Aclimatizare. Proceduri

– Știi, pe Pămînt toți oamenii erau un pic actori. Odată ce ai lăsat totul în urmă, și prin totul mă refer la locul unde de la apariția vieții s-au născut absolut toți semenii tăi, nevoia aceasta de a te pretinde altceva decât ești dispare. Și nu cred că există o împrejurare în care lucrul ăsta s-a manifestat vreodată la scară largă în vreo comunitate, cu excepția poate a mănăstirilor. Bine spunea un istoric. Era spațială a început din momentul în care dacă se făcea un recensământ al întregii populații, exista în permanență un grup de oameni ce n-ar ieși la socoteală decît dacă îți amintești de ei, împrăștiați fie pe la stații spațiale, fie pe Luna sau pe Marte. Iar numărul lor, numărul nostru, crește constant. Era firesc ca la un moment dat să apară iubiri născute în spațiu. Alegem să plecăm din aceleași idealuri sau oricum, destul de asemănătoare. Cel puțin pe atunci era o surpriză să legi prietenii în spațiu și să realizezi imediat ce multe aveai în comun cu ceilalți. Ca și cum intrai într-un club de exotic traveling, exact asta era senzația.

M-am simțit un pic stînjenit cum, din contră, nu mi se părea că am multe în comun cu ea. Mă întrebam cîți ani putea să aibă, pentru că filmul cu idealismul și cooperarea se voalase de mai bine de cincizeci de ani.

Îmi vorbea calmă, sigură de ea, fără ca măcar să-i treacă prin cap că ar exista posibilitatea să nu iau povestea ei de bună. Naiba știe ce scop avea să ajungă la coordonatele alea, dar direcția în care o lua povestea ei, cu o iubire, mi se părea neverosimilă.

– Era acolo imediat după ce se dăduse stația în folosință. Se oferise voluntar pentru un program în schimburi: un stagiu pe Lună, urmat de șase luni acolo, alți doi ani pe Marte și tot așa. Mi-a spus că îl cheamă Chris. Chris is the name, money is the game, și cînd mi-a întins mîna vocea lui s-a îngroșat, făcînd în glumă pe durul.

Să presupunem că nici nu îl chema Chris Holmes. Nu făcea caz de renumele lui. La momentul respectiv erau trei nebuni care se oferiseră să facă neantul locuibil. El era unul dintre cei trei. Nu pe Everest, unde orice copil știe să pună degetul, nu pe Lună sau Marte. Un punct în vid, un loc unde nu se găsea înainte nimic.

Când tot grupul în care te afli e format din cinci oameni, senzația e de alt început, de nouă umanitate care a repornit de la zero în căutarea unui nou paradis. Pe Chris l-am perceput ca pe un Adam și eu mă simțeam ca fiind Eva. Și când mi s-a trezit interesul pentru el brusc m-am transformat, eu care nu sunt vorbăreață am stat ore întregi de vorbă cu el.

„În viața mea nu am întâlnit o femeie mai inteligentă ca tine!”

„Nici nu o să mai întâlnești”, i-am răspuns în glumă, deși în sinea mea eram necăjită că nu spusese frumoasă. Vechea problemă, oricât de inteligentă ar fi o femeie, întotdeauna o să prefere să-i fie lăudată frumusețea.

Când am auzit numele lui, am tresărit. Chris Holmes. Nimeni nu are cum să uite numele lui Neil Armstrong, primul om care a pășit pe Lună dar Buzz Aldrin, fiind al doilea, e complet necunoscut și exact la fel ar fi trebuit să fie și la aterizarea pe Marte. Doar că nu a fost așa. Chris Holmes, al doilea care a pășit pe Marte, l-a depășit în popularitate pe Raymond Smith. O fi Ray primul om care a pășit pe Marte (au intrat în istorie și neinspiratele lui cuvinte „un alt mic pas pentru om, un și mai mare salt pentru umanitate”) dar Chris Holmes este primul om care a murit pe Marte!

Dar diferența de vârstă dintre ei trebuie să fi fost imensă. Chris Holmes era foarte bătrân pe când ea era probabil la prima tinerețe.

Trecuseră nouăsprezece ani de la moartea lui Chris, dar împrejurările care i-o cauzaseră continuau să rămână învăluite în mister. La vremea respectivă deținea recordul anilor consecutivi petrecuți în spațiu, dar între timp fusese întrecut de majoritatea coloniștilor de pe Marte… Iată un motiv bun pentru care evitase Nesteva să aterizeze pe Terra: pentru că și-ar fi periclitat șansa de a ajunge femeia cu cei mai mulți ani petrecuți în spațiu fără întrerupere! Vezi? – asta zic: întotdeauna există un motiv clar, plauzibil și ușor de ghicit, iar de cele mai multe ori acesta (cel real) e în discordanță atât cu idealismele născocite de comunicatele oficiale de presă cât și cu zvonurile răspândite de vreun coleg bârfitor.

A continuat să-mi povestească despre stația care nu mai exista decât în amintirea ei.

Era o pierdere de energie de neiertat să oprești acolo, dar și pentru mine acum să încerc să trec pe lângă ea. Alegerea sa drept refugiu nu avusese sens: de fiecare dată, cu fiecare ciclu complet în jurul Soarelui, traseul cel mai scurt dintre Pământ și Marte va fi mereu între două noi puncte. Din start ideea unei stații fixe „la jumătatea drumului” fusese aberația născocită de creierul unui birocrat cu acces la prea multe resurse.

– Dar tu? Ce demoni te-au adus aici? Și așa de tânăr.

– Ce să fac acolo? Să mă însor şi să fac copii? Faci ce fac toți și nu ajungi să te cunoști niciodată cu adevărat…

– De ce să nu te însori, de ce să nu faci copii?

