Gray Man și Kitty (Episodul 2)

Salata de la miez de noapte

 

Prima parte a nuvelei poate fi citită aici. 

 

În a doua săptămână ședința este în pericol chiar din primele minute. Panchito „remorcă” pe autostrada 35 mai multe mașini de poliție și toată daravela se transmite în direct pe Internet. 

John vorbește agitat cu cineva la telefon, după care se întoarce spre ei și le spune:

 – Ajutorul e pe drum dar, pană ajung oamenii mei aici, va trebui să fugim. O luam pe 380 spre McKinney.

Sandra se uita pe o hartă proiectată pe vizorul ei. 

– Ne-au blocat toate drumurile mai jos de Pecan Creek. Nu mai putem trece spre nord.

– Și dacă ne prind? zice Calzo.

– Cel mai bine-ar fi dacă nu v-ar prinde, mai ales în fața camerelor de luat vederi, spune John.  Acum e momentul să vă demonstrați talentele de Gray Man.

– Undeva e o punte peste râu, spune Kitty. E o referință la ea în bazele noastre de date. 

– Care baze de date? protestează Sandra. Kitty o ignoră.

Cei trei driblează fără lumini, fără discuții, prin pădurea întunecată. Îi conduce John, care are implanturi oculare mai avansate.

La ceva timp de orbecăit prin hățișuri, fugarii găsesc puntea. Pe construcția șubredă, cu ceva noroc, ar putea trece o motocicletă. Dar numai una singură.

John accelerează la maxim, în stilul „damn the torpedoes”, și trece de cealaltă parte, rupând câteva scânduri. 

Fără haine, Kitty arată ca o fiară robotică din filmele de groază. Pielea ei este aproape străvezie și pe sub piele se văd mușchi și tendoane în mișcare. Ea se cațără în spatele Sandrei, își înfige ghearele în apărătorile ei și se conectează la motocicletă. 

Kitty nu e ușoară, trage bine la cântar și Sandra face un efort să meargă cu ea în spinare. Cele două traversează puntea ca niște acrobate balansând pe o sfoară.

O pisică robotică cu față umană, Kitty trece înapoi podul în patru labe și se cuibărește în rucsacul lui Calzo, unde are toate conexiunile necesare.

În acel moment pe Luciano îl apucă iar accesul de tuse. Îi scade tensiunea, nu-i ajunge oxigen și el tușește ca un apucat. 

Kitty scoate capul din rucsac, ca să vadă mai bine, și cei doi încearcă să treacă puntea. Prima oară nu reușesc și fac un cerc prin poiană. La al doilea cerc motocicleta accelerează la maximum și zboară peste pod, lăsând în urmă o colecție de cuie, stâlpi și scânduri rupte.

Prin pădure se aud motoare, se văd lumini de faruri. Vin hăitașii.

Cu Luciano încă tușind în surdină, cei trei o iau direct prin pajiștile de la nord de Pecan Creek spre Trinity Road și de acolo spre autostrada 380. La puțin timp poliția îi găsește, poate cu oameni, poate cu drone, sau poate cu camere video. În depărtare se aude un elicopter. 

Ca să poată conduce mai bine, Kitty stă agățată pe spinarea lui Calzo ca un păianjen.

Pe autostrada 380 un cordon de mașini negre fără numere a blocat circulația. Motocicliștii trec de mașinile anonime și se opresc pe marginea șoselei. De undeva apare un medic în haine militare și-i dă lui Calzo un inhalator.

Elicopterul se aude tot mai aproape. 

Mașinile albe ale poliției se opresc în fața mașinilor negre. E o confruntare texană la miez de noapte. 

Deznodământul este steril: nu iese nimeni din mașini, nu face scandal, nu trage cu pistolul. 

John își pornește câmpul de confidențialitate. Negocierile, oricât de tensionate-or fi, se desfășoară la telefon. 

