Now Reading
Godzilla vs Kong: confruntarea finală a ideilor crețe

Godzilla vs Kong: confruntarea finală a ideilor crețe

Trebuie să recunosc că nu sunt cel mai mare specialist în MonsterVerse. Priceperea mea se rezumă doar la cele câteva filme care au apărut din 2014 încoace, pe care le-am urmărit de dragul unei nostalgii care s-a născut în 1998, atunci când a apărut versiunea de Godzilla a lui Roland Emmerich (cu prelungire la King Kong-ul lui Peter Jackson), un film care e atât de prost încât e bun – its so bad, it’s good, cum s-ar zice. Și care film, deși au trecut 23 de ani de atunci, e o experiență mult mai memorabilă decât cel mai nou episod din franciză: Godzilla vs. Kong – o plictiseală de 2 ore, inegală ca ritm, cu personaje lipsite de consistență, fără vreo miză sesizabilă, toate îngrămădite într-un scenariu parcă pescuit din sertarul cu fan-fiction, o producție pe care nici măcar efectele speciale nu o mai pot salva de la dezastru. Și când zic dezastru, mă refer la perspectiva filmografică, nu la box-office, acolo unde, după cum era de așteptat, a bătut câteva recorduri importante.

Înainte să sară pe mine fanii MonsterVerse că filmul e mult mai bun decât lasă să se înțeleagă, că are semnificații ascunse, că de fapt nu contează povestea, ori că există și aici un Snyder Cut care va oferi consistență și profunzime unui cash grab nesimțit, trebuie doar să vă spun că problemele au început chair înainte ca Godzilla vs. Kong să intre în producție, adică de la episodul anterior: Godzilla: King of Monsters (2019), o lălăială greu de înghițit, cu o miză destul de subțire, dar pe care regizorul a ales să o abordeze folosind tonul superior al filmelor și francizelor care pretind că sunt mai mult decât vaca de muls a unei case de producție: umanitatea este un parazit care consumă, poluează, distruge (cu asta aș putea să fiu de acord), și trebuie oprită. Ori poate trezită din beția exploatării naturii.

Cum? Prin titanii radioactivi care ucid milioane de oameni nevinovați, dezinteresați cu totul de ce se întâmplă în jurul lor, de fapt mult mai preocupați să se lupte între ei pentru supremație, oamenii fiind astfel simple victime colaterale într-un război la care nu pot participa pentru că nu au arme cu care să lupte. Soluția găsită de scenariști a fost mutarea punctului focal pe titani, departe de personajele cu care am putea crea o legătură emoțională – vă rog nu insistați că o șopârlă atomică ne poate stârni vreun tremur sentimental. Vă întrebați oare de ce s-a întâmplat așa? Pentru că desfășurarea acestor filme e, de fapt, un galop cu răsuflarea tăiată către acele momente pe care le caută și le așteaptă poporul iubitor de block-busters: smardoială CGI.

James Cameron e, poate, unul dintre cei mai importanți, dacă nu chiar cel mai important regizor de science fiction din ultimii 50 de ani (pentru dovezi, puteți să mă contactați în privat). Cu fiecare film pe care l-a regizat, Cameron a testat limitele cinematografiei SF – fie că vorbim despre felul în care a transpus pe ecran o poveste din viitor, ori cum a folosit tehnologia în folosul scenariului, sau criteriile după care a ales ce merită spus și ce nu etc. În același timp, tot el a reușit să îngroape aproape cu totul deceniul trecut (și la fel de bine și cel care vine) în mania efectelor speciale digitale, care sacrifică cu bună știință din calitatea scenariului, a poveștii, a profunzimii personajelor, elemente care au ajuns între timp simple cârlige care leagă între ele, cu multă stângăcie, scenele de acțiune. Probabil știți care film poartă responsabilitatea pentru sutele de scenarii sufocate de CGI. Ați ghicit, e vorba despre Pocahontas în spațiu (2009)

Pocahontas în spațiu (2009)
Pocahontas în spațiu (2009)

De atunci, o bună parte din block-bustere au sacrificat cu bună știință din calitatea narativă, singura lor preocupare fiind cantitatea de eye candy – creaturi ciudate, nave spațiale, lupte intergalactice, lumi colorate, etc. Iar Godzilla vs. Kong ar putea să intre cu ușurință în Top 3 Filme Cu Cele Mai Leneșe Scenarii Scrise Vreodată (podium înghesuit de noua trilogie Star Wars și de seria Transformers, să zicem)