– Pentru că eram o dată la un Thanksgiving cu mai multe familii. Doar un unchi de-al mamei nu avea copii. Și a venit vorba de resurse, de ecologie și atunci care mai de care a început să se laude cu ce măsuri luase, o mașină electrică, o casă cu încălzire geodezică și așa mai departe. Unchiul Phil a așteptat să se liniștească toți apoi le-a zis, „eu stau cu chirie într-o garsonieră iar mașina mea e veche dar per total o să fac mai puțină poluare decît oricare dintre voi”. Pentru că era singurul fără copii. Carevasăzică, ceilalți poluau cumulat, și pentru ei, dar și prin copiii care urmau să consume mult și bine – noi ăștia mici de abia începuserăm.

A ridicat din umeri, exprimând parcă prin această mișcare şi regret, şi indiferență față de persoana mea.

– Deci o să vizităm locul unde a fost stația?

– Bineînțeles, i-am spus.

M-am prefăcut că modific coordonatele traseului. Așa a făcut maică-mea odată cu mine când eram mic și ne-am dus la cimitir, în orășelul ei natal, unde era îngropată bunica. O iubisem mult pe bunica, dar ea nu era în stare să-i găsească mormântul. Toate erau la fel, cu cruci albe identice și pline de bălării. Așa că a ales unul la întâmplare și doar m-a mințit. „Uite, aici e îngropată bunica.”

– Ai vreo filmare cu el?

– Când a murit, le-am șters pe toate. Era prea dureros. Dar nu mi le poate șterge nimeni de aici, a zis, arătând cu degetul către frunte.

– Dar pot să-ți arăt o poză.

Am așteptat să caute și să întoarcă ecranul spre mine.

Chris Holmes nu mi-a plăcut deloc. Avea o privire sictirită şi tăioasă ca o lamă de sabie. Lipsit de empatie, ca și cum nu-l interesa nimeni şi nimic. Avea prestanța unui cadru militar cu grad înalt. Această cumplită răceală pe care o găseam în privirea lui mă făcea să mă întreb dacă nu e ceva specific spațiului, timpului petrecut aici. Erau ochii unei mașini. O mașină care văzuse multe, e drept. Iar Nesteva, așa cum bănuisem, era mult mai tânără decât el, deci nu asta m-a mirat, ci faptul că părea mai înaltă, mult mai înaltă decât acum. Aș fi fost curios să aflu care fusese înălțimea lui Chris și astfel să o pot deduce pe a ei – a ei, cea din poză. Ce mi se părea de-a dreptul ciudat e faptul că în spațiu oamenii câștigă în înălțime, nu pierd. Uneori și opt centimetri. Ori ea nu stătuse decât în spațiu sau pe Marte, care are un pic mai mult de o treime din gravitația Pământului.

– Se vede din poză ce mult te iubea, am zis ca să-i fac plăcere.

– După ce? a întrebat.

– După poziția picioarelor, cum stă picior peste picior, dar cu ele orientate spre tine, și chiar îți atinge gamba cu vârful pantofului.

Erau poziționați astfel că în spatele lor puteai vedea prin plexiglas dunele de scorțișoară de pe Marte. Se aflau probabil în cantină sau oricum, într-un loc public, pentru că știu că în camere precum și în laboratoare, din motive de siguranță, nu există nici măcar hublouri.

Raportul oficial dăduse vina pe instalația de aerificare a stației, anumite supape de selecție, valve și părți în mișcare se blocau câteodată într-o poziție aleatorie, greșită, astfel că uneori nivelul de dioxid de carbon începea ușor să crească, iar dacă cineva făcea exerciții fizice, creșterea se cumula brusc. Se zice că unii dintre membrii echipei s-ar fi plâns de ușoare dureri de cap, de pierderea puterii de concentrare dar, nefiind capabil să repereze care era cauza, managerul de întreținere al stației a pretins că nivelul de dioxid de carbon e deliberat ținut așa, deoarece protejează împotriva radiațiilor cosmice. Dar nu există nici o dovadă științifică care să demonstreze acest lucru. În realitate, apa într-adevăr absoarbe radiațiile dar este dificil să umpli pereții și tavanul unei stații cu apă. Să pretinzi că doar o singură persoană din patruzeci, câți se aflau atunci acolo, moare intoxicată cu dioxid de carbon a fost partea din raport cel mai greu de digerat, cel puțin pentru acei dintre noi care se pricep cât de cât la funcționarea unei nave sau a unei stații spațiale. Până și bunica avea senzori de dioxid de carbon în subsolul casei ei.

Și așa a apărut zvonul că de fapt se încearcă mușamalizarea unor lucruri mult mai serioase. Iar zvonul a prins contur când au refuzat livrarea trupului congelat spre Pământ pentru autopsie.

Câţiva ani mai târziu, alți membri ai grupului de cercetători au început să moară în condiții la fel de misterioase.

Dacă se întâmpla ceva necurat acolo, Nesteva era în măsură să știe.

 

* * *

 

Câteodată mă gândesc la generațiile viitoare de exploratori. Dacă o să-și petreacă toată viața în spațiu, nici n-or să mai aibă nevoie de schelet, de oase, de coloană vertebrală. Ar putea funcționa asemeni unor meduze, plutind de la un monitor la altul. Dar cum ai decelara de la 15 km/sec la zero în mai puțin de jumătate de minut? Pentru așa ceva îți trebuie coloană vertebrală, mă gândesc. Și, la fel, îți trebuie ca să îți salți fundul de pe scaun, să deschizi trapa, să te dai în jos pe tobogan și să faci primii pași pe Marte.