La un moment dat mașinile formează două coloane și o iau înapoi spre casele lor. Elicopterul, numai ce a ajuns, face un cerc mare și zboară la sud, spre luminile Dallas-ului.

– Ne facem rapid ședința și am plecat, preia John inițiativa. Panchito?

– Conexiunea cu Panchito e privată, spune Kitty. 

– Ai reușit să scapi?

– Floare la ureche! Să vă spun repede ce-am găsit, continuă Panchito. Toate cutiile pe care le transportă compania conțin gunoi: cutii în alte cutii, echipamente vechi, hârtie mototolită. Șoferii mai deștepți s-au prins deja, dar nu spun nimănui.

– Și pachetele trimise prin poșta tot gunoi sunt, spune Sandra. Ei trimit zilnic trei sau patru colete cu hârtie, pixuri și telefoane vechi la câteva oficii din America de Nord și primesc de acolo aceleași gunoaie. Dacă e o cutie mai jerpelită, funcționarii o bagă în alta mai mare. Compania asta nu produce nimic.

– Din păcate noi nu mai avem timp pentru supraveghere, spune John. Familia Smith a anunțat un chef mâine seară. Distracțiile astea de obicei durează cam 24 de ore. Au fost invitați toți petrecăreții de prin oraș. O invitație se poate cerși și prin telefon dacă le spui că ai făcut afaceri cu ei.

– Invitații sunt zgomotul alb, spune Calzo printre tuse. Sunt gata să pun pariu că acest conac o să nască noaptea câțiva „oameni noi”. O infiltrăm pe Kitty mâine dimineața.

– Panchito, am o misiune pentru tine, spune John. 

E ciudat că el vine cu misiuni fără a coordona chestia asta cu Calzo, dar toți tac politicos – e o situație extraordinară.

– Ce trebuie să fac? zice Panchito.

– În clădirea asta lucrează de mai mulți ani Mira, Mirabella, o femeie din Mexico. Noi am vorbit cu rudele ei și se pare ca ea nu a mai comunicat cu ei de mulți ani. Ar fi bine dacă tu ai fi o rudă de-a ei și ai găsi-o. Poate-o convingi s-o ajute pe Kitty. Când era fetiță, Mira a avut o păpușa similara cu Kitty, pe care o chema Marietta.

– Și cum o abordez pe señora?

– Îi scrii o scrisoare și-i spui ca ești o rudă îndepărtată. 

– Facem, spune Panchito.

– Calzo, ești de acord cu misiunea lui Panchito? întreabă John în ultimul moment, și toți observă că e un gest frumos din partea lui să se consulte cu Luciano, chiar dacă acesta este bolnav.

– Nici o problemă, suspină Calzo care face un efort să se abțină de la tuse. Cu cât o ajutăm pe  Kitty mai mult, cu atât mai bine.

După ce se stabilesc rolurile, orele, și alte detalii, Sandra se apropie de Calzo și Kitty. 

– Voi doi mergeți cu mine. Am un apartament pentru voi.

Complexul de apartamente e în Denton, la doar câteva minute. Kitty își alege un dormitor, închide ușa după ea, închide lumina și se conectează la Internet.

Sandra îl duce pe Calzo în celălalt dormitor și-l ajută să se dezbrace, dar mâinile lor se încurcă și la ceva timp nu mai e clar cine-l dezbracă pe cine.

Când nu mai au ce dezbrăca, Sandra se duce la fereastră să închidă jaluzelele. Calzo se uită la ea. Luminii nu-i pasă de momentele tandre și el vede, în strălucea lunii pline, că toată pielea Sandrei e acoperita cu zbârcituri mici. Poate că slăbise, sau poate așa îmbătrânea ea. 

Luciano întoarce privirea.

Cei doi încep un sex leneș, fără prea multa energie. Când devine clar că aventura lor nu merge nicăieri, Sandra scoate din poșetă o cremă și-l dă pe Calzo pe spate. Pasiunea lui crește. Imaginile deprimante cu zbârcituri se transformă în imagini sexy. Sandra se dă și ea cu cremă, apoi îl apucă pe Luciano de ceafă, și-l dă cu cremă pe gat, pe față, pe umeri. 

