Now Reading
Povestea lui Șmit

Povestea lui Șmit

undeva, într-o țară născută la încheietura a trei imperii și care în continuare tot acolo se află și în continuare se zbate precum o pisică veșnic vie în gura a trei câini care, firește, trage fiecare de ea în direcția lui, nimeni nu știe de ce, nimeni nu știe ce este atât de important acolo, toată lumea-și dă cu presupusul sau cu presupusa dar, în sfârșit, nu despre asta-i vorba, într-un oraș al acestei țări care a fost de multe ori orașul premierelor, care mai mereu a fost primul dornic să experimenteze progresul oferindu-le fericiților săi locuitori veseli acces la ceea ce alți locuitori ai altor orașe nici nu visau, într-un timp de trecere la postumanism (sau poate chiar post-post-?) în care „humanoizii” despre care vorbește mister Beale în „newtork” sunt majoritate, într-un timp în care multe voci mai mult sau mai puțin prăpăstioase ne anunță că se prefigurează era în care cei care „au primit de la el roma și spada cezarului” ajung să vadă încet dar sigur cum se conturează lucrarea pe care o au de desăvârșit, și care atunci când va fi completă oamenii nu vor mai știi dacă acțiunile lor sunt inspirate din realitate sau virtualitate și nu vor mai știi dacă sunt persoane sau personaje, ei bine acolo și atunci, într-o dimineață din acele vremuri în care paradigma a început să se schimbe dintr-o dată luând prin suprindere până și pe cei mai deștepți dintre noi care vorbeau mereu despre vremurile ce vor să vină fără să știe că de fapt vorbeau despre timpul prezent, despre viitorul care devenise pe nesimțite atât de contemporan cu noi încât băltea în jurul nostru precum un ocean în care tocmai căzuse, pe furiș, fără știrea nasei, un asteroid și consecințele acestui contact urmau în curând să se facă simțite într-un oraș care nu a reușit niciodată să înghită și să asimileze marile schimbări ale democrației ce l-a pocnit în moalele capului în fiecare zi din ultimii țâșpezeci de ani, schimbări aduse de fiecare nou vizionar care l-a cârmuit, astfel că ecoul fiecărui model (sau anti-model) care i-a stat drept model🤦 nu a apucat să se stingă și wannabe-metropola arată ca un pom de crăciun împodobit în mai multe tranșe după diverse planuri de multe ori contradictorii, cu globuri sparte pe alocuri dar cu beteală nouă prin altele, cu unele crengi rupte și lipite cu bandă adezivă transparentă, dar cu un nou vârf strălucitor care-ți ia ochii chiar și de la mâțele care și-au făcut cuib în el și nu se vor da duse până ce nu-l vor vedea căzut și făcut vraiște… ei bine, în acest atunci-aici sau acum-acolo🙃, etc… Șmit, un actor aflat tot timpul pe fugă, care mereu scapă lucruri sau se lovește de câte ceva, încuie ușa locuinței sale de la etajul I, trece pe lângă cabina liftului pe care de mai bine de un an scrie „nu insistați că nu funcționează!”, își saltă bicicleta pe umăr mormăind ceva legat de origini și alte detalii atât de frumos cântate în înjurătura românească și în timp ce coboară se lovește ba la mâini, ba la picioare, cu roțile bicicletei atinge pereții casei scărilor pe care-i murdărește, ca un făcut, de fiecare dată, în alt loc, astfel că petele sunt tot mai multe și vor fi și mai multe pentru că nimeni nu dă nici un semn că va dori să repare liftul care atunci, acum mai bine de un an, a căzut fără nici un avertisment doborându-l pe Șmit aflat la câțiva metri de locul unde se deschidea în mod normal ușa liftului.

…….