Cu ciuda gravitației mult reduse față de Terra, picioarele șovăie sub mine de parcă tocmai m-am dat jos din pătuț și învăț să fac primii pași neasistat de părinți. Dar aici cântăresc doar treizeci de kilograme și gândul ăsta îmi dă curaj să continui. Cu coada ochiului admir mersul hotărât al micuței Tatiana, gândindu-mă cu groază ce-ar fi să mă fac de râs și să dau o cască de podea. Când eram copii și ne împiedicam, se găsea imediat vreun șmecher care să te întrebe ce ai găsit pe jos – doar că pe coridorul de acces ce duce spre modulul de dezinfectare e atât de curat că nu am după ce să mimez că m-aplec. Chiar și dacă aș cădea, nu e nimeni în jur. Nesteva a luat-o înainte și o las să intre prima. Protocolul cere să nu intrăm în contact cu nimeni înainte de dezinfectare. Există pericolul să aduc cu mine vreo bacterie sau vreun virus și n-ar fi frumos să omor atâția oameni de știință mai repede decât i-au omorât spaniolii pe incași.

După dezinfectare ne luăm probe de sânge și de salivă, le introducem în tubul depresurizat și așteptăm cuminți rezultatele. E partea cea mai enervantă, când după o lungă călătorie ajungi într-un loc în care mori de nerăbdare să faci un selfie cu peisajul marțian, dar în schimb ești închis într-o cameră de așteptare luminată artificial, fără ferestre. Totuși am găsit cum să-mi petrec okey timpul, în fața automatului de suveniruri. Cu treizeci de credit bits mi-am cumpărat un ceas atomic de măsurat timpul, așa cum se scurge el aici. Cele douăzeci și patru de ore erau doar cu vreun minut și jumătate mai lungi, cât să facă loc celor 37 de minute în plus pe care le are ziua marțiană. Cadranul era prevăzut și cu un contor al zilelor, iar acesta era cu-adevărat diferit, pentru că anul are 687 de zile. Mi-am ajustat cureaua și m-am uitat după întrerupător să admir cadranul în întuneric, dar nu exista așa ceva. Mi-am luat un pachețel de marsafine uscate, întrebându-mă ce alt idiot și-ar cheltui banii pe ceva care avea să primească în curând la masă, dar după ce am observat că ceasul e fabricat pe Pământ, am vrut să-mi cumpăr ceva cu adevărat local.

Gustul fructelor era groaznic. Semănau cu niște stafide, dar erau uleioase ca un avocado și le lipsea aroma și dulceața. Am zâmbit politicos și i-am oferit Nestevei tot pachetul. La ce gust avea mâncarea lor din automat, dacă și restul era la fel, deja îmi imaginam ce sume astronomice urma să fac cu pachețelele de marfă de contrabandă. Măsline vidate, ciocolățele cu marijuana, vișine cu alcool, opiu mentolat și cele mai bolnave producții pornografice apărute (deși în cele șase luni de când plecasem în mod sigur apăruseră chestii și mai și).

Aveam mare chef să întâlnesc oameni și să vorbesc cu ei. M-am dus la toaletă și, în timp ce mă ștergeam pe mâini cu șervețelul dezinfectant, mi-am privit chipul în oglindă și aproape că mi-a venit să-i spun tipului să se dea la o parte și să mă lase să mă uit. Adică nu exista nici o corelație între ce vedeam și amintirea pe care o aveam în privința trăsăturilor mele. Privirea mai ales era diferită și nu-mi puteam reconstitui expresia în zâmbetul optimist care nu cu mult în urmă credeam că mă caracterizează. Dar e fain să studiezi fața altcuiva decât pe a Nestevei, chiar dacă nu arată așa cum te-ai fi așteptat. Și dacă aș arăta complet altfel, în locul ăsta tot nu-l știe nimeni pe adevăratul Antosh-Ladislav Kratim.

Trebuie să fac o mărturisire. Gândesc în slovacă, iar cu Nesteva dialoghez așa de puțin încât mă stresează gândul că engleza mea e mai ruginită ca înainte. De fapt sigur și slovaca e mult redusă. Ce dialoguri abstracte poți avea cu tine însuți? Mi-aduc aminte când fosta prietenă m-a provocat spunând că nu mai văd bine, altfel de ce aș mări scrisul de pe tabletă. Știam că văd perfect și de aproape și de la distanță, așa că am luat prima chestie cu scris minuscul care mi-a căzut în mână și am citit avertismentul de pe etichetă, în limba engleză. „Ok”, a zis ea, „vederea o fi rămas la fel dar accentul ți-a avansat rău!”

Săraca Tatiana, când am revenit și m-am așezat lângă ea, nu avea de unde să știe de ce mă luase dintr-odată frenezia conversației.

– Trebuie să-ți spun ceva. Îți datorez niște scuze.

M-a privit cu o expresie distrată.

– De ce?

M-am uitat în ochii eu cu subînțeles. Nu-mi aduceam aminte cum se spune ingratitudine.

– Oh, a zis crezând că a ghicit. Știu ce îți imaginezi că s-a întâmplat atunci pe Lună. Doar că nu e ceea ce crezi. Așa că nu ai de ce să-ți ceri scuze. Poți doar să uiți că s-a întâmplat. Da, cel mai bine așa ar fi să uiți toată faza aia.

Habar nu aveam la ce se referea. Eu doar voiam să îmi cer scuze că nu prea o băgasem în seamă pe tot parcursul călătoriei.

– Ba, tocmai, că mi-am dat seama și de aceea vreau să-mi cer scuze, am continuat, la cacealma.

– Păi dacă ți-ai dat seama, nu mai ai de ce să-ți ceri scuze.

– Întotdeauna e frumos să-ți ceri scuze. De ce nu ar trebui?

Fața ei rotundă și palidă în care erau înfipți doi ochi albaștri, atât de bleu de parcă avea lentile de contact.

