Now Reading
Yeshu

Yeshu

1

A fi mântuit are tare multe înțelesuri, gândi Linus. Înseamnă a te elibera, dar și a muri, a te salva, dar și a fi iertat. Mântuiala asta este un fel de salvare prin iertare și eliberare prin moarte. Salvarea cu iertare le înțelegea, dar nu credea că moartea te eliberează așa cum propovăduia singurul zeu al iudeilor.

Unde este zeul ăsta? Sus în ceruri, spun credincioșii lui. Păi, dacă viețuiește în ceruri, este câteodată sus sau câteodată jos, după cum se răsucește planeta în jurul axei sale. Chiar se mută în stânga sau în dreapta pentru că sfera pământului ocolește soarele, iar astrul nostru se învârte și el în jurul altor stele. Zeul iudeilor ar rămâne deasupra capetelor lor doar dacă cerul lui ar fi aproape și ar sta nemișcat deasupra Iudeii. Linus știa că nu este nimic acolo.

De peste treizeci de ani trăia singur în grota muntelui dacic Kogaionon și se obișnuise cu traiul de pustnic. Venea însă des în sătucul de lângă Ierusalim, fiind atras de înțelepciunea acestui Eli, vindecătorul care îl uimea cu vorbele lui. Nu-i ceruse niciodată să spună cum de putea vindeca rănile cele mai grele, dar îl întrebase odată dacă îi poate face pe oameni să trăiască la nesfârșit.

– Viața are sens doar încununată de moarte, îi răspunse ciudat vraciul. Moartea unora păstrează viața celorlalți.

– Spui că dacă unii nu ar muri, le-ar fura altora viața? Nu s-ar mai naște alți oameni? îl întrebă Linus curios să înțeleagă gândurile vraciului.

– Nu, oameni noi se vor naște tot timpul. Dar dacă oamenii nu ar muri niciodată, s-ar îngrămădi pe pământul lor până s-ar sufoca unul pe celălalt.

– Pământul este mare și ar avea loc toți, îl contrazise dacul.

Credea că Eli nu poate să-și imagineze imensitatea planetei, limitând-o la ceea ce vedea cu ochii. Dacul străbătuse ținuturi întinse și contemplase orizonturile largi ale mărilor.

– Lumea noastră nu este nesfârșită. Uite, lasă o umbră pe lună, ridicase acesta mâna spre cerul limpede al nopții. Se vede acolo că este rotundă, așa că dacă mergi mult în aceeași direcție, ajungi până la urmă de unde ai plecat. Ca o roată care calcă mereu cu aceeași spiță atunci când se învârte la căruță.

Linus, uimit de judecata simplă, îl provocase mai tare:

– Dacă lumea noastră se învârte ca o roată, atunci zeul tău dintre stele nu stă numai deasupra poporului tău.

– Stelele se învârt odată cu noi, iar Dumnezeu se mișcă printre ele, găsi explicația vraciul.

Tatăl nostru stă tot timpul cu ochii pe oameni și îi urmărește. Stă sus în ceruri și ne veghează.

– Poate să vă vadă doar pe voi, iudeii, îl contră din nou pe Eli. Privirea lui nu poate cuprinde toată roata deodată.

– Ba poate! se încăpățână vraciul. Vede toți oamenii.

– Bine, poate, acceptă Linus. Dar îi vede pe rând sau din când în când, nu poate să-i vadă pe toți odată. Asta înseamnă că oamenii se pot ascunde uneori de zeul tău.

– Nimeni nu se poate ascunde de Dumnezeu! Tatăl nostru ne privește din ceruri cu șase lumini și vede pe oricine oricând, găsi și de această dată soluția vraciul.

Linus își imagină amuzat un zeu cu șase ochi, fiecare privind în altă parte. O creatură hidoasă care aleargă tot timpul pe orbită, urmărind oamenii când își umplu burdihanele și când le deșartă. Plin de ciudă pe geometria neascultătoare a planetei care îl făcea să obosească atât. Imaginea sferică a pământului îi aminti de cercul cu spirale albe și negre desenat de un prieten chinez:

– Zeul vostru face numai bine oamenilor? îl zădărî din nou pe Eli. Mai demult mi-ai spus că nu există bine fără rău și rău fără bine.

– Dumnezeu este deasupra binelui și răului. El este adevărul absolut, singurul adevăr!

– Păi, de ce nu vi-l spune și vouă? Dacă l-ați ști, ar dispărea răul dintre oameni…

– Taina Tatălui nostru o cunosc doar aleșii. Aceștia sunt trimișii Lui printre oameni pentru a-i păstori și a-i păzi.

– De cine sau de ce anume să-i păzească?

– De prea mult rău sau de prea mult bine. Oamenii se pot pierde pe ei, dacă nu sunt păstoriți.

Similitudinile dintre acest zeu suprem și o ființă de pe altă lume erau mari, gândi Linus. Imaginea unei creaturi hidoase dispăruse din mintea lui, știind că nu putea arăta așa. Iar geometria simplă a unei sfere nu putea fi o problemă pentru o inteligență superioară. Se adânci în gânduri, simțind că parcă răsărise o idee, dar nu o putea apuca bine. Ceva cu rotundul pământului și cu cei șase ochi ai monstrului din ceruri.

Tăcerea dintre cei doi se prelungea și vindecătorul nu părea să dorească să o întrerupă. Eli prețuia și el discuțiile dintre cei doi, făcându-i plăcere să stea de vorbă cu dacul inteligent și ne-credincios. Era la fel de deșirat și slăbănog ca acum treizeci de ani când Linus îl cunoscuse. Purta tot o cămașă lungă de noapte și aceeași tichie de lână așezată doar pe vârful capului, iar în picioare avea niște sandale simple. Barba sură era tăiată scurt, iar părul încărunțit îi cădea bogat pe umeri. Ochii nu îmbătrâniseră, dar erau acoperiți de sprâncene stufoase și înconjurați de riduri grele. Trăia tot în coliba de la marginea iazului izolat. Era seară târzie și stăteau amândoi pe două buturugi mici de lemn așezate lângă o masă cu tăblie geluită, aranjată chiar în fața ușii. Toamna era pe sfârșite și frigul nopții începea să muște vestind iarna mediteraneeană blândă.

În liniștea adâncă se auzi un glas tânguitor:

– Eli, ajută o biată mamă!