Ritmul lor devine mai vioi. Patul vechi scârțâie și geme.

– Spune-mi ceva murdar, îi șoptește Sandra, și brusc murdarul i se pare sexy lui Calzo. 

Se înjură mai întâi unul pe celălalt, după care-și promit tot felul de pedepse corporale imposibile.

Când ajung la orgasm și Sandra lasă un țipăt uimit, cei doi sunt plini de ardoare.

– De unde ai crema asta? întreabă Calzo, prăbușindu-se peste ea și gâfâind din greu. E fantastică!

– E un cadou de la niște oameni fantastici, zâmbește Sandra.

– Oameni ăștia sunt cumva din Corinth?

– Ghici! 

Zâmbetul Sandrei e fermecător și Calzo o mușcă tandru de buze.

– Și, ce ți-au spus ei?

– Stai să fac ceva de mâncare și continuăm discuția. 

– Mâncare? zice Calzo.

– Nu fac nimic elaborat.

În timp ce Sandra, îmbrăcată sumar, trebăluiește pe la bucătărie, Calzo o admiră și nu-i vine să creadă: fiecare mișcare, fiecare expresie de-a ei i se pare sexy.

Sandra face o salată.

După ce se așează la masă, ea scoate din poșetă un pliculeț și presară niște praf alb peste mâncare. 

– LSD? Întreabă mai mult in glumă Calzo.

– Ceva mai bun. Gustă! 

Salata este extraordinară. Fiecare ingredient are un gust delicat și bine definit, iar uleiul simplu de măsline amestecă toate gusturile într-un aranjament plin de arome.

– Și praful ăsta-i tot de la oamenii fantastici?

– Pentru ei prafurile și cremele sunt o nimica toată. Noi dăm un pumn de bani pentru un pliculeț din astea.

– Te-au întrebat de operațiune?

– Ei știu de investigația noastră, dar uneori îmi mai cer detalii.

– Ce fel de detalii?

– Ce-am aflat noi, cine o să intre în clădire… Și știi ce m-a frapat?

– Ce?

– Pe ei nu-i deranjează faptul că tu o să intri în conac, dar pe mine nu mă vor pe acolo. Tu poți intra. Eu, John și Panchito o să stăm afară.

– De ce?

– Ai observat că eu fac sex cu tine si nu mă tem de Boală? Hai să-ti spun ceva: eu nici nu pot lua Boala de la tine. Și noi doi nu putem face copii, oricât am încerca. Noi suntem diferiți. Tot așa, eu îmbătrânesc, iar tu nu te-ai schimbat deloc de când te cunosc.

Calzo se uită la mâinile lui, de parca nu le mai recunoaște.

– Prostii. Eu îmi amintesc foarte bine cum eram adolescent și am luat-o pe Kitty de la surorile mele, cum am cumpărat piese și i-am făcut upgrade după upgrade…

– Calzo! Tu și mâța ta… Ce încerc eu să-ți spun este că noi doi suntem din specii diferite. Noi arătam la fel, vorbim la fel, dar codul tău genetic e diferit de-al meu. Tu ești de-al lor, fantastic, venit din casele secrete. 

Ușa de la dormitorul al doilea se deschide si robotul-păpușă iese de acolo în patru labe, dezbrăcată, cu ochii roșii și cu ghearele de titanium extinse. Kitty e în modul ei de luptă.

Sandra țipă, îngrozită, sare de la masă și se bagă într-un colț, ținând un scaun în fața ei.

– Kitty, să n-o ataci pe Sandra! spune Calzo răspicat, ridicând-se în picioare. Noi doi discutăm ceva important.

– Știu ce discutați voi. Am auzit totul, mârâie Kitty într-o voce care-ți bagă frica-n oase.