vecina Carla chemase liftul. pusese în cabină căruciorul în care era Iancu, o mândreţe de copil creț și blond, despre care toate vecinele care-l văzură dezbrăcat se exprimară unanim declarând cu convingere oftată că „va fi o minunăţie de bărbat”, și se întoarse să ia plasele pline cu borcane pe care le va duce mai târziu la moș Goroiu, domnul care aprovizionează cu miere aproape toate cele douăzeci de apartamente din această casă, și despre care lumea spune că „e un om de treabă”. când te nimerești în casa lui moș Goroiu vezi albinele intrând pe geam și zumzăind în juru-i și atunci el se ridică, o namilă de o sută de kile, înalt și lat, cu barbă și pleată grizonate crescute razna și pe care le tunde când și când cu o foarfecă rămasă de la soția sa maria care a plecat demult într-o zi ploioasă de toamnă fără să spună nimic, fără să-și ia rămas bun și fără să fi făcut ceaiul în dimineața aceea în care Goroiu se trezise cu o presimțire nouă, necunoscută care a revenit apoi și în alte zile dar căreia nu avusese timp să-i dea atenție pentru că iată, are oaspeți și, mai mult, albinele-l cheamă și el se ridică, merge împreună și printre ele, ajunge la stupuri, trebăluiește ceva și se întoarce în casă spunând „mda… m-au chemat să le strâng mierea.” după care zâmbește și se întoarce la ale lui în timp ce la ultimul etaj al clădirii în care locuiește Șmit, Carla se îndreaptă spre cabina liftului cu borcanele pentru moș Goroiu, când iată că îi sună telefonul mobil pe care dă să-l ia din poșeta intenționat lăsată deschisă pentru că mai târziu, la parter, urma să aibă nevoie de alte chei, însă face o mișcare prea bruscă astfel că telefonul cade din poșetă ea intră în cabină, lasă plasele, lasă geanta, iese, se apleacă, ia telefonul, vede că este Carl, soțul ei – coincidenţa de nume este o altă poveste🙂 – răspunde și în timp ce vorbește aude un scâncet dureros în spatele ei, un scârţâit putred și tăios, iar când se întoarce vede ceva atât de inexplicabil încât pare că nu există și tocmai această non-existenţă, această absență nu intră nicicum în mintea ei. absenţa cabinei liftului este mai sufocantă și mai delirantă decât orice neant imaginabil și doar când ajunge în dreptul uşilor liftului, evidenţa o pocnește în frunte: cabina liftului nu mai este acolo, în locul ei o întâmpină un hău precum o gură imensă care vuiește către ea în valuri de praf și sunete metalice care-o fac să-și înghită primul țipăt însă după aceea începe să urle înapoi spre abisul fără fund care tace indiferent.

în imaginația ei, Carla cădea în puţul liftului însă nu mai ajungea la capăt fiind de fapt în realitate ținută în brațe de domnul Arpagic fost soldat în Irak, care la momentul bubuiturii a sărit din pat, doarme până târziu spre amiază deoarece de când l-au disponibilizat s-a angajat în tura de noapte, paznic la o clădire cu cazino și sexshop, a ieșit din casă și văzând tot praful care se isca din puțul liftului a fost imediat lângă doamna Carla, a luat-o în brațe și i-a șoptit în ureche „vă protejez eu doamnă! stați liniștită!!! eu știu ce înseamnă bombardament! eu am fost în Irak, doamnă!!!” dar ea se zbate și el simte cum îi tresar sânii încercând să scape iar într-un târziu obosește și se lasă moale pe spate, genunchii i se îndoaie, domnul Arpagic îi dă pace și tot balconul se umple de vecini strigânzi și alergânzi care mai de care mai excitaţi … Șmit își amintește că după ce ieşise din lift și lăsase ușa să se închidă, a coborât ultimele trepte auzind cabina liftului urcând și când se pregătea să intre în gangul care duce la stradă a auzit o bufnitură și apoi s-a trezit pe jos într-un nor de praf … pompierii și cei de la descarcerare au muncit până seara târziu și tot n-au găsit nimic, nici urmă de Iancu mândreţea de copil creț și blond despre care toate vecinele care-l văzură dezbrăcat se exprimară unanim declarând cu convingere oftată că „va fi o minunăţie de bărbat” și care se afla în cărucior când mama lui lăsase căruciorul în cabina liftului.

…….

Șmit coboară ultima treaptă pe care au rămas și acum semnele metalului care a zgâriat cimentul, lasă jos bicicleta de pe umăr și când e la un pas de ieșire și crede că a scăpat aude o voce bine-cunoscută.

nea Grigore
știți că va trebui să zugrăviți, nu?
Șmit
mă tot gândesc dacă să o fac acum sau înainte să plec de aici.
nea Grigore
da’ de ce nu plecați dacă vă e atât de greu aici printre oameni cumsecade?
Șmit
sunt pe drum. sunt pe drum și… voi ajunge la un moment dat.
nea Grigore
aşadar, când zugrăviţi?
Șmit
v-am răspuns deja!
nea Grigore
poftiţi?!
Șmit
când s-o repara liftul!

vocea lui Șmit devine un ecou și iese din câmpul auditiv al lui nea Grigore care cu pași mărunți dar sprinteni se întoarce la ale lui și privește spre largul curții interioare a casei acesteia care stă pe verticală de la mijlocul secolului al XIX-lea. sunt cu totul cinci niveluri: parterul și încă patru. pe fiecare nivel sunt câte patru apartamente și fiecare apartament are camere din acelea înalte de peste trei metri și foarte spaţioase și curtea este mare, aproape cât un teren de handbal iar vara, pe balcoanele interioare și pe balustradele balcoanelor de acces, este plin de ghivece cu flori multe și colorate care sunt ale tuturor iar când vine frigul oamenii și le împart și fiecare își ia atâtea flori câte îi încap în casă.

