Cine-gândește-asta



Pentru LeDeBeu viața e SeFeu
1.
Se trezi din cauza împunsăturilor. De fapt, a durerii. Abia mai târziu avea să afle că era provocată de un băț ascuțit.
Oamenii, cu expresiile lor ciudate, ar fi spus că „a deschis ochii”. În realitate, n-avea ochi. Pur și simplu percepea imaginile, sunetele și o serie de alți stimuli cărora, pe măsură ce avea să dobândească experiență de viață, urma să le dea câte un nume. Nu avea nici vreun sex anume. Se definea drept „Cine-gândește-asta” ‒ un sinonim pentru ceea ce o altă ființă ar fi denumit prin „eu”. Nu avea un sex anume, sau le avea pe toate. Era un ElEa.
Durerea fu urmată de sunete.
‒ Ce-i acolo? auzi o voce.
‒ Unde?
Era o a doua voce, cu alt timbru, altă modulație a sunetelor.
‒ Acolo unde lovesc cu bățul.
Din nou prima voce.
‒ Eu nu văd nimic.
‒ Nici eu. Dai în aer.
Ăsta era un glas nou, mai subțire.
Ființa le privi prin ochii-săi-care-nu-erau-ochi. Peste ceva vreme, avea să afle că două dintre ele se numeau băieți, iar una fetiță. Pentru ea, atunci, reprezentau doar niște creaturi ciudate cu extremități lungi ce se mișcau haotic, amestecând dorințe nerostite. Cele ale băiatului cu bățul erau cele mai complexe. Gânduri despre puteri inaccesibile, temeri față de monștri tenebroși din adâncurile spațiului, legende de groază despre vremuri în care ar fi vrut să trăiască. Ale fetei erau destul de simple: simțea atracție față de primul băiat și aștepta din partea lui o serie de gesturi ‒ unele aflate în contradicție flagrantă cu altele. Cât despre cel de-al treilea, dorința lui era foarte bine conturată: avea nevoie urgentă la baie.
‒ Uite-aici! se rățoi primul băiat, împungând mai tare.
Era prea mult pentru ființă, care decise că era vremea s-o ia din loc. Se uită împrejur, la multele straturi ale realității, și alese unul ce o duse în alte timpuri.
2.
Regina știmelor tresări, surprinsă. Văzuse multe la viața ei, dar creatura ce apăruse din neant nu se număra printre ele.
La rândul său, Cine-gândește-asta studie cu atenție locul în care ajunsese. Nu mai era în aer liber, ci undeva, într-un labirint de tuneluri, cu apă urât mirositoare băltind pe jos. Ființa translucidă, îmbrăcată cu togă albă strânsă la mijloc cu sfoară albastră, nu părea să se potrivească în cadrul acela.
‒ N-am mai întâlnit pe cineva ca tine, șuieră știma. Și, crede-mă, am trăit și am văzut multe la viața mea.
Așa cum avea să afle mai târziu Cine-gândește-asta, așa cum exista un viitor, exista și un trecut. Cel din urmă era format din experiențele prin care trecuse cineva, ori alții dinaintea sa. Când avea să afle asta, urma să i se pară o stupizenie. Timpul nu reprezenta o curgere, ci o stratificare. Tehnic, celălalt timp ‒ al împunsăturilor ‒ se desfășura simultan cu acesta. Până la urmă, avea să facă o concesie: trecutul reprezenta perioada când experimentase doar un timp. Viitorul, cel în care avea să i se adauge un al treilea strat temporal, apoi un al patrulea și tot așa.
‒ N-am mai întâlnit pe cineva ca tine, repetă ElEa sunetele și modulațiile.
‒ Eu sunt Aura. Tu?
‒ Eu sunt Aura.
‒ Nu-nu, hohoti cealaltă ființă, cu siguranță tu nu ești eu! De fapt, nu ești știmă. Nici demon, nici vreo altă arătare de care să am știre. Nici măcar un goblin venit de departe, de la celții cei făuritori de arme.
‒ Nu-nu, cu siguranță tu nu ești…
‒ Nu mai repeta după mine!
Cine-gândește-asta tăcu.
‒ Habar n-ai nici tu cine ești, comentă Aura cu blândețe. Sau ce ești, continuă, după câteva clipe de tăcere.
Regina știmelor îi dădu ocol, călcând apa puturoasă cu sandalele ale căror șireturi se răsuceau pe gambele subțiri. În timp ce făcea asta, palma ei mângâia cărămizile tunelului. Litere se luminau, scoțând la iveală din Marea Bibliotecă Universală citate și manuscrise demult pierdute. Fără să se uite la ele, Aura începu să le recite pe unele dintre ele ‒ un murmur melodios, ca o incantație.
‒ Cine sunt? se trezi vorbind ElEa.
Cuvintele ieșiseră la iveală fără niciun avertisment. Părea că, undeva în străfundurile gândirii, ceva se așezase, permițând descifrarea acelui mod de comunicare.
‒ Facem progrese! aprecie știma. Altceva îți mai amintești?