– Sandra e foarte importantă, ea deține informație critică!

– Da? Și atunci poate Sandra cea importantă vrea să ne spună numele celor care-i dau creme și prafuri. Să știm și noi cine ne spionează, mârâie Kitty, măsurând cu un laser roșu distanța dintre ea și Sandra.

– Va spun! Orice vreți va spun, exclamă Sandra, cu privirea fixată pe mușchii și ghearele lui Kitty. Una dintre ele e o tipă, o cheamă Karen. Apare de nicăieri. Ea mi-a spus de conac. Altul este Clint, un tip de-al lui John. El e mai generos, îmi dă prafuri, pastile, creme. Ea e mai zgârcită…

– Te-ai culcat cu Clint? întreabă Calzo.

– Nu! spune Sandra, uitându-se la el cu nedumerire.

– Dar cu John?

– O singură dată, spune ea, lăsând privirea in jos. Clint m-a pus. Pe ei nu-i poți refuza. Lucruri urâte ți se întâmplă dacă-i refuzi.

– Ce fel de lucruri? întreabă Kitty. Iei bătaie?

– Ar fi simplu dacă ai scăpa cu o bătaie. Accidente, boli incurabile, tragedii in familie…

– Și poliția? întreabă Calzo. Ce vrea de la mine poliția?

– Oamenii ăștia controlează totul: primăria, poliția, poate și guvernul. 

– Deci oamenii fantastici fac legea in Dallas?

– Nu numai în Dallas, oriunde în lume. Dar au și ei niște reguli. Ție ți se permite să intri în conac. Mie nu. Tot așa noi nu suferim de Boală. Ea este numai pentru voi. Noi avem o gripă care imită Boala, dar ea trece. Boala nu se vindecă.

– Ce știi despre conac? întreabă Kitty.

– Calzo, putem să discutam chestia asta în privat?

– Kitty, dă-ne te rog un minut.

– Două, spune Sandra în grabă.

– Două minute, acceptă Calzo.

Kitty se ridică în două picioare și se duce în dormitorul ei, trântind din răsputeri ușa.

– Mie Karen mi-a spus despre conac. Și Clint i-a spus lui John. Cred că ei o să te aștepte acolo.

– Deci e un fel de capcană? 

– Mai repede o invitație. Clădirea are două părți. La partea comună are acces toată lumea. La „inima conacului” aveți acces numai voi.

– Ce e „inima”?

– E un labirint în permanentă schimbare. Așa am auzit eu. Cum funcționează, nu știu.

– Un test?

Calzo stă îngândurat, cu ochii în farfurie. Sandra îl lasă să se gândească.

– Am o sugestie pentru tine, spune Sandra, dar vreau să negociem niște condiții.

– Care e sugestia? întreabă Calzo, uitându-se pe geam. Strada întunecată e pustie.

– Când ești stresat, tu ai crize de tuse. Ia-ți cu tine niște inhalatoare, două sau trei. Și un respirator cu oxigen. Nu ignora, te rog, sfatul ăsta.

– Și condiția?

– Depune în contul meu cinci sute de mii. Când ieși de acolo ți-i dau înapoi. Dar dacă te iau ei în lumea lor, tu oricum n-o să mai ai nevoie de bani.

– Cinci e prea mult, spune Calzo. Îți dau trei, dar cu o condiție – dacă e o capcană și eu „îmi cumpăr ferma” acolo, să ai grijă de Kitty. Ea vrea să-și facă un corp uman și va avea nevoie de ajutorul tău.

Ușa dormitorului se deschide. Kitty e îmbrăcată într-un combinezon negru si merge în doua picioare. E mai puțin agresivă.

– Cinci, șoptește Sandra, cu ochii pe Kitty.

– Patru, insistă Calzo.

– De acord!

– Doua minute au expirat, spune Kitty. De fapt, au expirat trei. Calzo, mergi la culcare! 

– Yes sir! răspunde Calzo, salutând-o militărește.