Șmit a ieșit din gangul casei ajungând în zgomotul orașului și în aerul obișnuit al unei zile de ajun de Crăciu. soarele strălucește pe un cer albastru înghețat. iată-l pe trotuar, lângă bicicletă, îmbrăcat destul de gros, își pune rucsacul pe umeri, casca pe cap și dă să plece însă o voce-l oprește:

Florin
bună dimineața vecine!
Șmit
bună dimineața. așa de târziu la pescuit?
Florin
eh! nu-i niciodată târziu dacă nu te doare capul de pește, ci de liniște😋
Șmit
aha! și? pe unde?
Florin
pe-aici pe la noi pe râu.
Șmit
și nu-i frig?
Florin
dacă pe bicicletă nu-i frig, de ce ar fi pe barcă?
Șmit
corect! bine. păi… pe mai încolo. toate bune!
Florin
mulţumesc la fel.

era Florin, vecinul care locuiește lângă el. într-o vreme, Florin, Șmit și Carl, tatăl lui Iancu, petreceau împreună cu vin și iarbă jucând table până la răsăritul soarelui, aruncând zarurile într-o cutie special căptuşită cu catifea și râzând ca proștii. în ultimul an și jumătate însă, încet-încet, gașca s-a spart. Șmit, deși n-a mai prins nici un contract la teatru, a avut tot mai puțin timp liber; Carl s-a văzut nevoit să-și întrețină singur familia deoarece Carla, de la momentul cu liftul, n-a mai fost în toate mințile; iar Florin… Florin n-a fost niciodată elementul catalizator astfel că n-a reușit să-și aducă prietenii înapoi și iată că cei trei au ajuns la un bună ziua fals interesat și o discuție anostă cu ușa întredeschisă, când de fapt, în realitate, fiecare murea de dorul celuilalt.

vecinul Florin își aranjează sculele de pescuit în portbagajul mașinuței sale mici cât un sabot și pleacă. Șmit sare sprinten pe bicicletă, pornește și după câteva minute coboară, leagă bicicleta în fața ușii casei primului client și deși nu este prima dată când vine aici, de câte ori vine, simte o emoție specială. înghite în sec și sună.

Zeița cu șevalet
cine-i?
Șmit
highspeed curier.

ușa se deschide și în prag este zeița care de când i-a devenit clientă l-a făcut să simtă că i se trezesc din nou la viață toate instinctele, că înflorește precum un pom primăvara atunci când o vede, ca și acum, îmbrăcată într-un capot de baie pufos și roz, desculță, cu ochi albaștri și contur negru, drăcesc în jurul irisului, păr blond-șaten, ten măsliniu și o gură care îl invită la orice fel de dialog pe care și l-ar putea el imagina.

 

„mă bucur că ai ajuns💓” spune zeița iar Șmit înghite-n sec pentru că de fiecare dată când aude acest timbru feminin, catifelat și mai adânc decât oceanul, devine brusc adolescent și își amintește de magnetul care i-a crescut în piept când a văzut prima revistă cvasi-porno în vitrina unui chioșc de ziare … magnetul ardea ca un cărbune și creștea tot mai mare iar întreg corpul său era o erecţie care-l făcea să vrea să cumpere revista dar nu avea bani la el așa că a dat fuga până acasă, și-a pus în buzunar toate economiile și s-a întors cu inima bătându-i bezmetic  „…dacă-i închis? dacă nu-mi ajung banii?” iar tumultul hamletian a continuat și după ce a ajuns și s-a-nvârtit mai mult de zece minute în jurul gheretei care era în continuare deschisă și a cărei vopsea gălbuie începuse să se cojească pe alocuri iar când a îndrăznit într-un sfârșit să se apropie de gemuleţ și să vadă că înăuntru este o femeie trecută ușor de vârsta a doua, n-a mai știut ce să facă. de fapt, înăuntru ar fi putut să fie oricine: om, extraterestru, girafă, hipopotam, orice, tot una ar fi fost. pe el l-a surprins faptul că imaginația lui devenea realitate și că probabilitatea ca el să-și vadă visul împlinindu-i-se devine maximă că, iată, acolo este într-adevăr cineva care îi va răspunde, va vorbi cu el și îi va vinde revista iar acea persoană știa deja ce-i viermuieşte lui prin minte și la rândul ei are emoții fiindcă de când a primit „spurcăciunile alea” îi dau târcoale tot felul de puţoi și ea este femeie ruşinoasă și acum uite că ăsta și-a făcut curaj și:

adolescentul Șmit
bună ziua…🙄
doamna vânzătoare
bună ziua! ce doriți?!
adolescentul Șmit
😶
doamna vânzătoare
vorbiţi vă rog mai tare! nu vă aud.
adolescentul Șmit
… revista … din…
doamna vânzătoare
care, aceea din colțul de sus?