– Pentru că atunci nu mai contează mustrarea ta că am ieșit după tine și am lăsat nava fără comandă, nu? Important e că ai înțeles, și mai important e să nu bați toba pe aici cu asta.

– Normal că nu o să bat toba pe aici cu asta! Drept cine mă iei!?

Până ne-au venit rezultatele am tot încercat să înțeleg despre ce nu trebuia să bat toba. Știam că venise după mine pe nepusă masă la jenanta confruntare cu chinezii, dar nu vedeam nimic care să justifice afirmația ei că o muștruluisem degeaba. În mod normal, trebuia s-o fi raportat atât pentru insubordonare, cât și pentru neglijarea protocolului – ceea ce mai mult ca sigur aș fi făcut dacă nu era femeie.

– Îmi cer scuze, Tatiana. Știu că trebuie să ne purtăm ca și cum nu suntem bărbați sau femei… suntem în primul rând astronauți, egali din punct de vedere al naționalității, rasei, sexului sau religiei, dar în realitate e aproape imposibil să uit că ești femeie. Îmi dau seama că… Ei bine, îmi dau seama că dacă în momentul ăsta ți-aș spune că nici un bărbat nu ar fi fost mai calificat pentru călătoria asta alături de mine, fac o mare gafă. Și tocmai de-asta uneori nu am comunicat cu tine așa de liber cum ar fi trebuit. Când urmează să ai un partener de drum, încerci să afli dinainte lucruri despre el iar întâmplările care se pun pe seama acelei persoane sunt de multe ori contradictorii, am continuat. Totul depinde de persoana care ți le spune.

– Da? Mă bucur atunci. Nu știam că sunt o persoană controversată.

– Nu asta am vrut să spun.

Eram precum un pește pe uscat, cu botul deschis după aer dar, din fericire, chiar atunci s-a aprins ledul verde și s-a deblocat ușa. Rezultatele fuseseră bune.

Ne-am ridicat, continuând să o las pe ea să deschidă drumul. Doar era de-a casei.

Am luat-o pe un coridor rece și gri, încântat să văd pentru prima oară fragmente din Marte prin ferestrele dispuse la intervale egale de o parte și de alta. M-am oprit în fața uneia, incapabil să mă desprind de minunăția peisajului. Apus de soare pe Marte! Cerul avea nuanțe roșiatice-purpurii cu întrepătrunderi de mov și gri. Solul era roșcat, nisipos și ceva mai departe apărea un conglomerat de roci bazaltice, acea lavă vulcanică întărită cu miliarde de ani în urmă, măcinată de cumplitele diferențe de temperatură și de uragane crâncene. Pe moment, praful izbea în geam și se depunea rapid de-a lungul izolației, așa că estimam că vântul bătea ca într-o zi normală dintr-un climat musonic, de exemplu ca al Indiei, cu vreo sută cincizeci de kilometri la oră. Dar nu mă oprisem neapărat să admir culorile cerului sau măreția stâncilor, ci pentru că nu-mi venea să cred că existau animale care nu se sinchiseau de lipsa oxigenului. Nu înțelegeam de ce adusesem cu mine douăzeci de șoareci dacă aici existau pume sau ce-or fi ciudățeniile de afară.

– Hei, Tatiana!

– Nu fii naiv! Le numim hienette. Dar nu sunt nici hiene, nici pume, nici lei. De fapt nu sunt decât o iluzie. Acum mult timp, niște psihologi au ajuns la concluzia că e benefic pentru starea de spirit să vezi animale pe geam. Sunt niște holograme, dar cu timpul o să uiți că sunt holograme. Creierul are o ciudată propensiune spre a se auto-păcăli. După o vreme vei uita ce ți-am spus acum și o să juri că pe Marte ai văzut animale. De altfel dacă nu ar fi atâta vânt și praf, pe cer ai vedea stoluri de vrăbii și sturzi.

Am izbit cu dosul palmei în geam și animalele au sărit pe cele patru picioare, în alertă, apoi și-au găsit refugiul în spatele formațiunii stâncoase. Într-adevăr, văzându-le reacțiile, puteai să juri că sunt reale.

– Nu ar fi o idee bună să adăugați și niște oameni la hologramele astea, ca să pară o planetă și mai apropiată de Pământ? am zis, în glumă.

– Ar arăta interesant. Dar probabil că după ce-ai vedea zi de zi oameni pe fereastră ai fi tentat la un moment dat să ieși din modul fără să-ți mai pui costumul.

– Doar dacă nu ești în toate mințile.

– Există aici persoane cu început de Alzheimer.

Nu am mai zis nimic. Mă deranja că începusem printr-o simplă glumă iar ea mă punea la punct de parcă era singura persoană adultă din cameră. Știam că media de vârstă în colonie era mai ceva ca într-un orășel de pensionari din Florida dar habar nu aveam ce probleme medicale are unul sau altul.

– Apropo de asta, vei fi evaluat și tu. O să trebuiască să te las aici și ne vedem puțin mai târziu.

– De ce să mă lași aici?

– Pentru că, vezi tu, eu am această legitimație care îmi deschide poarta asta ermetică și-o să mă lase să trec dincolo, în zona comunitară. Tu ai așa ceva?

– Nu.

– Normal. Dar după ce o să fii evaluat psihologic, și asta nu o să ia mult timp, pentru că sunt câteva întrebări banale, vei primi și tu una care-ți va da acces pe ușa asta. Poate și pe altele.

– Stai! S-a întâmplat să nu primească cineva?

– Din câte știu nu. Dar ăsta e protocolul aici. Nu uita, e un loc în care de două sute de ani locuiesc oameni, așa că am învățat să luăm în serios afecțiunile ce pot apare de la izolarea pe termen lung.