Din întunericul întins pe nesimțite se desprinse o femeie cu mâinile strânse cu deznădejde la piept.

– Maria! exclamă vraciul ridicându-se în picioare. Ce-ai pățit femeie?

Aceasta nu răspunse imediat. Se întoarse spre întuneric și chemă:

– Vino aici, Yeshu, vino la bunicul tău.

Adolescentul apărut din beznă se apropie cu ochii ațintiți pe Linus. Părea că îi este frică de străinul misterios și îi urmărea precaut orice mișcare. Băiatul avea o față lată cu nas borcanat și un gât scurt. Părul ondulat nu începuse încă să-i acopere obrazul. Picioarele butucănoase erau necaracteristice celor din aceste regiuni, oameni subțiri și înalți. Se opri în fața vraciului, fără să-l scape din ochi pe necunoscut:

– Bunicule Eli, oamenii spun că sunt posedat de duhuri necurate. Eu n-am făcut nimic rău! izbucni brusc în cuvinte nervoase. Acei copii mi-au jignit mama și au vrut să mă bată, dar eu nu le-am făcut nimic lor. Doar m-am încruntat la ei!

– Ce s-a întâmplat, Maria? întrebă din nou vraciul.

– Eram în fața templului, așteptând ieșirea rabinilor. Doi copii i-au strigat că este un bastard și că mama lui l-a născut din preacurvie, își frânse mâinile femeia. Yeshu doar s-a uitat la ei și amândoi au căzut la pământ. Abia mai respirau și nu se mai mișcau. Mi-am luat repede copilul și am fugit aici la tine, pentru că tatăl celor doi voia să mi-l omoare.

Linus se ridică pe neașteptate în picioare, făcându-l pe adolescent să geamă de frică. Eli îl luă în brațe și o întrebă pe femeie:

– Unde este Iosif?

– Bărbatul meu a rămas în Nazaret și trudește în tâmplărie. Nu știe nimic.

Vraciul își puse încet mâinile pe capul lui Yeshu și scoase un strigăt de uimire:

– Are mintea blocată, nu pot să ajung la ea. Ce-ai făcut, copile? îl întrebă uitându-se adânc în ochii acestuia.

– Diavolul acesta mi-a ucis băieții! veni răspunsul din întuneric.

Patru oameni solizi ieșiră în fața colibei înarmați cu bâte groase și lungi. Înaintară cu pași apăsați spre vraci, dar ezitară când Linus apăru în fața lor cu mâinile încrucișate la piept:

– Eli, intră în colibă cu femeia asta și copilul ei, spuse dacul fără să se întoarcă. Voi opriți-vă! își puse apoi palmele în fața namilelor înarmate cu bâte. Nu vă dau voie să supărați mâinile care vindecă. Plecați imediat!

Atacatorii, surprinși de tonul hotărât, dădură câțiva pași înapoi, dar apoi se răsfirară în jurul necunoscutului care îndrăznea să-i înfrunte.

– Treaba noastră nu este cu Eli, bătrânul vraci. Toată Galileea îl respectă și noi nu îi vrem răul. Nici cu femeia nu avem nimic, vrem doar să răzbunăm moartea copiilor mei, strigă din nou același acuzator. Dă-te deoparte, străine, nu te amesteca!

Linus zâmbi și rămase nemișcat în fața lor. Cel care strigase își luă avânt și vâjâi bâta spre capul lui. Dacul se ghemui brusc și, în aceeași mișcare, mătură prin față cu piciorul întins secerând ambele picioare ale adversarului. Iudeul căzu grămadă la pământ cu mâinile bătând aerul. Îi smulse arma cu mâna stângă și făcu un salt peste el, aterizând cu un genunchi flexat. Pară lovitura unui al doilea ciomăgar care se apropiase și îl lovi puternic cu pumnul drept între picioare. Omul se înmuie aplecându-se și Linus îl luă de ceafă cu mâna dreaptă. Se întoarse apoi brusc, învârtindu-l în aer și răsturnându-l pe spate. Era acum într-un genunchi, cu primii doi ciomăgari în dreapta și stânga lui. Pocni din două mișcări rapide de bâtă fălcile celor doi adversari amețiți și aceștia încremeniră lați la pământ. Se ridică apoi încet, răsucindu-se spre ceilalți, cu ciomagul ținut sub brațul stâng și cu mâna dreaptă întinsă în față. Aceștia, uimiți cât de repede au fost năuciți tovarășii lor, se uitară unul la altul, apoi răcniră și se repeziră simultan. Primiră pe rând câte un vârf de ciomag exact în furca pieptului și căzură horcăind, căutând aer cu gurile larg deschise. Lupta durase doar câteva clipe, iar adolescentul o privise cu ochi holbați din pragul colibei. Linus se aplecă și plesni câteva palme în obrazul și pieptul celor căzuți, trezindu-i și făcându-i să poată respira din nou. Oamenii stăteau năuciți la pământ, privind la necunoscutul care îi doborâse din câteva mișcări:

– V-am spus să plecați și este bine să mă ascultați! le spuse calm străinul. A doua oară nu voi mai fi atât de blând cu oasele voastre!

Oamenii se ridicară greoi. Singurul care cuvântase până atunci vorbi din nou, de data asta cu durere în glas:

– În coliba aceea se află ucigașul fiilor mei și tu îl aperi. Dumnezeu i-a văzut crima și îl va pedepsi!

– Zeul tău nu va trece de mine dacă va dori să ucidă un copil!

Omul se uită fix la necunoscut, apoi privi în pământ. Începu să plângă și se întoarse cu fața ascunsă în palme, dispărând în întuneric urmat de ceilalți trei bărbați. În fața colibei rămaseră doar patru bâte, aruncate pe jos.

– Chiar crezi că ești mai puternic decât Dumnezeu, străine? auzi Linus vocea copilului din ușa întredeschisă. Stătea nemișcat în pragul colibei, cu capul cuprins de mâinile protectoare ale vraciului. În ochii lui curiozitatea se amesteca cu frica.

– Taci, Yeshu! bâigui femeia răsărind din întunericul casei. Taci și mulțumește-i măritului războinic că te-a salvat de furia oamenilor.

– Culcați-vă amândoi! porunci ocrotitor vraciul ieșind din colibă. Mâine dimineață veți merge cu mine la templu și vom cere împreună iertare părinților îndurerați.