revista aceea din colțul de sus al vitrinei este deschisă și în fotografia întinsă pe verticală, pe doua pagini A4, se poate vedea cel mai atrăgător chip pe care adolescentul Șmit și-l putuse vreodată imagina în cele mai frumoase filme erotice trăite în multele lui aventuri onanistice: un înger brunet, cu ochi albaştri care stă pe vine, cu genunchii desfăcuţi către privitor, îmbrăcat cu pantofi cu toc și o cravată roșie și lată care din felul în care își face loc printre cei doi sâni rotunzi și mari pare că îi indică direcția în care ar trebui să-și coboare privirea, către acele buze care se întredeschid parcă vorbindu-i în timp ce se ascund timide în spatele marginii de jos a cravatei, învăluindu-l cu undele gravitaţionale care pulsează dintre picioarele desfăcute ca pentru a-l îmbrățișa. adolescentul Șmit înghite în sec și spune „da …😖🤤” și iată că doamna vânzătoare se ridică și ireversibilul se întâmplă iar adolescentul Șmit înțelege în sfârșit semnificația expresiei alea iacta est și nodul din gât se transformă într-un lacăt mare și greu pe care îl încuie cu o cheie mică și aproape transparentă pe care o ascunde în inimă în timp ce primește revista virgină, îmbrăcată-ntr-o ţiplă pe care acum nu știe unde să o ascundă, simțindu-se precum raskolnikov după crimă, primind restul cu mâinile tremurându-i în timp ce tăinuiește revista sub cămaşă, ambalajul lipindu-i-se de piele. adolescentul Șmit se grăbește, aproape că fuge, trece liniile de cale ferată în drum spre casă, încetinește pasul, privește-n jurul lui și înțelege că e singur pe stradă amintindu-și că e vară și e trecut de șase seara și se oprește. respiră adânc. nu e nimeni în jurul lui și gându-l de a se uita-n revistă pentru a-și ostoi setea îl face să-și audă inima ţipând în piept, asurzindu-l. scoate revista și privește coperta: ochii i se dilată și mâinile i se precipită, reușește cu greu să rupă plasticul și în timp ce răsfoiește ca să ajungă la îngerul de care se îndrăgostise, vede pe cineva apropiindu-se și atunci dosește revista cât poate de repede încercând totuși să pară relaxat, o ascunde chiar cu riscul de a o șifona, de a desfigura frumusețea aceea strălucitoare și fină și știe că omul care trece pe lângă el l-a văzut ascunzând ceva dar nu-i pasă, emoția erotică și senzuală care-i sfârtecă abdomenul este mult mai puternică decât rușinea, și pleacă din nou nemairiscându-și viața iar când ajunge acasă e fericit că e singur, se așază pe un fotoliu și începe să citească și citește repede înfulecând „textul”, se îmbuibă cu mesajul primit prin lectură iar saţietatea senzaţiilor provocate de efortul studiului îl fac să ofteze adânc și într-un sfârșit să adoarmă citind.

timbrul catifelat și mai adânc decât oceanul care l-a făcut să plonjeze în trecut se aude din nou și-i deschide ochii prezentului😍 făcându-l pe Șmit să simtă același magnet al adolescentului doar că acum nu mai are-n față un chioșc de ziare cu o revistă-n el, ci o femeie în carne și oase, care-l invită și care este sinceră în invitația ei iar Șmit o privește pieziș și se gândește la soția lui moartă de mai bine de doi ani și la bătăturile din palme dar în același timp știe că… vrea să spună ceva însă gura nu-l ajută și cu atât mai puţin simte că-l ajută în momentul în care capotul zeiței se deschide parcă de la sine, miraculos, în dreptul sânilor și mai apoi, ca un făcut, în dreptul coapselor iar Șmit are senzația că prin acea nişă milimetrică apărută în geometria capotului iese un aer atât de fierbinte încât ochii i se umezesc și simte nevoia să clipească des. „intră!” spune zeița dându-se la o parte și el intră în casă trecând pe lângă parfumul amețitor al reliefului capotului mulat pe corpul ei și ușa se închide în urma lui iar după nici două minute Șmit iese, ea rămâne în cadrul ușii sprijinindu-se de canat iar el coboară treptele care duc până la trotuar, își pune rucsacul pe spate și simte furnicături pe șira spinării când aude din nou întrebarea pe care a auzit-o și-n casă „sigur nu vrei să mai rămâi💓” așa că se precipită descuind lanţul care leagă bicicleta, își scapă cheile, râde, reușește să descuie lacătul și între timp face atât de multe mişcări și gesturi prosteștinutile, încât o face pe zeiță să râdă. „ce râs perfect!” se aude în mintea lui Șmit, „nu are nici un pic de afectare, nu-i nici prea gros, nici prea subţire. dacă-l auzi te îndrăgostești instantaneu și ireversibil de persoana pe care ți-ai imagina-o râzând: sănătos, curat, sincer!” zeița îl privește cu dor și îi trimite o bezea din vârful buzelor, intră în casă și încuie în timp ce în capul lui Șmit, sub casca de bicicletă, o tornadă culege căpșuni de pe o câmpie nesfârșită și apoi începe să plouă roșu și-n fiecare loc unde cade câte o picătură, cresc picioare de femeie care pe măsură ce ies din pământ se deschid lăsând să se-ntrevadă picăturile de transpirație de pe fața lui Șmit care se suie pe bicicletă, își dă două palme și pleacă fără să se asigure trebuind să suporte avalanșa de claxoane și diverse parafrazări în fel și fel de citate mai mult sau mai puțin inspirate aparţinând şoferilor care, în mod surprinzător, devin cu toții poeţi tragici când le taie cineva calea sau când consideră ei că au fost nedreptăţiţi și în timp ce pedalează își scoate din minte toate filmele cu zeițe și visează cu ochii deschiși la momentul în care va pleca împreună cu Șmijor în vacanța pe care o plănuiau de pe vremea când trăia Mela, mama lui.