„Amintirea” trecu și ea de la stadiul de concept abstract la cel de termen concret. Cu glas măsurat, îi relată creaturii diafane experiența trezirii sale sub împunsătura bățului.
‒ Asta e o amintire?
‒ Cu siguranță! Deși cazul tău e unul ciudat.
Încetul cu încetul, comunicarea începea să capete sens. Cu poticneli și ajutor, Cine-gândește-asta reuși să înțeleagă că vorbise despre viitor ca fiind parte a trecutului său, pe când curgerea normală era invers. Dar Aura avea știință și despre acele vremuri, deși recunoștea că nu le trăise încă.
‒ Lumea Tenebrelor are propriile reguli, explică ea. Se franjurează, ne permite să punem cap la cap frânturi din diferite perioade. Aici, unde stăm noi acum, sunt subteranele unei cetăți ce va lăsa locul, cândva, unui oraș.
ElEa absorbea avid spusele știmei. Iar aceasta, încurajată de atenția primită, îi povesti despre popoarele ce se perindaseră ori aveau să se preumble pe acele meleaguri și despre orânduirea lucrurilor pe lume.
‒ Vezi tu, acum sunt o ființă reală. Oamenii acestor vremuri mă văd, mă ating, se tem de mine sau îmi cer ajutorul. Mai mult, îmi dau viață prin obiectele pe care le pierd prin casele lor. Dar, pe măsură ce vor trece timpurile, noii oameni nu vor mai crede în existența mea. Voi fi învăluită de uitare, o ființă mitologică ce nu-și mai are locul în Lumea Oamenilor. Realitatea lor se va închide pentru mine, la fel ca pentru alte ființe și vom rămâne să trăim, pe vecie, într-o realitate paralelă. În Tenebre ‒ care, pentru noi, sunt la fel de reale precum va fi, pentru ei, lumea lor.
‒ Cele două lumi se vor rupe una de alta, înțelese Cine-gândește-asta.
‒ Exact. Dar vor exista ființe ce vor avea puterea de a deschide porți între ele. Pentru că, vezi tu, chiar dacă oamenii nu vor mai crede în noi, faptele noastre îi vor influența. Ba chiar, dacă se-ntâmplă să se ajungă la confruntări, le putem distruge complet realitatea, iar ei să nu aibă habar de ce se-ntâmplă asta și ce pot face ca să scape. În asemenea situații, singura scăpare vine de la cei detectivii celor două lumi. Nemuritorii.
Cine-gândește-asta analiză cu mare grijă cele aflate.
‒ Și crezi că un asemenea detectiv ar putea să mă ajute și pe mine să aflu cine sunt?
‒ Se prea poate.
‒ Mă poți duce la ființa asta?
‒ Desigur!
3.
Pentru un neavenit, Taverna părea definiția haosului. Berea se revărsa cu spume în și din halbe, erau o aglomerație și o gălăgie de nedescris, cu fiecare creatură spunându-și păsurile pe limba sa, totul fiind învăluit în fumul grătarului ce sfârâia continuu.
Aura era obișnuită cu acea nebunie. Goblinele, conduse de Penbels Fastfuel, alergau de la o masă la alta, ducându-i fiecăruia ce comandase, răspunzând cu câte o replică glumeață avansurilor făcute de cei prea beți, ori alunecând printre mâinile celor care doreau să o atingă.
Pentru Cine-gândește-asta, locul era fascinant. Apărea ca o singură viață, o singură dorință ‒ aceea a distracției și uitării ‒ dar ascundea în ea zeci de vieți, mii de dorințe, de trăiri. O hrană ce-i dădea lui ElEa o energie nebănuită. Toți cei de-acolo ar fi vrut să fie altcumva, să facă altceva, să fi făcut altfel ori lucrurile să se fi petrecut în alt mod în multe momente ale vieților lor.
Chiar și micuța goblin cu nas cârn pe care o salutase Aura mustea de dorință față de o viață care ar-fi-putut-fi alături de un individ ce ședea la o masă alături de o creatură mică și păroasă ce trăgea de zor dintr-o narghilea. Regina știmelor îl ducea tocmai către ei, așa că Cine-gândește-asta se concentră asupra lor.
Cel îndrăgit de Penbels semăna cu copiii întâlniți atunci când se trezise. Era un om, care va să zică, chinuit de sumedenie de dorințe contradictorii. La picioarele sale stătea culcată o creatură stranie, ce-și schimba forma după voie.
Celălalt ‒ despre care avea să afle că se numea satir ‒ era singura ființă din acel loc dinspre care nu venea nimic, niciun suflu cu care să se hrănească.
‒ Bine te-am găsit, Otis! salută Aura. Iar tu, Alex, ești chiar cel pe care doream să-l întâlnesc.
‒ Da? se miră omul. De ce?
Știma se răsuci și arătă spre cel ce-i ținea companie.
‒ Pentru că doar tu îl poți ajuta pe el să afle ce e. Sau cine e. Sau ambele.