Linus nu zise nimic. Nu credea că respectul purtat vindecătorului vestit va face față unei mulțimi înfuriate. Eli îl luă de umăr și porniră spre iazul din apropiere, îndepărtându-se de urechile celor din casă.

– Când ai pus mâinile pe capul copilului ai vrut să-i afli gândurile? îl întrebă direct Linus.

Mai văzuse odată cum o fetiță omorâse un om dintr-o singură privire și nimeni nu putuse să o împiedice. Chiar și zeul lui, Deceneu, asistase neputincios. Așa murise marele rege al dacilor, Burebista. Dacă acest adolescent iudeu avea aceeași putere, de ce nu o folosise pe cei patru atacatori? Nu cumva mâinile acestui Eli îl împiedicau să ucidă?

– Nu pot să aud gândurile oamenilor, dar pot simți emoțiile lor, îi răspunse deschis vraciul. Chiar și fără să le ating capul, dar le văd mai bine cu mâinile. Un rău mare lasă întotdeauna o durere pe care o pot citi în mintea lor și voiam să aflu dacă băiatul are vreo vină pe suflet. La Yeshu nu am simțit nimic, absolut nimic. Mâinile mele se loveau ca de o stâncă, chiar dacă am încercat din toate puterile mele să îi pătrund țeasta.

– Ai spus că mâine îi vei duce pe mamă și pe copil la templu pentru a cere iertare părinților celor uciși. Crezi că îl vor ierta?

– Dumnezeul nostru ne spune să iertăm. Să iubim și să iertăm. Îi cunosc pe cei cu care te-ai luptat și știu că sunt foarte credincioși.

Linus se gândi dacă el ar putea să ierte. Nu știa ce înseamnă să ai un copil, nu va avea copii niciodată. Acesta era prețul nemuririi dăruite lui de zeul Deceneu. Își închipuia însă ce durere simte părintele când își vede odrasla ucisă și nu credea că putea încape vreun strop de iertare în setea cumplită de răzbunare. Oricât ți-ar spune Dumnezeul ăsta să ierți și să-ți iubești aproapele.

– O mulțime înfuriată este mai puternică decât orice zeu! clătină din cap cu îndoială. Mai bine le-ai spune să fugă departe, să plece într-un loc unde copilul nu este cunoscut.

– Familia lor a mai fost plecată în Egipt. Din același motiv. Au stat acolo mulți ani până când oamenii de aici au uitat răutățile lui Yeshu. Abia s-au întors în Nazaret. Nu vor mai avea puterea să plece din nou în exil.

Deci, acest adolescent era deosebit încă de mic copil, gândi intrigat Linus. Știa că cei căutați dobândeau capacitățile telepatice abia la pubertate. Fata care îl ucisese pe regele lui devenise chiar atunci femeie, sângerând direct pe dalele marii săli a tronului. Tânărul iudeu părea a fi și mai puternic, și mai periculos.

– Mâine, când vei ajunge în fața templului, să ții tot timpul mâinile pe capul băiatului. Așa îl vei proteja mai bine. Și pe el, și pe mama lui. Chiar și pe tine! accentuă cu tărie Linus.

Hotărâse să îl ducă chiar acum pe Yeshu în grota din muntele Kogaionului, dar se gândise că i-ar lăsa pradă mulțimii pe Eli și pe familia lui. Avea nevoie de un alt plan, nu voia să piardă una dintre puținele lui bucurii, întâlnirile atât de prețuite cu vindecătorul iudeu. Iar darul special al acestuia trebuia să se reverse în continuare spre oameni.

– Poate că zeul tău va avea toți cei șase ochi orientați în altă parte mâine, când veți cere iertare în fața oamenilor. Eu am doar doi, dar voi fi acolo și vă voi apăra.

– Chiar crezi că ești mai puternic decât Dumnezeu, omule? repetă vraciul întrebarea strigată de adolescentul surprins de înfrângerea rapidă a celor patru iudei veniți cu bâte.

– Nu-l cunosc pe zeul tău, dar învățăturile mele sunt mai puternice decât credința ta. Mâine să spui oamenilor că Dumnezeu te-a apărat și se va mânia pe oricine va încerca să-ți facă vreun rău, ție sau familiei tale, mai spuse Linus dispărând în întunericul adânc al nopții.

Planul era simplu. Îi va smulge din mijlocul mulțimii, făcându-i nevăzuți pe Eli și familia lui. Îl va lua pe Yeshu pe muntele Kogaion și pe ceilalți îi va înapoia pe pământ, lăsându-i să apară ca prin minune în mijlocul lor. Toți vor crede că Eli este protejat de zeu și nimeni nu va mai îndrăzni să-i facă vreun rău.

Vraciul se întorsese în coliba lui și își așezase din nou mâinile pe capul băiatului care dormea liniștit:

– Cine ești tu, copile? murmură neauzit.

Mâinile lui se loveau de aceeași stâncă impenetrabilă.

 

2

Cercurile concentrice ale templului erau umplute de o mulțime pestriță. La margine era curtea păgânilor, numită și curtea neamurilor, înconjurată de ziduri acoperite de portice ce serveau ca adăpost împotriva soarelui sau ploii. Curtea interioară următoare, deschisă numai evreilor, era împărțită în alte două cercuri concentrice. Cel exterior era rezervat femeilor, fiind singurul loc unde se puteau ruga acestea, iar în cel interior puteau pătrunde numai bărbații. În cercul central, cel mai înalt, evreii aveau voie să urce doar până în tindă, unde depuneau ofrandele pentru zeul lor. A doua încăpere era sanctuarul, unde sfinții rabini adunau și își împărțeau tot ce aduceau credincioșii. În ultima încăpere, Sfânta Sfintelor, intra doar marele arhiereu numai o dată pe an, în ziua ispășirii.

În curtea exterioară, Eli pășea încet urmat de Maria cu fiul ei de mână. Mulți îl recunoșteau și îi făceau loc cu respect. Grupul ajunse la cele paisprezece trepte înălțate spre curtea femeilor și se opri, ascultând cuvintele unui rabin tânăr care rostea ritualic cele zece porunci din cartea sfântă a Talmudului:

– Să nu ucizi! strigă acesta spre mulțime primind răspunsul imediat.

– Să nu ucidem!