M-am uitat la ea și la ușa care s-a activat deschizându-se. Aș minți să spun că nu eram invidios.

– Nici măcar nu am fost în izolare, am fost cu tine!

– Urmează săgeata roșie, mi-a zis înainte ca ușa să se închidă complet în urma ei.

Am găsit îndemnul ei inutil, întrucât existau indicatoare iar linia roșie de pe podea corespundea vizitatorilor noi. Mă îndruma înspre stânga, spre o ușă metalică. Înainte să intru mi-am verificat ceasul nou cumpărat care indica ora 19:28. Andocasem nava de două ore și patruzeci de minute, dintre care o oră durase să ne dăm jos costumele, care sunt obligatorii în caz de depresurizare accidentală. Urmaseră manevrele de aclimatizare. În oglindă observasem că am vinișoare roșii la ochi deoarece mi se spărseseră niște vase de sânge tot suflând în dispozitivul de egalizare a presiunii din urechi, iar drept mulțumire pentru o aterizare perfectă Nesteva îmi arătase spatele.

Ușa s-a închis și prima mișcare pe care am făcut-o în noul cabinet a activat senzorii de lumină. Pe peretele din stânga existau două ferestre încastrate. Furtuna de nisip se depărtase iar în exterior un braț mecanizat curăța geamul. Bineînțeles, erau geamuri tip anti-glonț. Problema nu e doar forța vântului, ci faptul că la gravitația de aici, pietrele măricele se desprind cu ușurință de sol. Efectiv pot zbura prin aer ca niște gloanțe.

Am luat loc pe unul din scaune și am atins ecranul, care s-a luminat imediat. Întrebările apăreau scrise dar în același timp le și auzeam. Vocea era feminină, generată de computer.

– Salut, cum te numești?

– Tosh.

– Te grăbești, Tosh?

– Nu.

– Pare că te grăbești.

– Nu în mod special. De ce te-ai grăbi spre un loc unde nu știi ce te așteaptă?

– Îți plac bananele?

– Nu cine știe ce.

– Devii mai apropiat de cineva când iei masa cu acea persoană sau când vânezi cu acea persoană?

– Când iei masa. Sunt, oricum, vegetarian, ca orice astronaut.

– Preferi să navighezi singur sau cu însoțitori?

– Singur.

– De ce?

Instalațiile de reciclare a apei sunt așa de performante încât practic îți bei propria urină la nesfârșit și parcă e mai plăcut să știi că o bei numai pe a ta, dar e greu să explici asta unui program. Profitul transportului e mai mare. Ai mai mult spațiu. În caz că faci o eroare de proporții, nu ai pe altul pe conștiință.

– Pentru că din punct de vedere statistic, până acum călătoriile cu un singur astronaut au cele mai puține accidente…

– E plăcut să aterizezi?

– Da, dar e genul activitate unde plăcerea o simți când se termină treaba, nu în timp ce-o faci.

– Poți da un exemplu de activitate la care simți plăcere când o faci dar și după ce-o termini?

– Lectura unui roman bun.

– După cum vezi soarele afară poți să estimezi dacă e dimineață sau seară?

Era prima oară când vedeam prin praf discul micuț al Soarelui, așa cum apare el pe Marte, și habar n-aveam dacă era la răsărit sau la apus, dacă din întâmplare nu mi-aș fi cumpărat ceasul – dar așa știam că e seară.

– E seară.

– Crezi că o ființă umană mai are drepturi după ce el sau ea moare?

– Poftim?

– Crezi că o ființă umană mai are drepturi după ce el sau ea moare?

– Ei bine, o ființă are drepturi înainte să se nască așa că nu văd de ce nu ar avea și după ce moare. Da, are drepturi, dar ca ordin de importanță sunt mai mici decât drepturile unei ființe care trăiește. Oricum, n-am mai avut parte de asemenea întrebări. Am răspuns bine?

– Într-un fel, da. Dar pentru că ești astronaut puteai avea și o altă perspectivă.

– Și care ar fi acea perspectivă?

– Puteai gândi în termeni relativiști. Moartea cuiva poate dura enorm de mult într-un anume sistem „spațiu-timp” față de cum e percepută durata de cel care moare. Deși acolo a murit, dincoace încă trăiește. Crezi că modificarea genetică a animalelor pentru a le face mai rezistente în spațiu sau pe altă planetă e lipsită de etică?

– Nu, atâta timp cât li se aplică un tratament uman și nu suferă.

– Dar, în aceeași ordine de idei, “reajustarea” unei ființe umane pentru a o face mai rezistentă?

– Să recodezi ADN-ul ca să consumăm ceva mai puțin oxigen? Nu cred.

– Ești pregătit de ultima întrebare?

– Normal!

– Ce definești acum prin acasă? Pământul, nava sau altceva?

– Acasă în momentul ăsta mă simt atunci când dorm. E greu de înțeles, dar în lumea viselor și înainte să adorm sau cu puțin înainte să mă dezmeticesc complet, mă simt cu adevărat acasă.

– Okey, Tosh, mulțumesc pentru răbdare.

– Și eu îți mulțumesc pentru întrebări. Am o diplomă în psihologie, dar nu m-aș fi gândit la ele.

– Știu. Am tot fișierul tău aici. La revedere!

M-am ridicat încet de pe scaun. Mă mai obișnuisem cu căratul propriului corp pe niște picioare care parcă nu-mi aparțineau, dar întrebările mă amețiseră puțin. Printr-o fantă a apărut o legitimație albă pe care scria „Vizitator”. Am luat-o. Ecranul era din nou negru ca atunci când intrasem în cameră, și pun pariu că așa a rămas și după ce s-a închis ușa în urma mea.