Alex și Cine-gândește-asta se studiară o vreme, timp în care Otis pufăi tăcut din narghileaua lui. Când omul se pregătea să caște gura, îi făcu un semn discret cu mâna, cerându-i să aștepte. Coborî de pe scaun și se apropie de nou-venit, amușinându-l și studiindu-l cu multă curiozitate cu ochii lui mici, răutăcioși, de țap. Când și când, clătina indecis din capul prea mare, încornorat, făcând să-i fluture șuvițele bărbii. Efluvii firave începură să se ridice dinspre el, iar ElEa tresări.
‒ Hmmm… Simți, nu-i așa? întrebă satirul.
‒ Da.
‒ Ce simte? se mirară la unison Aura și Alex.
‒ Curiozitatea mea. Așa cum noi simțim parfumul florilor.
Detectivul ridică din umeri, a nepăsare, apoi sorbi din berea aflată în fața sa.
‒ Dacă sunt prea multe flori, mirosul lor te poate îmbăta, comentă ironic. Eu am pățit-o.
‒ Aaaa!
Exclamația lui Otis atrase atenția celor de la mesele alăturate. Satirul se răsuci spre om și îndreptă spre el capătul narghilelei.
‒ Foarte bună observația! Mi se părea mie că mai e ceva, ceva mult mai important, dar nu știam ce.
Îl mai amușină de câteva ori pe nou-venit, apoi dădu din cap ca un bătrân înțelept.
‒ Tu, prietene, simți curiozitatea. Dar hrana ta e formată din dorințe. Din ce vrea fiecare să i se fi întâmplat, ori să fi devenit.
Se cocoță la loc pe scaunul lui.
‒ Dacă nimeni nu-și va mai dori vreodată ceva, dacă toți vor fi împăcați cu ei înșiși, tu vei muri.
Știma și ElEa se așezară la masă alături de cei doi.
‒ Asta înseamnă că s-a născut din dorințe?
‒ Întocmai, confirmă Otis. La fel cum tu, Aura, te-ai născut din lucrurile părăsite, pierdute sau aruncate de oamenii Cetății. Doar că… nu înțeleg. Dorințe au fost dintotdeauna și vor exista cât trăim. Cum se face că, acum, ele au căpătat formă, în loc să se risipească în cele patru vânturi, cum le e rostul?
Satirul continuă să pufăie.
‒ Oare ce să fi fost?
‒ Moneda pe care o căutau Miercurienii? își dădu cu părerea Alex. Confruntarea aia de proporții epice?
‒ Foarte posibil. Deși nu știu ce e cu proporțiile epice despre care vorbești.
Aura îi aruncă o privire lui ElEa, de genul „ți-am spus eu că e bun!” Otis își drese glasul.
‒ Ți-am spus că sunt nefrecventabili, behăi nemulțumit. Dacă nu acceptai cazul ăla, era mai bine.
‒ Mai sunt și alții? întrebă știma.
‒ Dacă dorințele ne-mplinite s-au întrupat o dată, e posibil s-o mai facă. Lumi se nasc și mor, altele le iau mereu locul. Fiecare are rostul său. Arătă cu narghileaua spre Cine-gândește-asta și adăugă: Întrebarea de la care trebuie să plecăm este, cred, care e rostul tău?
‒ Am sperat că Alex ne poate ajuta cu asta, răspunse Aura. A rezolvat atâtea mistere din Lumea Tenebrelor…
‒ Da’ de unde! protestă omul. Ajung să mă-ncurc în cazuri despre care habar n-am și ele se rezolvă întotdeauna singure.
‒ O fi, admise Otis cu înțelepciune. Dar tu ești catalizatorul.
‒ Crede-mă că n-am idee de unde să apuc un caz ca ăsta. De fiecare dată încep să caut una sau alta și mă trezesc că stârnesc forțe adormite. Odată ce se pun în mișcare, lucrurile duc singure la rezolvare.
‒ Fă la fel și acum.
Satirul părea tot mai absent, de parcă efortul anterior îl epuizase, ori concentrarea de a fi prezent în acea realitate îi dispărea.
‒ La fel… cum? Chiar tu ai zis că… ăăă… ființa asta a apărut de nicăieri. Că n-am de ce să mă leg.
‒ Toate se leagă, până la urmă. Zgândărește treaba cuiva ‒ ți-aș sugera niște demoni, că ei sunt vechi, cu dorințe puternice și gata să răscolească lumea-ntreagă.
‒ Demonii sunt periculoși, observă Alex.
‒ N-am zis c-o să fie ușor, aprobă Otis și se retrase în liniștea cugetărilor sale, pufăind tacticos din narghilea.
‒ Deci? întrebă Aura plină de speranță. Iei cazul?
Alex scânci. Cumva, creatura aceea neajutorată, care nu semăna cu nimic omenesc, dar vibra de dorință, îi stârnea mila. Qiqirn, câinele ce stătea la picioarele sale, se trezi și-și încleștă colții în gamba lui.
‒ Nu aluneca, omule! mârâi.
Dar era prea târziu. Ca prin vis, Alex Anghel rosti:
‒ Bine…
Apoi totul se întunecă.
What's Your Reaction?

Pentru LeDeBeu viața e SeFeu