– Cel care ucide va fi omorât cu pietre! se auzi deodată un strigăt din mulțime, oprind preotul să rostească următoarea poruncă a decalogului.

– Ucigașul care nu respectă porunca sfântă trebuie legat la stâlpul infamiei! se auzi o altă voce ascuțită.

Slujitorul templului nu luă în seamă strigătele și așteptă să se potolească mulțimea pentru a continua rostirea poruncilor. Vuietul însă creștea și se auzeau din ce în ce mai multe strigăte furioase care cereau sânge și răzbunare.

– Ucigașul copiilor mei este aici printre noi, strigă un bărbat înalt ridicând mâinile pentru a fi văzut de mulțime. Iată-l cum se ascunde de pedeapsa sfântă printre fustele mamei sale.

Un grup de bărbați vânjoși începură să împingă mulțimea din jurul lui Eli până făcură un cerc larg și gol. Abia atunci rabinul cel tânăr se sperie și fugi să anunțe gărzile de la poarta cea mare. Maria se pitulase la pământ vrând să-și acopere copilul cu corpul ei, dar vraciul îl și luase în brațe pe Yeshu și își așezase mâinile pe capul lui într-un gest de protecție. Strigă spre unul din oamenii care împinsese mulțimea:

– Iacob, tu ești cel care ai venit la mine mai mult mort decât viu. Mâinile mele te-au scos din ghearele morții!

Omul strigat plecă capul și se întoarse cu spatele, pierzându-se rușinat printre cei din spatele lui. Mulțimea tăcu repede, curioasă să audă vorbele vraciului. Unii îl recunoscură și se auziră multe șoapte călătorind din ureche în ureche:

– Acela este Eli, mâinile care vindecă!

– Isac, continuă vindecătorul recunoscând un alt chip din mulțime, fiul tău era mort când l-ai adus la mine și acum ți-l văd alături, mai înalt ca tine.

Cel strigat se apropie de vraci însoțit de un tânăr masiv, dar cu față de copil:

– Așa este, oameni buni! Eu și familia mea voi apăra mâinile care mi-au vindecat fiul!

Un alt mic grup se desprinse de mulțime înaintând spre vraci și așezându-se în jurul lui. Încet-încet zidul de oameni care înconjura pe cei trei creștea, iar mulțimea din jur nu mai dorea sânge. Faima vindecătorului era uriașă și o simplă acuzare nu putea să o întreacă.

Linus privea încordat scena din nava lui invizibilă ce levita deasupra templului. Recunoștea în sinea lui că se înșelase, Eli putea singur să-i stăpânească pe oameni. Aceștia nu-l uitaseră și îl apărau, așa că cei șase ochi ai Tatălui puteau privi în altă parte. Deodată își plesni fruntea înțelegând în sfârșit ideea ce îl chinuise toată noaptea. Șase priviri puteau acoperi toată suprafața planetei dacă erau plasate la intervale regulate de jur împrejur și la o anumită distanță. Depărtarea optimă de pământ o putea afla ușor din calcule, dar locul lor în spațiu putea fi oriunde. Mulțumit că deslușise problema care îi stătuse atâta timp în minte fără să vrea să iasă, privi din nou la grupul vraciului din curtea templului. Eli ieșise în fața zidului uman care îl apăra:

– Unde sunt părinții celor doi copii căzuți morți lângă nepotul meu? întrebă cu glas puternic.

Un bărbat și o femeie se desprinseră din mulțime și înaintară spre vraciul care ținea în continua-re mâinile pe capul lui Yeshu. În urma celor doi venea încruntată și o fetiță de cel mult cinci ani.

– Azi este sfânta sărbătoare pascală, strigă Eli spre mulțime, ziua iertării sfinte! Dumnezeu iartă orice păcat, dacă cel ce nu a ascultat poruncile lui se căiește. Nepotul meu nu a vrut să ucidă, dar se va căi în fața părinților îndurerați și în fața lui Dumnezeu. Cere iertare, Yeshu! îl îndemnă pe adolescentul ținut până atunci în brațe.

Îl împinse în față și îi luă mâinile de pe cap. Adolescentul spuse cu glas tremurat:

– Nu am vrut răul nimănui! Nici nu i-am atins pe băieți! Nu sunt vinovat de nimic!

Mulțimea păstră tăcerea, neînțelegând prea bine ce spunea acuzatul. Se așteptau la o cerere de iertare în lacrimi sau măcar o îngenunchere în fața părinților ce își pierduseră copiii. Unii îl recunoscuseră pe cel despre care auziseră multe povești teribile în trecut. Un dascăl îl acuzase că fusese fulgerat de privirea lui și arătase tuturor părul și barba arse de puterea micului diavol. Un rabin de la școala unde învăța nepotul lui Eli rămăsese cu mâna paralizată după ce îi dăduse acestuia o palmă pentru că îndrăznise să-l contrazică. Erau amintiri vechi și uitate, dar care reveneau acum în mintea multora.

Deodată, fetița ieși cu curaj în fața lui Yeshu și îi strigă:

– Răule, tu i-ai lăsat fără suflare pe frații mei!

Ridică mâna și aruncă stângaci o piatră care însă o nimeri pe Maria în cap. Mama lui Yeshu își duse mâna la locul lovit și o ridică plină de sânge. Eli văzu gestul femeii și își aminti de sfatul dacului, punând imediat mâinile pe capul adolescentului și luându-l protector în brațe. Acesta se zbătu o clipă, dar rămase nemișcat cu privirea fixată pe fetița care aruncase piatra.

– Este ziua Paștelui, este ziua iertării! Nu-l mâniați pe Dumnezeu cu gânduri de răzbunare! strigă vindecătorul cu glas rugător mulțimii.

Oamenii erau nehotărâți și nu știau ce să facă. Chiar și susținătorii făcuseră câțiva pași în spate, lăsându-i din nou în mijloc pe Eli și ai lui. Respectul față de vraci era imens, dar nepotul lui nu părea să-și ceară cuvenita iertare. Privirea acestuia era urâtă și născu comentarii rele:

– Priviți câtă ură este în ochii lui!

– Nici mâinile care vindecă nu pot alunga diavolul din el!