De partea cealaltă mă aștepta un tip înalt, în vârstă, îmbrăcat într-o salopetă bleumarin ce lăsa vederii numai fața. Avea un nas cărnos și sprâncene negre, groase și bine conturate care păreau mai vii și îmi atrăgeau atenția mai ceva decât ochii. Fața prelungă, cu trăsături saxone, buze subțiri, pomeți care nu ieșeau în relief. S-a recomandat doar cu numele mic, Brian, așa că și eu am făcut la fel. Era inginer constructor, responsabil cu întreținerea și extinderea modulului – unul din zecii de administratori de întreținere. I-am strâns mâna cu respect. De oameni ca el depindea soarta mea pe durata șederii. Aer respirabil, climat plăcut la temperatura ambiantă, fără radiații nocive, toalete curate – toate astea depindeau de administratorii ca el. Poți trăi foarte bine luni întregi fără cercetători, dar nu poți trăi nici măcar o zi fără administratori experimentați. Părea un tip primitor și de treabă, dar când închidea ochii să clipească, îmbătrânea brusc cu zece ani. Nu realizasem ce mult pot întineri niște ochi albaștri, clari și fără cearcăne sub ei. Ultimul lucru care se vedea înainte să înceapă combinezonul era mărul lui Adam proeminent.

– De ce porți combinezon de protecție? E ceva ce ar trebui să știu și eu ca nou venit?

– Nu, nu e nimic. Îți dai seama că ți s-ar fi spus de la aterizare. Am fost să repar ceva într-o zonă în care nu e activată protecția magnetică și radiațiile acolo sunt peste limită.

– Dar aici sunt ok?

– Da, normal, aici nu sunt deloc. Doar că nu am apucat să mă schimb. Haide să-ți arăt unde poți mânca ceva. Cred că ești lihnit de foame.

M-am conformat urmându-l în cantina goală. S-a scuzat că la ora asta târzie nu mai mânca nimeni dar m-a îndemnat să-mi aleg ce-mi poftește inima. Mi-am ales o porție de cușcuș din recolta lor proprie și o felie de somon artificial. Auzisem că au aici cele mai avansate laboratoare de carne în vitro din Univers dar nu mă așteptam să simt un gust atât de satisfăcător. Dezbaterea aia că nu ești vegetarian dacă mănânci carne artificială mi s-a părut întotdeauna de prost gust. Ești vegetarian atâta timp cât nu trebuie să moară un animal ca să-ți umpli tu stomacul.

Brian și-a luat o băutură care judecând după miros trebuia să fie vreun ceai local. Mai ales că din ea ieșeau aburi.

– E ceai?

– Da. Nu-mi place gustul de apă.

– Apa nu are gust, dar știu exact ce vrei să zici.

Atunci și-a făcut apariția Nesteva însoțită de un tip cam de vârsta mea, sau oricum, atletic și cu mers elastic, de bărbat în putere. Am aruncat o privire în farfurie, mulțumit să constat că aproape terminasem, deci nu mai avea ce să-mi stea în gât dacă individul avea de gând să-mi facă conversație. Obiceiul de a mânca repede era pe punctul de a-mi fi răsplătit.

 

Țevi și conducte traversau tavanul și se continuau în toate direcțiile de-a lungul pereților. Modulul se prezenta curat și bine organizat, ca o unitate militară. După cum mi l-au prezentat pe gagiul de vârsta mea, Dave (și nu s-au oprit nici când am simulat un căscat discret) mi-am dat seama că aveau de gând să ne cazeze împreună, ca pe doi proști. Și nici n-avea rost să mă eschivez, din moment de mă aflam în posesia unui amărât de brevet clasa a treia. Nu aveam statut. Un brevet clasa a treia e prea de fraieri așa că nu îți poate garanta cameră individuală. Momentan, baza funcționa la supra-capacitate, se găseau aici douăzeci și ceva de oameni în tranzit, sau cercetători care își prelungiseră șederea peste durata inițial stabilită.

Mă țineam după Dave care se orienta de minune prin labirintul de coridoare la fel, ca un șoricel antrenat luni de zile să găsească ieșirea.

– Pare că ești de ceva timp pe aici.

– Da, am șase ani de când m-au trimis.

– Șase? Ești cum ar veni erou. Șase în loc de cât?

– Inițial misiunea trebuia să se întindă pe vreo doi. Dar îmi convine. Îți dai seama, mi-au dat spor de prelungire și cât muncesc aici sunt scutit de taxe.

– Hai că m-ai spart! Scutire de taxe ai și în Belize fără să bați cincizeci de milioane de kilometri.

– Și cine mă angaja pe mine să studiez capcane de frig în Belize?

– De ce capcane de frig?

– Asta e specialitatea mea cu al doilea postdoctorat, capcane de frig planetare. În absența atmosferei sau în orice caz, când e foarte rarefiată, în depresiunile și craterele de lângă poli, sunt zone de umbră cu temperaturi aproape de frig absolut. Nu există căldură prin convecție așa că moleculele zac prinse acolo neperturbate de miliarde și miliarde de ani. Oricum, fenomenul ăsta a fost vital chiar și apariției vieții pe Pămînt, pentru că altfel în troposferă, adică la vreo douăzeci de kilometri altitudine, în lipsa frigului, vaporii de apă (dar și alte gaze) nu s-ar mai răci, nu s-ar solidifica, iar asta e ceea ce îi forțează să cadă înapoi pe Pământ. Fără mecanismul ăsta planeta ar fi fost toată un deșert…

Asta studiez aici și pe măsură ce găsesc niște rezultate și termin de descifrat o parte, îmi vin noi sarcini și încep de la capăt.

– Dave, frățioare, muncești prea mult! Ce zici de două-trei ciocolățele cu marijuana sau câteva bile de opiu mentolat? Am și vișine cu alcool, foarte proaspete!