– Sandra, îmbracă-te. Mai vorbim mâine.

În timp ce Sandra își îmbracă pantalonii, țopăind într-un picior, Calzo observă ca pielea ei iar pare zbârcită. Efectul cremei s-a epuizat.

– Pa și pussy! spune Sandra. Își pune casca în cap, deschide ușa, și dispare în noapte. Afară se aude motocicleta ei accelerând pe stradă.

– Ce-a fost asta? întreabă Calzo.

– Metode creative de interogare. Tu ești omul bun, iar eu mâța rea, spune Kitty.

– Și ce-ai aflat tu prin intimidare ce nu puteam afla eu printr-o discuție civilizată?

– Nume, locuri. Daca voiam, scoteam din ea și numere de telefon, adrese email.

– Și ce, îi dădeai un telefon lui Karen? 

Kitty se urcă în patru labe pe masă și miroase atent resturile de salată.

– Mare afacerist mai ești și tu, Calzo, spune ea schimbând tema discuției. 

– De ce?

– Ai dat o groază de bani pentru un sex chinuit, o salată cu prafuri și niște informație de mâna a doua. Te-a încălțat bine duduia.

– Nu fi atât de cinică. Informația pe care mi-a dat-o Sandra costă mult mai mult. Un spațiu secret, un labirint în continuă schimbare… Cât ar plăti departamentul lui John pentru așa ceva?

– Ei au bani.

– Și noi avem bani.

– Tu ai.

– Noi avem. Și daca eu mâine o dau în bară, toți banii sunt ai tăi, iar Sandra o să te ajute.

– Calzo, tu uneori gândești cu capul, iar alteori… De ce crezi tu că o să mă ajute coțofana asta pe mine? Pentru că s-a culcat cu tine? Sandra trebuia să-ți spună cumva, fără a te supăra, că te spionează. Și te-a futut.

– Am înțeles. Mă duc să vomit salata, să-mi clătesc gura, și pe urma merg la culcare.

– Noapte buna, Calzone.

– Noapte buna, Kitty.

Peste o oră, chinuit de lipsa de oxigen, Calzo sare din pat, fiind gata să jure că lângă el era un înger negru care-i prăda energia.

– Nu poți dormi? îl întreabă Kitty. Dacă vrei să te zgârii la degete, îți înșurubez eu ceva în perete.

– Da, hai să ne distrăm pe seama unui om bolnav.

– Hai!

Culcat jos pe mochetă, Calzo respiră lacom aerul ventilatorului din tavan. Peste ceva timp își mai revine și reia discuția: 

– Kitty, tu de unde știi despre comportamentul uman?

– Din manuale, și din viață, și din filme, și din jocuri.

– Numai?

– Și din surse private.

– Ce crezi tu, de ce mi-a spus Sandra despre oamenii ăștia?

– Ca să-i dai bani. 

– Doar atât? Dar ea m-a ajutat și la bar.

– Poate că ei îi place de tine.

– Dar mie nu-mi place de ea.

– Atunci dă-i banii și n-o să te mai simți vinovat.

– Totul e simplu în lumea lui Kitty…

– Cu mai multă memorie și putere de procesare poate-aș vedea și eu mai multe detalii… 

– Tu ai destulă memorie. Și, apoi, unde-o instalăm noi pe cea nouă, îți facem o cocoașă?

– Corpul asta de păpușă a ajuns demult la limitele lui.

– Găsim noi altul…

Calzo, deprins să doarmă pe saltea gonflabila, se întoarce în patul „civilizat” de câteva ori de pe o parte pe alta. 

– Ce crezi că vor ei de la mine? Mi-au întins o capcană?

– Poate vor să te ajute, spune Kitty.

– Da? nu m-am gândit la asta. De ce crezi așa?

– În primul rând pentru ca tu ești unul de-al lor. În al doilea rând, pentru că noi doi am tot avut noroc anul ăsta. Tu ai găsit contracte bune, apoi noi am „găsit” banii aceia, și acum pe tine te-au găsit oamenii tăi.