Șmit
chiar Șmijor?
Mela
da. de fiecare dată când l-am strigat așa, s-a întors către mine și mi-a zâmbit.
Șmit
nu-mi place.
Mela
ei, na! asta e! fii atent! îți demonstrez.
Șmit
da’…
Mela
Șmijooor😍😍😍

copilul de aproximativ doi ani stă în picioare și se încurcă în culorile unui cub rubik iar până atunci ignorase complet toate marginile de dialog ce ajungeau până la el însă la „Șmijooor😍😍😍”se întoarce către mama lui și-i zâmbește, ea îi întinde mâinile iar copilul aleargă în brațele ei apoi ajunge la Șmit care îl ridică spre tavan.

Șmit
auzi ce spune mami! că tu ești Șmit junior.
Șmijor
Șmijor😃
Șmit
vrei să fii un tati mai mic?
Șmijor
Șmijor😄
Șmit
nu vrei să fii un bărbat mare și puternic? vrei să fii Șmijor?
Șmijor
Șmijor😆
Șmit
ia să vedem! unde merge avionul Șmijor? încotro zboară el?

și Șmijor Șmijor este pe brațele tatălui său care îl plimbă prin aer iar el este un avion ce se apropie de peretele pe care este întinsă o hartă a lumii și Șmijor e foarte aproape de perete și pune degetul arătător pe strâmtoarea gribraltar.

Șmit
acolo merge Șmijor?
Șmijor
șmijor! șmijor!
Șmit
mergem în gibraltar, draga mea?
Mela
dacă-i musai… da’ de ce?
Șmit
acolo vrea Șmijor să mergem. poate că e o idee bună. acolo nu e niciodată iarnă. acolo poate reușim să facem teatru numai când vream nu ca acum, de nevoie și pe bani puțini.
Mela
și?
Șmit
și lumea o să aplaude de-adevăratelea. când mă uit în sală și știu că la aproape nouășnouă la sută din spectacole n-ar trebui să aplaude nimeni, ba din contră, oamenii ar trebui să plece…
Mela
ai grijă dragule!
Șmit
poftim?!
Mela
ai grijă să nu te lovești!
Șmit
da’ tu chiar nu m-asculți?!!!

deși are ochii deschiși Șmit nu vede că asfaltul vine grăbit spre el și, preț de o miime de miime de secundă, lumea stă cu susul în jos după care se întoarce la loc, asfaltul se izbeşte de casca și șalele lui, și tot atunci simte gust sărat în gură și ceva moale sub spate. căzuse peste câinele în a cărui lesă se și încurcase și tot cu această ocazie trăsese după el și pe bătrânul orb care era condus de câine. accidentul nu este foarte grav, este de departe absolut plictisitor comparativ cu un televizor însă lumea se strânge. așa cum este îmbrăcat, cu rucsacul în spate și cu casca pe cap, cu ochelari de soare și cu mănuși, cu o conformaţie atletică vizibilă prin hainele mulate, Șmit arată în ochii oamenilor ca un tânăr aflat în drum spre sala de fitnes căruia nu prea-i pasă de clasa pensionarilor, și care după ce-și va lucra mușchii se va propti într-un local fitzos unde la un moment dat se va preface că lucrează pe laptop și nu va pleca decât după ce se va fi asigurat că are unde să-și parcheze scula în noaptea respectivă.

X
ia uite frate cum l-a trântit!
Y
de ce nu te uiți pe unde mergi, boule!?!
Z
l-ai băgat în spital, mare lucru dacă mai respiră!
Șmit
vă simțiți bine…?

Șmit vorbește într-un fel care în primă instanță pare batjocoritor. cuvintele sale sună de parcă ar lua la mișto întreaga situație.

Șmit
vă rog frumos să mă iertați și să mă înțelegeți. nu am cum să stau să rezolv problema. mă grăbesc foarte tare. vă las numărul meu de telefon și voi ruga pe cineva să sune la ambulanță și pentru dumneavoastră și pentru câine.
orbul
nu-i nevoie, dragul meu, nu-i nevoie😊
Șmit
sunteți sigur?
Orbul
sigur, sigur!
X
unde te duci😠 nu-l lăsați să plece😮 aproape că va omorât și dumneavoastră-l lăsați să plece de ce nu sunați la poliție?!
Orbul
da’ de ce este nevoie de poliție😌 unde-i căţelu’?! Nixon! Nixon!!

