu-le pe celelalte. După un campionat local, în care mai mult m-am enervat decât am jucat, am decis să mă dedic cititului de ziare. În aceea duminică le-am cumpărat pe toate, de la chioșcul din Piața Mocioni, de la același chioșcar, care îmi va învăța programul și-l va respecta douăzeci de ani.

Revenind la umbra neagră a chioșcului am avut o clipă dorința de a mă întinde peste ea și de a adormi acolo toată ziua, așa cum am făcut peste mormântul Anei. E mai bine că nu am făcut-o… și așa imaginea unui bărbat slab, cu părul alb, în șlapi și halat era destul de ciudată, chiar și pentru o zi de duminică într-un oraș precum Timișoara. Totuși șocul a fost violent și m-am trezi urmând calea cea lungă spre micul apartament închiriat într-o casă de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Aveam multe idei, îmi zumzăiau gălăgios în cap. Să reiau jocul de șah, să mă reapuc de băut – eram tentat să mă apuc de scris, de mult îmi doream să ajung scriitor – să-mi cumpăr un nou televizor, ba chiar m-am gândit la câte aș putea face dacă aș avea un calculator. Nici nu mi-am dat seama când m-am trezit închizând ușa, îmbrăcat în costum, bărbierit, fluierând un fragment din Recviemul lui Mozart. Orice plan aveam în cap îl urmam instinctiv, precum caii din westernuri care-și duc stăpânii morți până acasă. Doar că eu nu am mers nici acasă, nici la mormânt, ci am început să cutreier străzile, la început fără un plan anume, apoi tot mai acaparat de spectacol.

Oare ce aș putea povesti? Presa-mi oferea acea privire atotcuprinzătoare asupra întregii lumi. Fiecare bucățică de text era subiectiv, dar împreună crea un mozaic mișcător, un caleidoscop în care eu, ca un fin cunoscător, ajungeam să văd imagini ale unui cotidian fantastic. Oamenii, nu sunt altceva decât fire de nisip, bucățele de ceva, cu o formă unică, dar lipsită de personalitate o dată ce mă îndepărtam de ele. Doar împreună constituiau o imagine plăcută, un tablou ce își arăta adevăratul mesaj doar privit de la distanță.

Ziarele erau pline de fire de nisip din care puteam construi castele de forme nemaivăzute. Era imaginația mea, știam asta, nu trebuie să fii un om cu multă școală pentru a realiza evidentul. Mă plictiseam și poate că dispariția pe cât de misterioasă pe atât de previzibilă a chioșcului mi-a redat libertatea.

Trebuia să trec la un alt nivel, al observației directe. Eu și fiecare om pe care-l întâlneam. Eu și toate evenimentele ce se puteau desfășura la nivelul străzii.

A fost ca o intoxicare, urmată de un vertij ce m-a aruncat înapoi, în micul dormitor de sub mansardă, stors de orice vlagă, incapabil să-mi mai amintesc cine sunt și de ce exist. Toată viața mea a mers pe o sinusoidă cu maxime și minime abrupte, nu deal, vale, ca în filosofia mioritică, ci prăpastie, apoi vârf.

Măcar mă cunosc, cum am spus, și am știut că lucrurile se vor așeza pe măsură ce noua adicție își va fi consumat extraordinarul din debut. Adrenalina lasă loc oboselii, iar oboseala pălește în fața monotoniei, linia dreaptă pe care eu merg cel mai bine. Știu mereu în ce punct mă aflu, ce este în fața, ce este în urma mea, singura necunoscută și de aceea sunt mereu atent la rutină, este prezentul, punctul momentan, acea singularitatea numită cotidian.

Când am ieșit a doua oară aveam liniștea ce mă înconjura precum o pavăză. Mintea își consumase nesiguranța, trupul își primise doza de adrenalină, eram acum pregătit pentru un nou capitol fără Ana, unul a preumblărilor solitare, al găsirii extraordinarului în banalul citadin. Ce poate fi mai îmbietor decât liniștea cartierul Elisabetin într-o duminică de toamnă, sau de iarnă, sau de primăvară, sau de vară, sau de… ori ce an ar fi fost, al douăzeci și șaptelea după Ana.

Am înlăturat aceste gânduri, mi-am cumpărat pantofi noi, caraghioși la privit, dar foarte potriviți asfaltului. Pantaloni comozi, șosete pentru mers îndelungat, cămăși ușoare, șepci și ochelari de soare. Erau noile mele accesorii, noul meu halat cu șlapi, la fel de comozi, la fel de indivizibili legați de noua mea personalitate.

Într-un al câtelea an să fi fost, am văzut o manticoră. Ieșea din Bega, care nu-mi mai părea vechiul canal, locuit de pești și broaște, străbătut de vaporașe și bărci, ci chiar un fluviu, străjuit de mulțimi de tije elegante de papură și trestie. Dintre ele, scuturându-și coama leonină, a ieșit fiara. A sărit pe mal, chiar în dreptul restaurantului Flora, dispărând discret printre tufele Alpinetului.