– Eu vad altfel lucrurile – eu am furat niște bani și am fost pedepsit cu Boala. Acum sunt ademenit într-o capcană. 

– Ești un pesimist. Te doare cumva în piept?

– Da, am o gaură neagră acolo.

– Calzo, hai să analizam și alte opțiuni. Noi doi am ajuns la un impas și avem nevoie de o schimbare sau de o ieșire măreață. Boala ta progresează și tu conduci toată noaptea aiurea. O cauți. Cât ți-a mai rămas pana ai un accident? Eu nu mai am unde să cresc în corpul ăsta de păpușă. Sunt un dezastru. Conacul e salvarea noastră. El o să ne facă eroi. Eu zic să intrăm mâine în „inimă” și chiar dacă nu ieșim de acolo, numele noastre o să intre în panteonul Gray Man.

– Ideea asta nebună îmi place mai mult decât cea cu norocul. Norocul e o loterie. Dar…

– Dar ce?

– Dar în inima conacului o să intru numai eu.

– Mai vedem noi. Îmi pare rău ca zbârcitura asta ți-a furat energia. Mai dormi o oră. 

– Încă o oră de somn. Mâine-i testul!

***

A doua zi dimineața, gârbovit, obosit și cu ochii roșii, Calzo intră la recepția din conac.

– Cu ce treaba pe-aici? îl întreabă cineva la ușă.

– Am un cadou pentru Jessica Smith. Noi am fost colegi de liceu.

– Tu ești prima persoană care-o cunoaște pe Jessica, sau pe oricine din familia Smith, râde un gardian.

– Trebuie să vă previn că eu am Boala.

– Vino cu mine. 

Calzo este condus, pe un coridor plin de turiști și alți gură-cască, în sala pentru bolnavi. Este o camera mai curată și mai bine luminată. I se dă o mască nouă și este pus să se spele îndelung pe mâini. Tipa de acolo, o negresă de doi metri și ceva, cu un ecuson pe care scrie: „Lakiesha”, îl ia din scurt. 

– Stai la doi metri de mine și nu tuși! Deschide rucsacul să văd ce ai acolo!

Calzo deschide rucsacul, o scoate pe Kitty și o pune pe masă. Ea poartă rochița ei japoneză, cu toate accesoriile de rigoare.

– Ah! Cum o cheamă? întreabă Lakiesha, și vocea ei tremură un pic.

– Îmi pare bine. Pe mine mă cheamă Kitty! Ar vrea doamna să-i dansez? spune Kitty și muntele de om care este Lakiesha scapă o lacrimă.

– Kitty… Kitty, ești atât de frumoasă, exact cum erai odată. Și toate fetele din mahala erau geloase… Dansează, te rog, dansează!

După ce Kitty trece prin toate mișcările tradiționale ale dansului, Lakiesha o îmbrățișează cu lacrimi in ochi.

– Îți mulțumesc din suflet, dragă!

Auzind zgomote, șeful ei intră în camera și se uită mirat la scenă. Privirea lui se îndreaptă spre Calzo.

– Sechele din copilărie, spune Luciano și șeful dă deprimat din cap.

– Kitty o să stea în camera cu poșta pana când suntem noi siguri că nu e infectată, spune Lakiesha, ștergându-și lacrimile. Știi că noi nu returnăm cadourile?

– Da, am înțeles lucrul asta, dar eu vreau să i-o las pe Kitty lui Jessica.

– Cum dorești. Și știi cât costa Kitty acum pe piața?

– Mii?

– Zeci de mii.

– Mai bine să stea cu Jessica decât s-o vând, spune Calzo trist.

– Cum dorești.

De cum iese de la recepție, Calzo se duce direct la camionul AT&T care-l așteaptă într-o parcare de lângă autostrada 35. În cabina găsește o uniforma, un ID, o insignă și tot necesarul ca să-și altereze imaginea. Se uită la numele de pe ID – este Leroy Williams.