Ca să nu o lungesc inutil, am să vorbesc un pic despre cele 3 probleme care m-au sâcâit mai ceva ca o mâncărime pe care nu știi cum și cu ce să o scarpini. În primul rând, personajele umane sunt lipsite de orice consistență și de vreun trecut care să le ofere motivația necesară pentru a fi protagoniști. A trebuit să pun pauză de câteva ori și să încerc să îmi dau seama dacă nu cumva am ratat vreunul din episoadele francizei care le stabilea năzuințele, planurile și rostul în Godzilla vs. Kong. Problema e insistența cu care scenariștii și-au ucis, aproape în fiecare film, personajele principale Așa că hei-rup! o păstrăm pe Millie Bobby Brown pentru publicul adolescent (deși joacă execrabil aici) și aruncăm în malaxor, alături de ea, câțiva oameni de știință, un antagonist răsucitor de mustață (traduceți voi în engleză), un țăcănit care vede conspirații peste tot, și ceva adolescent al cărui scop este să detensioneze momentele mai zbuciumate. Niciunul din ei nu reușește să își depășească tipologia: oamenii de știință sunt preocupați de salvarea planetei, antagonistul se pune de-a curmezișul lor (deși realmente nu o face), conspiraționistului i se confirmă că ceva e putred, iar Millie Bobby Brown îl privește pe Godzilla cu afecțiunea pe care i-ar oferi-o unui cățeluș primit în dar. Sau unei iguane – fiecare cu gusturile lui. Practic, toți sunt caricaturi destinate să umple burțile narative care leagă între ele momentele de cafteală. Nimic mai mult. Ca să nu ziceți că vobesc aiurea: cei doi adolescenți și conspiraționistul reușesc să se infiltreze fără niciun efort în sediul ultrasecret și deloc păzit al APEX, un centru de cercetare care încearcă să creeze titani artificiali.

Dar hei! CGI-ul e chiar mișto.

Apoi, pentru că nici Godzilla și nici Kong nu pot fi antagoniști (din rațiuni de popularitate), e evident că până la sfârșit vor trebui să se lupte cu un terț, un titan robotic, Mecha Godzilla, creat de mintea malefică a lui Walter Simmons pentru a distruge titanii care se luptă între ei de 3 filme încoace. Vă întrebați de ce e malefic Walter Simmons? Bună întrebare… Nici mie nu mi-e prea clar – probabil din aceleași rațiuni de popularitate. Să privim logic: de când au reapărut pe pământ, titanii au însemnat o distrugere de proporții cataclismice, moartea a milioane de oameni nevinovați, orașe rase de pe fața planetei, dezastre de pe urma cărora umanitatea cu greu și-ar mai putea reveni. Instinctul natural al omenirii ar fi să se apere, indiferent de intenția titanilor, să găsească mijloace prin care să îi stârpească – Mecha Godzilla!

Și totuși, protagoniștii noștri nu privesc cu ochi buni această invenție, asta în timp ce Godzilla și Kong – despre care ni se tot spune că le-ar păsa de destinul oamenilor – calcă în picioare un oraș întreg. Ciudată răsturnare a valorilor.

Dar hei! CGI-ul e chiar mișto.

În final, probabil cel mai mare cusur al acestor filme este logica răsturnată după care se petrec toate confruntările și felul anapoda în care ele evoluează. Deși titanii au distrus numeroase megalopolisuri (Los Angeles, Las Vegas, San Francisco, Berlin, etc), efectele economice, sociale și politice sunt insesizabile. Lumea merge mai departe aproape neschimbată, iar neajunsurile unor asemenea evenimente sunt menționate vag: o știristă reclamă că „lumea s-a schimbat ireversibil”. Ceea ce intră în conflict cu insistența cu care ne este reamintită miza acestui MonsterVerse: omenirea este responsabilă pentru dezastrul ecologic, iar titanii au venit să echilibreze situația – o morală care se subțiază de la un film la altul, mai ales când singura consecință este un cataclism care ar duce la dispariția civilizației umane – încurajată chiar de către protagoniști. Cam greu să îți placă (sau pese) de ei, ori să îi privești cu ochi buni pe Godzilla și pe Kong. Poate că o anumită ambiguitate morală, alături de imagini înfricoșătoare ale consencințelor distrugerii ar fi oferit acestor filme un plus de calitate, care, din păcate, nu se regăstește în sloganurile ecologiste ale scenariului.

Dar hei! CGI-ul e chiar mișto.

Nu mai insist, aș investi mai mult timp în scrierea acestei recenzii decât au făcut-o scenariștii atunci când au pus la cale franciza MonsterVerse. Lucru care, în antiteză, mă duce cu gândul la filmele lui Roland Emmerich și Peter Jackson – un altfel de Godzilla vs. Kong, o confruntare între mediocritatea hazlie a celui dintâi și excentricitatea de tip B-movie a celui din urmă, competiție care va supraviețui mult mai mult timp în istoria cinematografiei pop. Chiar și fără CGI-ul ăsta mișto.

 

What's Your Reaction?
Excited
1
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top