Nixon este lângă mâna bătrânului, o linge, se apropie de Șmit căruia i se prelinge un fir de sânge pe la colțul gurii semn că și-a mușcat bine limba, îl miroase și scheaună delicat iar apoi se pune în fund lângă piciorul bătrânului. Șmit spune încă o dată că se grăbește și după ce se asigură că bătrânul nu dorește nimic de la el, se urcă pe bicicletă și pleacă. oamenii se împrăștie plictisiți și fiecare își vedea de treaba lui, dar! la locul accidentului se află un supererou, un om din popor, un om cu atitudine, un om care nu lasă lucrurile aşa cum sunt, ci le pune la punct și nu la orice punct, ci la un punct fix, care este fix punctul lui de vedere aflat la egală distanță de orice alt punct din univers, astfel că are un deosebit simţ al dreptăţii și se simte îndreptăţit să facă dreptate chiar și atunci când cei căruia lui îi par nedreptăţiţi nu-și cer dreptul la dreptate. ei bine, supereroul are la rându-i o bicicletă și suit pe bicicleta sa, îl ajunge din urmă pe Șmit chiar în momentul în care acesta intra pe un pod. este în spatele lui. dă să-l prindă de haină și să-l oprească însă prinde rucsacul. pentru că e pe cale să cadă, se agață de rucsac și trage. Șmit se dezechilibrează, cade, și în cădere pierde rucsacul ce rămâne în mâna supereroului care ținându-se de un obiect mai ușor decât el își pierde la rându-i echilibrul și iată-i pe amândoi împrăștiați pe asfalt.

Șmit
ce vrei omule? ce te-a apucat?!
supereroul
tu crezi că poți să pleci așa fluierând, fără să suporţi consecințele?!

supereroul s-a ridicat cu rucsacul lui Șmit în mână și apropiindu-se de el îi aruncă violent rucsacul pe care Șmit, fără să știe de ce, dă să-l prindă însă chiar când întinde brațele și agaţă rucsacul de unul din mânere, supereroul a ajuns lângă el și și-a proptit talpa în pieptul lui dezechilibrându-l. Șmit face unul, doi pași mergând cu spatele și pe urmă, fiind destul de înalt, se răstoarnă  și cade în gol. supereroul se apropie de balustrada podului și privește consternat cum Șmit ține rucsacul în brațe și cade pe spate privind contrariat la supereroul care are acum supermustrări de conștiință.

Șmit este sub apă și, oricât de mult și-ar dori, nu reușește să învețe să înoate în acest moment de criză iar rucsacul, care după ce s-a umplut cu apă s-a făcut din greu și mai greu, îl trage la fund și mai tare. totul se umple de apă într-un ritm ameţitor și Șmit hotărăşte că e cazul să dea drumul rucsacului, începe să dea din mâini și reușește în mod excepțional să ajungă la suprafața apei și să vadă cum supereroul înoată ca să-i vină în ajutor. Șmit se scufundă din nou dar nu pentru mult timp deoarece supereroul îl prinde și cu foarte multă pricepere îl ajută să ajungă la mal.

Șmit
rucsacul! mi-am pierdut rucsacul!!!!
supereroul
să mori tu?!! să mori tu că vrei să merg să-ți pescuiesc și rucsacul!!
Șmit
nu trebuia să mă împingi.
supereroul
nu trebuia să pleci după ce l-ai lovit pe bătrân!!
Șmit
omule!!! l-am întrebat dacă are nevoie de ceva și mi-a spus că nu! iar eu mă grăbesc!!
supereroul
păi și cine te ține!
Șmit
du-te dracu’!

Șmit se ridică și privește în jurul său. începe să clănţăne de frig. ar vrea să facă scandal, ar avea nevoie de un supererou care să facă dreptate însă acesta tocmai l-a nedreptăţit făcând dreptate, astfel că nu se are decât pe sine, nu poate chema poliția pentru că, pentru că nu poate și încet-încet simte că dacă nu pleacă în curând, starea lucrurilor se poate agrava.

supereroul
unde pleci? stai să chem o ambulanță! poate te-ai lovit în cădere.
Șmit
te rog, încetează!
supereroul
trebuie să chemăm poliția. trebuie să plătești pentru ce i-ai făcut bătrânului și eu voi plăti pentru ce ți-am făcut ție: după faptă și răsplată. și trebuie să recunoști că dacă voiam să-ți fac rău nu săream după tine în apă.

între timp Șmit și supereroul urcă înapoi pe pod făcându-și loc printre toți oamenii care s-au strâns să vadă scena. Șmit se urcă pe bicicletă.