M-am uitat cum i s-a luminat fața, dar putea fi și de la becurile care s-au aprins automat când am intrat în camera „noastră”. Așa numitele paturi Murphy care se rabatau în perete, atât de populare în colonii din lipsa de spațiu, o tăblie de birou pe același principiu și o impresionantă bibliotecă în mai multe limbi, în care pe rafturi erau aranjate colecții de jurnale științifice vechi, pe categorii. Chimie organică, fizică cuantică etc. Am luat o carte la întâmplare și am răsfoit niște pagini despre tehnologia nanotuburilor de carbon în mănunchi la generarea de energie electrică neconvențională.

– Tu ai scris asta?

– Ei, eu! Dacă o scriam nu mă găseai aici. Patentul pentru invenția aia valorează acum miliarde.

Pe pereți erau agățate două tablouri moderne cu temă, să zic, spațială. Un astronaut pe punctul de a fi înghițit de o gaură neagră, costumul lui alb întins de la brâu în jos, cu labele mult mai lungi decât gambele, la rândul lor mult mai lungi decât pulpele, iar partea de sus în proces de a fi făcută scrum de radiațiile Hawking. Al doilea tablou reprezenta alt experiment imaginar, un biciclist pedalând cu viteza luminii și cum se vedea el, probabil din perspectiva unui simplu trecător. Spatele i se contractase așa cum cerea efectul Lorentz și spectrul culorilor se deplasase într-o aură pe care o lăsa în spate asemeni unui vînt multicolor.

– Care e faza cu astronautul? Cum de trunchiul i se face scrum dacă picioarele au reușit să treacă cu bine?

– Păi aia e dintr-un punct de observație din exterior, iar picioarele sunt din punctul lui de vedere. Văzut din exterior s-ar face scrum, dar din punctul lui de vedere ar fi o dilatare interminabilă, gravitația ar opri timpul și l-ar face aproape nemuritor.

– Tu le-ai creat? Deci și cercetător și artist? Te pomenești că faci și sport?

A zâmbit încurcat.

– Eu și un program de animație cu niște date introduse de mine. Îți plac?

Tablourile dădeau camerei un aer pretențios dar în același timp se potriveau perfect. Habar nu aveam ce aș fi agățat pe pereți dacă m-ar fi pus cineva să aleg niște tablouri în locul ăsta. Cu certitudine nu ai fi putut pune un peisaj de pe Pământ, în nici un caz o pădure sau un râu deasupra căruia ar fi stat aplecate două căprioare, una atentă la pericole. Nici copii jucându-se, nici nimfe dezbrăcate. Ar fi mers probabil un peisaj din Antarctica, ghețari și fuioare de zăpezi viscolite dar nu tablourile mă interesau pe mine cel mai tare acum, ci patul și senzația de a mă arunca în el, voluptatea somnului în prezența gravitației. Căci demult, la început, am fost maimuțe, în vremurile când dormeam în copaci, agățați de crengi, fiindu-ne frică în permanență să nu uităm unde ne găsim – să nu ne rupem oasele căzând în gol. Dar totuși oasele sunt la fel de importante ca și atunci și, cu toate cocktailurile de vitamine, în ciuda exercițiilor zilnice obligatorii, oricât ai încerca să negi, simți în articulații uzura spațiului. O simți când revii și când ești țintuit pentru prima oară după mult timp într-un pat.

– Și chiar nu există un alt motiv pentru care să ne găsim aici în afară de bani? Cauza aia nobilă, știi cum se zicea odată, să uităm micile vrajbe să ne unim eforturile ca să ajungem cu bine în spațiu.

– Ba da. Numai că acum suntem deja aici. Asta era pe vremea când ne chinuiam să reușim.

Stând la extrema cealaltă a camerei față de Dave, pentru prima oară am realizat câtă oboseală acumulasem. Obosit că terminasem cu bine partea asta a călătoriei. Și avea dreptate, odată ce reușești o misiune ce demult, în copilărie să zicem, ți se părea aproape imposibilă, brusc ești cuprins de o blazare. Simțeam asta instinctiv, pe pielea mea. Ce urmează? Ce mai e de cucerit? Știința avansează descoperind legături dintre un fenomen și alt fenomen. Punând noi întrebări la extremitatea cunoașterii și a legilor fizicii. Ce forță determina expansiunea Universului? De ce luna nu se învârtește, cum de și-a oprit mișcarea de revoluție? De ce la marginea sistemului solar unele corpuri se comportă ca și cum există acolo o planetă mult mai mare decât Pământul, una care le perturbă traiectoriile, doar că nu se vede absolut nimic – și atunci poate există în acel punct o așa numită gaură neagră primordială, formată odată cu nașterea Universului? Mereu vor fi lucruri de rezolvat dar tu, ca individ, trebuie să îți alegi bolovanul pe care îl poți împinge la deal.