Într-adevăr, mâinile lui Eli tremurau, simțind că acea stâncă impenetrabilă începuse să frigă cumplit. Își menținea încăpățânat mâinile fixate pe capul nepotului, înțelegând că doar așa poate să-l oprească de a mai face vreun rău. Fetița cu piatra țipă isteric și fugi înapoi spre mulțime. Se împiedică după câțiva pași și căzu la pământ. Oamenii văzură dovada în fața ochilor lor și câțiva gândiră că exemplul fetiței ar trebui urmat. Curtea era pavată cu pietriș adus de pe malul Iordanului și nu stătură prea mult pe gânduri. Un val de pietre se năpusti spre familia vraciului. Eli, Maria și Yeshu dispărură brusc din fața lor ca prin minune, iar proiectilele se loviră de un zid invizibil, căzând neputincioase la pământ.

– Ține mâinile pe capul nepotului! porunci Linus.

Așteptă câteva clipe până când nava finaliză înglobarea grupului, apoi o ridică fulgerător mult deasupra templului. Îl apucă pe Yeshu de brațul drept și îi puse o brățară lată pe care desenă câteva semne ciudate. Podoaba se închise ermetic și deveni invizibilă.

– Poți lua mâinile, Eli.

Se uită la roșeața intensă a mâinilor vindecătorului și la Maria care leșinase de spaimă:

– Poți să vindeci rana de pe fruntea femeii?

Vraciul își privi palmele și închise ochii. Roșeața dispăru încet și mâinile vindecătoare se așezară pe capul mamei:

– Pot! spuse simplu.

Mica rană de pe frunte dispăru rapid și Maria își reveni din leșin. Yeshu se repezi în brațele ei, începând să plângă. Mama îl strânse la piept și îi mângâie încet părul. Văzând scena maternă, Linus gândi că acel copil nu poate fi o ființă rea. Era cu siguranță unul din cei căutați, dar îi era greu să creadă că este chiar atât de periculos. Totuși, mai văzuse odată o scenă identică, mai demult. Și acea fată se cuibărise la fel la pieptul mamei, dar îl ucisese cu sânge rece pe regele Daciei. Este adevărat, nici acum nu știa dacă o făcuse conștient sau inconștient, dacă dorise să omoare sau își folosise puterile fără să le înțeleagă. Nici băiatul din fața lui nu părea să fi ucis din dorință. Voise să facă un rău copiilor care îi jigniseră mama, dar nu știuse că le va aduce moartea. Dar acum știa! Trebuia să-l oprească, iar brățara închisă pe braț îi va proteja pe oameni de puterea lui ucigașă.

– Copiii sunt copii, iar mama tot mamă rămâne, rosti încet Eli.

– Copiii cresc mari, devin oameni. Iar oamenii fac și mult rău…

Linus era uimit de liniștea vraciului, deși acesta fusese smuls de sub o ploaie de pietre aruncată de o mulțime ostilă. Probabil nu înțelegea prea bine ce se întâmplase. Nava avea un interior simplu, culoarea cenușie care îi înconjura fiind uniformă și comună. Ecranul prin care o controla era invizibil pentru ceilalți și nimic nu arăta că se aflau acum într-o navă extraterestră ridicată la înălțime mare. Vântură cu mâna spre podeaua de sub el și aceasta deveni transparentă. Văzu cum mulțimea îngenunchiase speriată și stătea cu capetele plecate, iar gărzile aduse de rabinul tânăr se adunaseră în cercul rămas gol neștiind ce să facă. Nu văzuseră minunea dispariției celor trei și a pietrelor care refuzaseră să-i lovească.

– Ne-ai smuls dintre oameni și ne-ai dus în ceruri, spuse Eli, ițindu-și cu curiozitate capul spre podeaua transparentă. Dumnezeu te-a trimis să ne apere! Ești un înger păzitor?

– Suntem în ceruri, dar nu zeul tău m-a trimis.

– Mi-ai spus că nu poți opri voința oamenilor, mai ales dacă sunt foarte mulți. Dar Dumnezeu poate să o călăuzească! rosti cu ardoare religioasă vindecătorul. Iată-i cum stau acum în genunchi și cer iertare pentru rătăcirea care îi cuprinsese.

Linus se uită lung la bătrân și gândi din nou că o credință bine înfiptă în minte nu poate fi zdruncinată. Oamenii aveau și irațional în ei, nu numai rațiune. Necunoscutul îi înspăimânta și căutau ajutor în ceruri, la zei.

– Un zeu nu este chiar atât de bun pe cât crezi, Eli. Poate că vă privește de sus din ceruri, dar vă lasă de multe ori nefericiți. Cel care poate face atât de mult bine pe cât crezi tu, poate face la fel de mult rău. Parcă spuneai că nu există rău fără bine și bine fără rău.

– Dumnezeu este deasupra binelui și răului, repetă cu aceeași încăpățânare vraciul. Tatăl nostru ne va trimite pe pământ un mesager care va vesti venirea Lui! Iar când va veni, va face fericiți toți oamenii!

– Tatăl este departe, dar și-a lăsat fiul printre oameni, murmură Linus, întorcându-se spre Yeshu care stătea înspăimântat în brațele mamei sale la fel de speriată.

Nu știa cum să spună că îl va lua pe băiat cu el. Mama nu avea nicio vină și nu dorea să-i provoace suferința pierderii unui copil.

– Crezi că acest copil este fiul lui Dumnezeu? deschise ochii mari vraciul.

Da! exclamă Linus în sinea lui. Asta putea fi o explicație ușor acceptată de mamă, ceva care nu i-ar produce durere.

– Yeshu este fiul pe care Dumnezeu l-a zămislit pe pământ prin această femeie sfântă! rosti cu glas profetic, pentru a întări spusele prin credința oarbă a mamei și a bunicului. Acum cere să îl vadă și m-a trimis să i-l aduc. Dar Yeshu se va întoarce la mama lui. Așteptați-l în acest templu, în camera cea mai înaltă.

– Va veni în Sfânta Sfintelor? întrebă Eli cu glas tremurat. Numai marele arhiereu poate intra acolo și numai în ziua ispășirii. Adică, mâine.

– Spune-i să-l aștepte pe fiul lui Dumnezeu în acea cameră sfântă, mâine la amiază, profeți Linus comandând sferei să coboare.