Șmit
omule! lasă-mă în pace!! am înțeles. ești un tip de treabă, foarte bine dar sunt prea grăbit ca să aștept poliția așa că îți propun să considerăm că suntem chit și că totul este în regulă. bine?!
supereroul
domnule…
Șmit
bine??!!!

Șmit nu se răsteşte decât foarte rar însă când o face devine subit foarte carismatic. atât de carismatic încât cel la care se răsteşte rămâne blocat, câteodată și pentru câteva zeci de secunde. Șmit nu este omul care să se ia la bătaie și oricum nu-și poate permite asta în circumstanțele date, astfel că după ce l-a lăsat mască pe supererou și știind că riscă o pneumonie a început să pedaleze cât mai repede iar după vreo douăzeci de metri a făcut dreapta astfel încât strigătul supereroului nu l-a mai atins.

supereroul
întoarce-te!!!

alt X
de ce l-ați împins?
supereroul
nu l-am impins!
alt X
cum nu?! eu am văzut cum l-ați împins… cu piciorul!

…….

Șmit e acasă în cada cu apă fierbinte și vorbește la telefon cu şeful său direct.

șeful direct al lui Șmit
cât ai pierdut?
Șmit
tot.
șeful direct al lui Șmit
cum tot?
Șmit
tot.
șeful direct al lui Șmit
cât, adică?
Șmit
zece.
șeful direct al lui Șmit
zece ce?
Șmit
zece kile…

se aude tonul de ocupat. Șmit își pornește apa caldă, ia un prosop pe care-l înmoaie în apă curată de la robinet, se lasă pe spate și își pune prosopul pe față. pauză. sună telefonul.

Șmit
de ce ai închis?
șeful direct al lui Șmit
l-am sunat pe șeful meu.
Șmit
și?
șeful direct al lui Șmit
și mi-a spus că eşti în căcat până-n gât și că trebuie să vorbească cu șeful lui.
Șmit
și?
șeful direct al lui Șmit
și o să mă sune… bă! de ce futu-i pizda ma-mii ei de treabă aveai la tine tot?
Șmit
m-a sfătuit un coleg de-al tău că e bine să schimb ascunzătoarea o dată pe lună. astăzi era ziua.

tonul de ocupat se aude din nou. Șmit se întinde până în dreptul unei etajere și ia de acolo o cană cu vin fiert. soarbe zgomotos. pauză. sună telefonul.

Șmit
alo?!
șeful șefului direct al lui Șmit
taci!

șeful șefului direct al lui Șmit
tu ești Șmit?

șeful șefului direct al lui Șmit
vorbește!
Șmit
bine.
șeful șefului direct al lui Șmit
ce bine?
Șmit
ce să vorbesc?
șeful șefului direct al lui Șmit
tu ești Șmit?
Șmit
da.
șeful șefului direct al lui Șmit
cât ai pierdut?
Șmit
zece.
șeful șefului direct al lui Șmit
zece ce?
Șmit
zece kile.
șeful șefului direct al lui Șmit
bine. eu sunt șeful șefului tău direct. am vorbit cu șeful meu care la rândul lui a vorbit cu șeful lui și mai departe nu mai știu. va trebui să mergi la adresa pe care tocmai ai primit-o pe whatsapp.
Șmit
n-am primit nimic. ba da, acum a venit.
șeful șefului direct al lui Șmit
ora la care trebuie să ajungi și alte detalii le vei primi în același fel… și, auzi! spre binele tău, încearcă să nu mai contrazici pe nimeni astăzi.

se aude din nou ton de ocupat. Șmit pune telefonul pe etajeră, soarbe din cana cu vin, își pune prosopul pe față și stă😑 pauză. nu peste mult timp e îmbrăcat și se bucură de bucuria lui Șmijor care a ajuns acasă. de fiecare dată când își vede tatăl se bucură de parcă l-ar vedea pentru prima dată după ce crezuse că murise și de fapt se înşelase. aleargă la el, îi sare în brațe, îl prinde de gât și plânge în hohote câteva minute bune în timp ce stă lipit de el și-l strânge aproape sufocându-l.

a trecut mai bine de o lună și de fiecare dată când se revăd, Șmijor plânge. prima dată când a venit și a plâns, Șmit a crezut că păţise ceva dar el plângea și atât. „este doar o descărcare nervoasă” a spus psihologul școlii. „este absolut firească, mai ales având în vedere prin ce a trecut. nu vă faceți nici o grijă. în maxim, maxim, maxim două săptămâni o să treacă. faceți mai departe ceea ce faceți pentru că sunteți foarte inspirat. n-am mai văzut copil care să se recupereze atât de bine și atât de repede după o traumă de genul.” Șmit a acceptat această explicație însă astăzi, după trei săptămâni în care Șmijor plânge în fiecare zi la fel ca în prima, Șmit se întreabă dacă n-ar fi cazul să ceară și o altă părere.