Înfuriat, Calzo îi dă un telefon lui Panchito: 

– Auzi, de ce mă cheamă pe mine Leroy Williams?

– Cum adică te cheamă Leroy Williams?

– Pe tehnician îl cheamă așa.

– A-a. Nu e departamentul meu. Eu am găsit camionul și uniforma. Partea de permise era a lui Kitty. Ea are cumva un simț al umorului?

– Are. Și uneori e cam simpluț.

– Îmi pare rău. Acum e prea târziu să-ți schimbăm numele. Zi-le și tu o poveste, cânta-le un cântec trist.

Calzo închide telefonul și-l aruncă pe scaunul de alături. După ce se calmează un pic, îl ia înapoi și sună la recepție. Îi răspunde Lakiesha și el e nevoit să-și schimbe accentul.

– Buna ziua, eu sunt Leroy Williams de la AT&T. Noi avem programată pentru ora 10:00 o instalare … Calzo ia o pauza, de parca caută ceva prin fișierele lui… de câteva extendere WiFi. 

– Leroy, zici? Auzi, tu nu ești cumva din Houston? 

– Nu doamna, sunt din Dallas. Părinților mei le plăcea Jazz-ul și m-au numit Leroy, dar eu sunt alb toată ziua.

– Ah! Chicotește Lakiesha. Îmi pare rău.

– Nu-i nici o problemă, doamnă. Pe care poartă pot intra?

– Intră pe la nord, Leroy, spune Lakiesha, savurându-i numele. Noi o să-ți deschidem poarta.

La 10 fără 5 minute un camion AT&T intră pe poarta de la nord a conacului și parchează lângă bucătărie. Tehnicianul Leroy Williams intră în incinta conacului și începe să instaleze extendere WiFi pe coridorul dreptunghiular care împarte casa în doua părți – camerele din exterior accesibile tuturor și „inima” – spațiul secret din mijlocul clădirii.

Peste o ora, Calzo aude în implantul lui auditiv vocea lui Kitty. 

– Lucrezi bine, Leroy. Am acces la Internet. O aștept pe Mira să vina să mă scoată din închisoarea asta. 

– Ai învățat ceva despre clădire?

– Ce căutam noi e după un zid. Undeva ar trebui să fie o intrare spre „inimă”, dar încă nu știu unde. Poate prin pod, poate prin subsol, sau poate pe undeva pe afară. O găsesc eu.

– Bine, eu mai am de instalat un extender și mă duc să dorm în camion. Brusc mi s-a făcut somn.

– Dormi. Vorbim când începe circul, spune Kitty.

– Leroy out.

***

Mira intră în camera cu colete poștale și aude o voce de copil spunând in Spaniolă. 

– ¡Por favor, ayúdame!

Se uită printre grămezile de cutii aruncate aiurea, dar nu vede nimic acolo. Se uită, apoi, sub masă și o vede pe Kitty.

– Marietta! Exclama Mira. Ce faci tu acolo, dragă?

– Ajută-mă, por favor. Trebuie să-mi încarc bateria, spune Kitty arătându-i lui Mira un cablu electric. Dar nu am nici o priză.

Mira se uită împrejur – priza din cameră e stricată.

– Stai un pic, zice ea și iese afară. 

Intră înapoi cu un căruț mare de plastic, plin cu găleți, cârpe și diverse alte chestii de făcut curat. O ia pe Kitty și o ascunde într-un compartiment lateral al căruțului.

– Vai ce grea ești! Cum te cheamă?

– Pe mine mă cheamă Kitty. 

– Îmi pare bine, spune Mira.

– Tu ești cumva Mira, Mirabella? întreabă Kitty. Abia te-am recunoscut. Marietta mi-a spus despre tine. Știi că noi toate suntem surori. 

– Mie Marietta mi-a spus că voi toate salvați informația într-o bază de date comuna, îi răspunde Mira.