Maria ascultase cu ochi holbați vorbele străinului și îl strângea cu deznădejde pe Yeshu la pieptul ei. Era copilul primei ei iubiri, dragostea ei tainică și neîmpărtășită la nimeni, era amintirea vie a primului și singurului bărbat iubit. Băiatul auzise și el vorbele profetice și stătea încruntat:

– Tatăl meu este Iosif și ne așteaptă în Nazaret la tâmplărie, glăsui el.

– Tatăl tău este un înger, un înger trimis de Dumnezeul cel bun, îi murmură mama. Adevăratul tău tată este acum în ceruri. Vrea să te vadă și să te binecuvânteze. Du-te și spune-i că îl iubesc și acum, mai spuse Maria cu ochii plini de lacrimi.

Femeia fusese părăsită de iubitul ei. Soldatul roman de care se îndrăgostise plecase cu legiunea lui undeva departe. Maria credea că se prăpădise și acum își cheamă odrasla. Avea încredere în străinul ciudat cu puteri de zeu care spusese că tatăl din ceruri îi va înapoia copilul.

Nava invizibilă a coborât în același loc de unde pietrele aruncate nu-și găsiseră ținta, iar Eli și mama lui Yeshu pășiră prin peretele de energie care forma pereții navei. Părea că cei doi apăruseră din neant și multe strigăte de uimire se auziră. Vraciul strigă puternic:

– Dumnezeu ne-a apărat și se va mânia din nou pe oricine va îndrăzni să facă vreun rău mie sau familiei mele. Yeshu a rămas lângă Tatăl său și va pogorî din ceruri mâine la amiază, direct în Sfânta Sfintelor! Așteptați-l!

Apoi o luă de mână pe Maria și traversă curțile templului prin mulțimea ce le deschidea tăcută calea.

– Maria, întoarce-te în Nazaret și ai grijă de Iosif și de copiii lui, îi spuse la despărțire. Ai această sfântă datorie față de cel care te-a primit în casa lui.

 

3

Yeshu fusese adus în căbănuța de pe muntele Kogaion și, pentru că era foarte speriat, Linus îi scosese brățara invizibilă și îl lăsase să iasă în poiana de pe platoul solitar. Aici nu avea cui să facă rău, nu erau oameni în vârful muntelui. Când seara se apropia, l-a găsit lângă un pui de capră neagră ce zăcea în iarbă. Alături de ied, o capră mare stătea încordată cu privirea fixată pe Yeshu. Deodată, animalul sări să-l împungă și puștiul fugi speriat, răcnind cu toată gura. Linus se repezi la capră care sări înapoi și se întoarse lângă puiul nemișcat.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Linus pe băiat. Ce-ai făcut, ai vrut să omori puiul ăsta de capră?

– Am văzut cum o pasăre mare l-a apucat pe ied și îl ridica spre cer. Am oprit-o, iar puiul a căzut de la o înălțime mică și nu a murit. Voiam să-l vindec, dar capra asta m-a fugărit.

– Păi, mama își apăra copilul, zâmbi Linus.

– Am înțeles asta și nu i-am făcut rău, smiorcăi băiatul.

– Ce i-ai făcut păsării? veni altă întrebare ca o acuzare. Ai omorât-o?

– Nu, scânci Yeshu, i-am oprit doar aripile. A căzut acolo, nu prea departe.

Linus tăcu uimit de puterile tânărului iudeu. Era evident că nu zburase până la pasăre pentru a-i opri aripile cu mâna, o făcuse cu puterea gândului. Băiatul putea nu numai să ucidă, putea și să paralizeze corpul unei ființe. Putea să facă asta și la animale, nu numai la oameni.

– Poți vindeca puiul de aici? îl întrebă scurt.

– Trebuie să mă apropii, murmură Yeshu.

– Vino cu mine!

Porni hotărât spre capra care își păzea în continuare iedul și când ajunse aproape, șuieră scurt și puternic, speriind-o. Mama a făcut câteva salturi înapoi, dar s-a întors privind la cei doi. Un alt șuierat puternic o mai îndepărtă câțiva pași.

– Hai, repede! îl îndemnă scurt.

Yeshu puse doar o clipă mâna pe capul iedului și acesta se ridică brusc de la pământ. Stătu amețit câteva clipe apoi zburdă spre capra cea mare dând din coada scurtă. Scena maternă fu scurtă, dar emoționantă. Puiul își frecă botul de grumazul mamei și aceasta se întoarse fugind spre marginea platoului urmată de ied. Urmau să coboare panta abruptă și să se ascundă în pădurile dese de la poalele muntelui.

– Mergem la pasăre! porunci Linus.

Se apropiară de vulturul care încercă două salturi șovăielnice pentru a fugi.

– Vindecă-l! veni încă o poruncă, ce nu admitea împotrivire.

– Nu pot de aici, scânci Yeshu. Trebuie să-i ating aripile.

Linus se duse hotărât spre pasăre, se feri de lovitura cu ciocul și o apucă de gâtul lung. Vulturul încercă să-l lovească cu ghearele, dar nu reuși. Cu cealaltă mână dacul îi apăsă trupul, culcând pasărea la pământ.

– Hai, repede! îl îndemnă iar pe iudeu.

Yeshu se apropie și puse încet mâinile pe aripi. Stătu nemișcat cu ochii închiși câteva clipe, apoi fugi. Linus înțelese că terminase vindecarea și dădu drumul prădătorului. Vulturul se ridică și țopăi spre băiat, apoi se opri nehotărât. Își învârtea ochii, parcă căutându-l pe vindecător. Fâlfâi puternic din aripi și se înălță, făcând rotocoale mari și apropiindu-se de Yeshu. Acesta țipă speriat și veni în fugă să se ascundă în spatele lui Linus.

– Stai drept în picioare și întinde brațul în lateral. Nu-ți fie frică și să nu îndrăznești să faci vreun rău păsării.

Copilul întinse tremurând mâna și închise ochii. Pasărea plană maiestuos și poposi pe brațul lui. Se agăță cu ghearele puternice de carne și își strânse aripile rămânând liniștită în așteptare. Yeshu gemu încet, dar nu îndrăzni să se miște. Linus văzu cum crește o pată de sânge pe mâneca albă:

– Întinde încet cealaltă mână și pune-i-o pe cap. Și să nu îndrăznești să-i faci vreun rău! repetă dacul porunca.