M-am oprit și am băut o bere, o Timișoreana nefiltrată, urmărind cum îndrăgostiții trec agale pe alei, bătrânii își târșâie picioarele și copiii se fugăresc țipând încântați. După ce am golit halba, m-am apropiat de locul pe unde ieșise superba ființă. Canalul, mărginit de dale de beton, curgea leneș fără nicio sclipire de vioiciune. Am urmărit dâra de apă, rămășițele trestiilor, până am pierdut-o în tufișuri.

– Hei…

Atâta am avut curaj să spun. Nici nu am strigat, nici nu am șoptit, doar i-am transmis: „Hei, te-am văzut, ce făceai pe aici? De unde vii, unde te duci? Cum te cheamă? Uite, eu sunt Iulian Dragomir, m-am născut într-un sat mărginit de munți și am ajuns aici ca șofer pe un camion. Pe vremea aceea erau mulți ca mine, oameni săraci, căutându-și norocul, sau mai degrabă, trimiși de partid. Nu ai de unde să știi, nu ești decât o… manticoră.”

Am rămas o clipă pe gânduri. Cum să-i explic că între timp făcusem o facultate, că acolo o întâlnisem pe Ana. O poveste de dragoste la fel de banală ca oricare alta. Un băiat iubea o fată, o fată iubea un băiat. Am închis ochii și mi-am reamintit acele zile, nici nu era greu, undeva în subconștient ele rulau continuu, ca un proiector pe un cearceaf dintr-o sală de spectacole goală. Uneori intram, mă puneam pe un scaun de la margine și revedeam totul ca și cum era prima oară.

„Știu că ești acolo”, am continuat să vorbesc cu ea „îți simt mirosul de pește, sau de alge, nu-mi dau seama cum poate o manticoră să iasă din apă și dacă e firesc să miroasă a pește, nu am mai auzit. Știam că vânați, sau că, în fine, că mâncați ca oamenii, mâncare gătită, beți ceai din cești de porțelan, deși nimic nu vă împiedică să vă ridica coada de scorpion și să-i străpungeți pe oaspeții nepoliticoși. Mă gândesc că…”

S-a auzit un chicot și am văzut cum din tufiș mă privesc doi ochi aurii. Ba nu, doi ochi negri, deși nu chiar negri, mai degrabă albaștri, dar de un albastru închis, indigo. Am mormăit supărat de șovăiala mea. Irișii indigo, m-am decis în final, erau înconjurați de un inel auriu. Da, și de o față sidefie, pe alocuri albă, neagră sau chiar roșie. Nu știu dacă chiar așa era, jocul de lumini de la restaurant, înserarea cu mirajele ei, toate puteau complota la crearea unei iluzii.

„Mă gândesc că”, am continuat „te-ai rătăcit. Ai intrat să te scalzi în apa Mării Roșii și ai ieșit pe Bega. Se mai întâmplă. Eu, cum să-ți spun, s-a întâmplat să fiu fericit, apoi nu am mai fost. Totul din jurul meu se schimbase, deși lumea era la fel și singurul om nelalocul lui eram eu…”

Manticora a ieșit dintre tufișuri. La fel ca din apa fluviului, cu multă eleganță, prin mișcări fluide, așa cum doar felinele știu să o facă. I-am admirat înălțimea, blana lucioasă, ochii indigo, micile cercuri de foc, urechile ce se terminau cu smocuri de păr galben, nasul ușor arcuit în sus, dar mai cu seamă buzele mari și roșii.

„E târziu”, mi-a spus, „iar mie-mi e foame. Cine ești tu?”

M-am uitat în jur, mirat de imaginea fluviului, ce curgea leneș, și de oamenii cocoțați pe prăjini lungi, ce mă priveau nedumeriți. Am ridicat din umeri. Dincolo de aceste halucinații știam că sunt în Timișoara și că trebuia să o salvez pe domniță, o dată de sulițele celor cocoțați pe prăjini și o dată de hingherii orașului.

„Am ceva biscuiți, mere, știu să fac omletă și ceai.”

Însă oricât am încercam să-i intru în voie, manticora a preferat să stea pe burtă, dând din când în când din coadă, ca o maimuță nervoasă. Lăncierii deveneau tot mai vizibili, iar din jurul Florei răzbeau până la mine voci guturale. Era clar că cele două lumi se intersectau într-un mod periculos. Oare, m-am gândit eu atunci, ar fi preferabil să intru eu în lumea ei, să fac pasul de care-mi e atât de teamă și pe care-l visez de atâta timp?

Gândurile mele sunt precum o scriere cu litere de foc pe un cer senin. Manticora a făcut un salt și m-a prins în labe. Erau uriașe și ar fi trebuit să mă tem, dar mai erau și calde, plăcute ca o adiere răcoroasă și mi-au adus aminte de îmbrățișările Anei. I-am zâmbit și m-am lăsat dus în lumea ei.

ilustrație de KELLEPICS @pixabay.com