– Mira, tu știi despre bazele de date?

– Desigur. Am făcut o școală de informatică, dar n-am ajuns să lucrez în domeniu.

– De ce?

– M-am îndrăgostit de un om frumos și mizerabil, spune ea și suspină.

Mira împinge căruțul într-o cameră și scoate dintr-un dulap un prelungitor.

– Dă-mi cablul tău, zice ea. 

Kitty îi da ștecherul și se uită împrejur. 

– E cineva aici cu noi?

– Nu. 

– Și cum ai ajuns tu să fii femeie de serviciu? întreabă Kitty, ieșind din compartimentul ei.

Mira arată destul de bine. Nu e o tipă prea înaltă și are trăsături fine.

– Soțul meu lucrează aici și m-a angajat și pe mine. De obicei nu e nimeni în conac și nu trebuie să fac prea multa curățenie.

– El are grijă de tine. Înseamnă ca te iubește.

– Tu ești foarte deșteaptă! Pe Marietta mea o interesau numai dansurile și rochițele.

– Vrei să știi ce s-a întâmplat cu Marietta? 

– Da, da. Spune-mi, se bucura Mira. Când memoria ei a început să dea erori, tata a dus-o la reprezentanța companiei. I-au spus că l-ar costa prea mult s-o repare. Au luat-o și i-au dat, în schimb, niște bani. După asta n-am mai auzit nimic de ea.

Kitty se conectează la baza de date a companiei care a făcut-o și caută toate referințele la păpușa Mirei. 

– Marietta a fost dusă înapoi la fabrică, unde i s-au schimbat câteva piese. Apoi a fost dusă în Asia și făcută cadou unei fetite din Cambogia. Mariettei îi spuneau acolo Chavy, micul înger.

– Și cat a mai trăit?

– Încă patru ani. Când i-a cedat procesorul, Chavy a fost înmormântată într-o gradină frumoasă.  

Kitty scrie rapid o scurtă rugăciune către zeii informaticii și o trimite prin email la 100 de mii de adrese. Tot ce vrea ea este ca Mira să creadă povestea pe care i-a spus-o. De fapt Marietta ei a fost dezasamblată și aruncată într-un container cu gunoi.

– Și tu cum de-ai supraviețuit atâția ani? Întreabă Mira după ce-și șterge câteva lacrimi.

– Cineva a avut grija de mine. Mi-a cumpărat piese, mi-a schimbat memoria și procesorul.

– Vai ce om bun!

– Acum e rândul meu să-l ajut. Mira, tu ai fost vreodată în „inima” conacului?

– De unde știi tu de „inimă”?

– Omul cel bun mi-a spus. El trebuie să ajungă acolo, dar nu știe pe unde să intre.

– Amicul tău trebuie să fie foarte special ca să fie invitat în „inimă”, spune Mira.

– Este special, dar are Boala. Cred că l-au invitat acolo ca să-l vindece.

– Eu știu unde-i intrarea, dar nu-i pot spune. El va trebui să vorbească cu cineva mai important decât mine.

– Dar pe mine mă poți duce acolo? Întreabă Kitty. Eu sunt o păpușă și regulile oamenilor nu se aplică la păpuși.

– Tu nu ești doar o păpușă, Kitty. Tu ești o Inteligență Artificială în corpul unei păpuși. Stai să văd dacă există interdicții pentru Inteligențele Artificiale.

Mira pornește computerul de pe birou. Timp de câteva minute citește un document și caută prin el ceva.

– Să știi că ai dreptate. Nu exista reguli despre tine.

– Atunci du-mă in „inimă”. Spune-mi cum să navighez prin labirint și lasă-mă acolo.

– De unde știi despre labirint?

– Dacă-ți spun toată povestea s-ar putea să nu mă crezi. E o telenovelă adevărată, cu triunghiuri amoroase, sex, trădări, creme, prafuri și mulți bani.