Băiatul atinse ușor capul vulturului care închise ochii cu un croncănit înfundat. Stătea cuminte și nemișcat, iar când Yeshu își retrase încet mâna, pasărea își deschise iar aripile, înălțându-se. Mai făcu câteva rotocoale la mică înălțime, apoi dispăru dincolo de marginile platoului.

– Ce-ai simțit? îl întrebă Linus.

– Îi este foame…

– De ce nu ai omorât-o? veni următoarea întrebare, pusă însă pe un ton liniștit.

– Păi, nu mi-a făcut nimic rău mie. Voia doar să îl răpească pe puiul caprei.

– Ba ți-a făcut, spuse Linus ridicându-i mâneca albă și cercetând brațul copilului. Rana făcută de ghearele vulturului era mică și superficială. Copiii aceia nu ți-au făcut nimic…

Yeshu începu deodată să plângă și își acoperi fața cu palmele:

– Nu am vrut să-i omor, spuse printre sughițuri. Nu am știut că pot face asta.

Dacul așteptă ca suspinele și smiorcăielile să se liniștească. Într-un târziu, îi luă mâinile de pe față și îl privi în ochi:

– Acum ai înțeles? îl întrebă cu glas moale.

Yeshu scutură din cap și lacrimile de pe obraz săriră în toate părțile. Linus se gândi că abia trecuse o zi de când acest băiat omorâse doi copii și era evident că regreta acum ce făcuse. Oare puterea lui de vindecare era la fel de mare ca puterea ucigașă? Se hotărî pe loc și chemă nava, împingându-l înăuntru pe copil. O direcționă spre Ierusalim, poposind imediat deasupra casei prăpădite a familiei care pierduse pe cei doi copii. Ieși din sfera invizibilă împreună cu Yeshu, iscodind prin ferestrele căsuței. În Iudeea era noapte și văzu în prima cameră trupurile celor doi copii morți întinși pe o laviță, cu mama plângând la căpătâiul lor.

– Să nu îndrăznești să faci cuiva rău! îi porunci șoptit băiatului. Te-am adus aici ca să îndrepți răul făcut.

Intrară amândoi tiptil în casă, dar fură auziți de femeia care plângea. Strigătul ei fu oprit de Linus care îi puse în față un disc plin de străluciri colorate. În loc de țipăt, femeia se holbă și rămase nemișcată, hipnotizată de lucirile roții ce se învârtea în ochii ei.

– Poți să îi trezești din morți? îl întrebă dacul pe băiat.

Yeshu se apropie încet de cele două trupuri de copil și puse câte o mână pe fiecare frunte. Închise ochii și strânse din fălci. Rămase așa mult timp, apoi ridică mâinile spunând:

– Nu simt nimic!

– Mai încearcă, nu se lăsă descurajat Linus.

Băiatul puse din nou mâinile pe fruntea celor două trupuri mici și strânse și mai tare din ochi și din buze. Stătu mult timp cu dinții scrâșnind și frunțile celor doi morți începură să fumege. Sub mâinile lui Yeshu începea să crească un roșu aprins care lumina nefiresc în întunericul camerei. Băiatul se îndârjise și își aduna toate puterile de care până atunci nu fusese conștient. Într-un târziu își ridică mâinile și spuse descurajat:

– Nu pot! Nu mai pot!

Linus îl trase deoparte, privind la roșeața intensă de pe frunțile celor doi copii întinși. Acel roșu creștea chiar dacă Yeshu își ridicase mâinile. Treptat, văpaia vrăjită coborî spre trupurile copiilor și lividitatea mâinilor și picioarelor goale dispăru, lăsând loc unei culori sănătoase. Deodată, unul din copii gemu, urmat imediat de celălalt. Dacul se întoarse spre mama hipnotizată și spuse cu voce egală:

– Când te vei trezi, vei uita că ne-ai văzut!

Ieșiră tot pe furiș, urcându-se în nava invizibilă. Linus o manevră spre o înălțime mică și comandă transparentizarea podelei pentru a vedea ce se întâmplă jos. Așteptarea fu scurtă. Strigătele din casă începură deodată, întâi prin vocea mamei. Tatăl ieși în fața casei cu o făclie în mână, strigând din răsputeri:

– Mare minune! Dumnezeu ne-a înviat copiii! Sculați oameni buni să vedeți minunea lui Dumnezeu!

Tărăboiul scoase mulți oameni în stradă. La un moment dat ieși afară mama de mână cu cei doi băieți pe care toată lumea îi credea morți. Mulți din stradă îi văzuseră cum rămăseseră fără suflare acum nici două zile, unii fuseseră și la scena din templul cel mare, unii chiar aruncaseră cu pietre spre Yeshu. La vederea copiilor vii și nevătămați, mulțimea tăcu brusc. Linus hotărî plecarea și dirijă nava înapoi spre platoul Kogaionului. În cabana de pe muntele Daciei, l-a culcat pe copilul ostenit de emoțiile de peste zi și i-a spus cu glas blând:

– Băiete, dormi aici în noaptea asta, mâine te voi duce la mama ta.

– Mama mi-a zis că îmi voi cunoaște adevăratul tată, îndrăzni Yeshu să dea glas gândului care îl frământa cel mai tare. Dumnezeu este tatăl meu?

Ce poți să răspunzi la o astfel de întrebare pusă de un copil? gândi Linus. Și el crezuse în copilărie că este fiul unui zeu puternic, zeu care sădise în corpul mamei sămânța din care se născuse. Nu-și cunoscuse tatăl și mama lui îi spunea mereu că acesta îl privește din ceruri. Nu știa pe atunci cum se fac copiii, credea că zeii zămislesc pruncii prin atingerea pântecului roditor al mamelor. Se așeză pe marginea patului și își puse mâinile pe genunchi. Era la fel de încurcat ca un tată care trebuie să explice fiului minunea făuririi unei vieți:

– Adevăratul părinte este cel care îl crește pe copil, nu cel care îl zămislește. Iosif este cel care te-a crescut, pe el trebuie să îl iubești ca pe un tată.

– Atunci cine este cel care a… sămânța lui… cu mama, murmură cu poticneli băiatul.