Când am terminat școala generală, nimic nu prevestea că o să am vreo carieră, cu atât mai mult că aș fi avut cea mai mică șansă să devin astronaut! La așa ceva nu mă gândisem niciodată. Nici nu aș fi avut cum în cartierul meu unde primăria nici n-avea bani să înlocuiască becurile arse de la stâlpii stradali de iluminat. Conductele de apă fierbinte de la centrala de termoficare erau vechi și perforate așa că ministrul energiei scuza lipsa de presiune la furnizor cu amenințarea că altfel toate vor exploda: vrei 15 C în calorifere sau nimic? Era întuneric și frig în casa noastră, atât de frig și atât de întuneric încât fără să știu mă pregăteam de experiența spațiului cosmic. Singurele ocazii să privesc spre cer era la fotbal, când primeam o centrare prea înaltă sau când făceam concursuri de care șutează „lumânări” mai înalte. Mă băteam cu băieții din găștile de pe străzile învecinate. Spărgeam cu pietre becurile de pe străzile lor ca să arate la fel de dezolante ca ale noastre. Ne rugam de frații mai mari să ne cumpere bere și țigări. Nu învățam la nici o materie. În camera mea petreceam nenumărate ore pe simulatoare de zbor pentru că eram pasionat de Delta Force, un joc virtual unde trebuia să fii pilot de elicopter, să conduci și în același timp să mitraliezi soldați inamici de la sol. Nu știu de ce creatorii jocului copiaseră întocmai comenzile și bordul unui elicopter adevărat dar așa au învățat cei din generația mea să fie multifuncționali: navigând în virtual, vânând rachete și vorbind cu prietenii despre ce urmam să facem a doua zi, în timp ce de după ușa dormitorului îl abuream pe taică-meu că aveam de fapt un proiect de grup pentru școală.

Dormitorul meu era o cabină de elicopter și de aici mi s-a tras pînă la urmă marea aventură. M-am dus cu școală la un eveniment aviatic de Ziua Armatei și la cincizeci de metri de tribunele unde ne aflam așezați am observat parcat un elicopter. Aveam treisprezece ani și presupun că de vină a fost pubertatea cu ale ei dereglări hormonale, pentru că nu a existat o trecere între gândul „ce tare ar fi ca elicopterul ăsta să aibă cheile în contact să pot să o impresionez pe X” și actul de a mă ridica în picioare, coborî scările natural de parcă urma să caut toaleta, fuga până pe scaunul pilotului care parcă mă aștepta, gata să îmi fie ascultător, cu cheile în contact și geamul perfect curat și transparent. Rotorul elicelor era uns și gata de porni să le înșurubeze din ce în ce mai tare prin aer. Am văzut bordul identic cu ce aveam acasă la jocul de simulare și restul a fost, cum se zice, istorie. După cinci ture de încălzire, am reușit să fac câteva acrobații incredibile, inaccesibile unui pilot cu brevet prin însăși faptul că adultului, oricât ar fi de experimentat, nu-i poate veni ideea de reteza vârfurile unui gard viu cu paletele elicei sau de a marca un gol într-o poartă de fotbal folosindu-se de curenții elicei pentru a ghida mingea. Când am pus elicopterul înapoi în ovațiile stadionului, am fost luat pe sus sub escortă și urcat cu mâinile în cătușe într-o mașină a poliției militare. Trimestrul următor îl începeam la liceul militar, pentru că oamenii legii, cu generozitate, mă lăsaseră să aleg între școala de corecție și o carieră în aviația militară. Bineînțeles, modest cum sunt le-am mărturisit că oricare dintre prietenii mei de jucat Delta Force ar fi la fel de buni ca mine, că toți merită o carieră militară, nu doar eu.

De abia mai târziu mi-am dat seama de adevăratul motiv pentru care fusesem selectat. Aveam un curaj până la inconștiență, îmi lipsea frica de consecințe. Dar mai era ceva. Un viitor astronaut trebuie să fie sănătos tun. De la ficat, stomac, plămâni și inimă până la dantură, totul trebuie să fie în stare perfectă. Când pe la nouăsprezece ani a început să-mi cadă părul m-am plâns comisiei medicale de asta, cu alte cuvinte pretindeam că nu sunt “perfect”. Mai ales că la scurt timp am ajuns să mă rad în cap ca să nu sară în ochi că sînt chel. Doctorii au râs spunând că din contră, lipsa părului e un alt avantaj care mă califică și mai abitir pe listele zborurilor spațiale. De abia când am zburat odată cu un congolez căruia îi cădea părul în draci mi-am dat seama ce chin e să pescuiești firele de păr ale altuia care plutesc pe unde vor ele, printr-o navă de transportat heliu și metale rare. Doar te rogi să-i fi căzut din cap. Multă lume mă întreabă ce pile am avut ca să ajung până la urmă în America și-mi place să le spun la mișto povestea primului astronaut cazac. De jumătate de secol rușii folosiseră cosmodromul Baikonur din Kazahstan pentru lansarea navelor lor și până la urmă pe lângă milioanele de dolari luate anual cadou, cazacii au cerut rușilor și favorul de a face istorie cu primul cetățean de-al lor în spațiu. Nu mai țin minte dacă tot el a fost cel care a adus primul Coran la Stația Spațială dar când americanii l-au întrebat oficial dacă este adevărat că există un Coran în spațiu adus de el, cum se vorbea în lumea arabă, el doar a răspuns sec: “asta e ceva ce nu vă privește pe voi!”

E greu să păstrezi o grupare de oameni de diferite naționalități să coopereze la nesfârșit pentru un bine comun. Pentru că foarte repede se constată că prioritățile diferă. Idealurile diferă. Viața este tratată diferit. Inteligența artificială este abordată din alte perspective.

Colonizarea lui Marte a fost un spin înfipt în călcâiul lui Ahile. Marte a fost pentru programul spațial precum planul de cucerire a Rusiei de către Napoleon. Condiții prea dure, campanie prea costisitoare și un teritoriu cucerit care era prea vast, prea greu de apărat și mult prea frigid.

Nimeni nu înțelege de ce continuăm să susținem colonia pe o planetă lipsită de heliu, de metale rare, de oxigen, platină, aur, nichel și așa mai departe.

Apoi cineva a spus: E cea mai bogată sursă de apă potabilă din sistemul solar cu excepția Pământului!

Și dacă cel care a spus-o n-ar fi fost chiar președintele Americii, probabil că toată lumea ar fi râs la o asemenea inepție.

---

Ilustrație de 1099539@pixabay.com