după ce Șmijor se liniștește, Șmit parcurge rutina obişnuită cu fiul său care în martie anul viitor împlineşte doisprezece ani. de când îl creşte singur Șmit și-a dat seama ce copil puternic are. nu are cu cine să-l lase când pleacă de acasă și, de asemenea, nu poate decât foarte rar să meargă să-l ia de la școală așa că îl lasă singur. și, crede Șmit, este chiar mai bine așa. Șmijor nu s-ar putea obișnui cu nimeni, își spune el. de câte ori îl vede – și, culmea, au trecut mai bine de doi ani deja – i se pune un nod în gât și se abține cu greu să nu plângă deoarece văzându-l pe el o vede pe mama lui făcându-le cu mâna din maşina care pornește și, fără nici un fel de anunţ, de parcă un vrăjitor ar fi manevrat-o, după nici o sută de metri, intră pe contrasens, se izbește frontal și violent de primul automobil pe care-l întâlneşte, astfel că Mela pe care Șmit a întâlnit-o prima dată în atelierul de pictură al teatrului și nu s-a putut abține să nu tragă cu ochiul dincolo de paravanul unde ea se îmbrăca văzând atunci tot ce nu putuse vedea din cauza salopetei lungi și lălâi care ascundea un trup frumos ca un suflet și obraznic ca o înjurătură la-nmormântare și pe care n-a încetat să și-l dorească din acea clipă, reușind să o convingă să-l lase să-și facă drum printre secretele ei tocmai când erau în culise în timpul unui musical cu „apus de soare”, făcând-o atunci pe Mela să-și schimbe părerea despre femeile care „ţipă numai ca să-și facă iubitul să se simtă mai armăsar decât e… nu există! dacă eu nu vreau să ţip, nu ţip! poa’ să fie el amantu’ amanţilor!” le spunea ea prietenelor sale care nu erau acolo în penumbra culiselor când apunea soarele, să vadă cum Șmit îi dovedea contrariul făcând-o pe Mela să înțeleagă și să țipe înfundat și mirat, și să ofteze admirativ și agresiv pe toată durata celui mai lung moment cântat din spectacol, în timp ce viitorul ei soț se împingea fericit în corpul ei urmând să-i umple uterul cu toată sămânța pe care o strânsese în ultimele „aproape doișpe luni!” de când îi făcea curte acestei femei de care va fi definitiv și ireversibil îndrăgostit și care, stând aplecată peste masa pe care avea textul în timp ce-i ținea piept cu spatele, ar fi trebuit să urmărească textul însă tot ce mai putea face era să muşte creionul ce se afla la îndemână pe masa regiei tehnice și, la diverse intervale dictate de loviturile lui, să-și sufle părul brunet și cârlionțat de pe față, dintr-o dorință, cel puțin ciudată având în vedere contextul, de a privi totuși spectacolul ce privea la ea prin câteva perechi de ochi ale figuraţiei care, în mare parte băieţi tineri, nu prea reuşeau să-și ascundă erecţiile în costumele mulate de care scenografa era foarte mândră și a căror linie fusese de fapt trasată de Mela care din cauză că niciodată nu a purtat centură de siguranță zboară acum prin parbrizul mașinii sale peste mașina de care tocmai se lovise, izbeşte cu putere cabina camionului care venea în urma mașinii, ricoșează pe portbagajul alteia și se oprește sub roţile unul alt camion care a frânat pe părul ei scalpând-o. nodul din gâtul lui Șmit se topește în muzica sunetului de apel al telefonului.

Șmit
da!
șeful direct al lui Șmit
ai primit detaliile?
Șmit
da.
șeful direct al lui Șmit
în două ore ești acolo.
Șmit
da.
șeful direct al lui Șmit
nu uita să-l aduci și pe fii-tu.
Șmit
păi…

ton de ocupat. „… e neapărat necesar?!” întreabă Șmit vorbind singur și uitându-se la telefon de parcă s-ar uita la interlocutorul său. Șmijor stă pe scaun în camera lui și citește. vine în bucătărie chemat de tatăl său și cei doi mănâncă împreună. Șmijor nu vorbește. pe el l-a afectat altfel moartea mamei sale: a amuțit. singurul lucru care-l bucură este prezența tatălui său. cei doi Șmit au terminat de mâncat. s-au îmbrăcat frumos și după ce-i aranjează papionul, Șmit îi spune „dragul meu, o să mergem în vizită la niște oameni. tu nu trebuie să-ți faci griji. tot ce o să vezi este parte dintr-un joc😀 și nimic nu trebuie să te sperie. te-aș lăsa acasă însă sunt sigur că dacă merg numai eu o să vină după tine să te ia așa că e mai bine să mergem amândoi de la bun început, bine?” Șmijor încuviinţează, Șmit îi aranjează o cută a pantalonului, se strâmbă în oglindă încearcând să-l facă să râdă. nu reușește. au plecat.


Ilustrație de www_slon_pics @pixabay.com

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
1
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top