Linus bănui că acesta aflase cum apar pe lume copiii, dar avea încă multe nelămuriri. Dacă i-ar fi spus adevărul, mama i-ar fi căzut din altarul în care orice copil își așază părinții. Poate că era mai bine ca Yeshu să creadă că este fiul unui zeu care își revărsase dragostea printr-un înger. De fapt, cam asta îi spusese și Maria înainte de despărțire:

– Zeul cel mare al iudeilor trimite din când în când un mesager sfânt printre oameni, începu să potrivească minciuna. Tu ești unul dintre ei și mama ta a fost aleasă să fie purtătoarea darului său pentru pământeni.

Într-un fel, nu era chiar neadevărat, gândi Linus ușurat.

– Și cum a rămas mama însărcinată? dezvălui Yeshu că știe multe pentru vârsta lui.

– Printr-un duh sfânt trimis într-o noapte. Maria a primit darul dumnezeiesc și te-a născut apoi pe tine.

– Și de ce duhul nu a rămas lângă mama și lângă mine? De ce m-a lăsat să cresc fără tată?

– Duhul sfânt este tot timpul în tine, iar zeul te-a dat în grija unui om bun care te-a crescut ca pe propriul lui fiu, în familia lui. Ai un părinte pe pământ și acesta este Iosif.

Băiatul rămase nemișcat cu ochii închiși și bărbia tremurândă. Nu era prea convins. Pubertatea îl făcuse să exploreze mințile bărbaților și femeilor din Ierusalim și aflase multe despre împreunarea trupurilor. Văzuse plăcerea tinerilor când se căutau unul pe altul. Stătuse o noapte întreagă lângă o casă unde o mamă năștea primul ei copil, impresionat de gândurile auzite, gânduri amestecate cu durerile zămislirii unei vieți.

– Tu ești un duh sfânt care a venit în acea noapte în patul mamei?

Linus nu răspunse, dar îl luă în brațe pe băiat și îl strânse la piept. Și el dorise toată copilăria ca măcar o dată tatăl lui să coboare din cer și să îl strângă în brațe. Știa că un copil are nevoie de un părinte, un zeu din ceruri nu va putea acoperi niciodată nevoia unui adolescent de a-și cunoaște tatăl pe pământ.

– Mâine dimineață te voi duce în templul Ierusalimului…

 

4

Linus ochise camera din mijlocul templului și plănuia să îl lase acolo pe Yeshu. Încăperea avea o deschidere mare în acoperiș, lăsată pentru ca zeul să poată privi tot timpul în casa lui. Apăsă pe micul ecran din fața ochilor și o porțiune din peretele navei sferice începu să-l cuprindă pe băiat. Dădu alte comenzi ecranului și bula nou formată deveni transparentă, ieși lin din navă și începu să coboare domol spre centrul templului. De jos, părea că Yeshu alunecă din ceruri printr-o vrajă uluitoare. Fu repede observat și multe strigăte izbucniră din gurile uimite, multe mâini se ridicară spre minunea din cer. Marele arhiereu, singurul care avea voie să intre în Sfânta Sfintelor, încăperea cea mai sacră a templului, aștepta cu capul ridicat și ochii holbați.

Rabinul era de mult timp conducătorul templului unde crescuse Maria de mică, de când devenise orfană de ambii părinți. La cincisprezece ani rămăsese însărcinată și fata spusese că un înger trimis de Dumnezeu o lăsase grea. Arhiereul găsise un iudeu din Nazaret trecut de prima tinerețe pe care îl convinsese să o ia în casa lui ca soție. Fiind văduv cu două fete mari, Iosif acceptase, gândind că bătrânețile îi vor fi mai ușoare cu o femeie tânără alături. Copilul născut prea repede fusese recunoscut de bărbat și rabinul oftase mulțumit că povestea se încheiase cu bine. Nimeni nu mai pomenise de îngerul dumnezeiesc și arhiereul nu luase în serios spusele unei copile.

Acum, după atâția ani, copilul Mariei cobora din ceruri direct în Sfânta Sfintelor! Mai marele templului privea înmărmurit minunea și nu știa ce să creadă, nu știa ce să spună. Cartea sfântă a Talmudului nu pomenește nimic despre fiul lui Dumnezeu.

– Vino cu mine, băiete! porunci autoritar arhiereul, dar cu glas domol.

Ieșiră amândoi din Sfânta Sfintelor și intrară în sanctuarul alăturat unde se adunaseră toți rabinii templului:

– Acesta este Yeshu, fiul lui Iosif și al Mariei.

Copilul stătea nemișcat. Tăcerea era deplină și nefirească între rabini. Până la urmă se auzi întrebarea așteptată:

– Ești tu fiul lui Dumnezeu?

– Tatăl nostru este în ceruri, eu sunt fiul lui, iar sfântul duh m-a pogorât pe mine pe pământ…

Începu apoi să vorbească domol, smulgând des exclamații de mirare din gura rabinilor. Linus îl ascultă o perioadă din nava lui, apoi plecă mulțumit. Nu-i mai pusese băiatului brățara ce crea un câmp de energie blocantă pentru puterile lui telepatice și acum acesta putea să asculte gândurile oricui. Astfel, vorbele lui vor veni în întâmpinarea oricăror dorințe ascunse și oamenii îl vor accepta în mijlocul lor. Dacul avea încredere că Yeshu nu-și va mai folosi puterile pentru a face rău, poate chiar va face numai bine în jurul lui.

Deceneu îi dăduse lui Linus misiunea de a găsi astfel de oameni cu puteri miraculoase. Tânărul iudeu era al doilea descoperit și părea chiar mai puternic decât fata care îl ucisese pe regele Burebista doar cu puterea gândului. Când plecase, marele preot al dacilor îi dezvăluise că el este ultimul supraviețuitor al unei civilizații străvechi de pe o planetă din altă galaxie și venise aici pentru a o reface. Semănase printre oameni semințele speciei sale și o dată la o sută de ani se va naște unul care va fi de-al lui. Același procedeu îl începuse de mult timp pe alte mii de planete din galaxie și calculele arătau că va dura o oră galactică până când va reuși să adune suficienți indivizi cu care să construiască o nouă civilizație. Cei găsiți erau luați de el și păstrați în sarcofage speciale care îi putea ține în viață timp de zeci de milenii.

Linus realiză că pe Yeshu îl descoperise mai devreme, astfel că îl va anunța pe Deceneu abia peste douăzeci de ani. Între timp îl va păzi ca pe ochii din cap pe acest om deosebit. De sus, din ceruri…


Ilustrație de 8385@pixabay.com

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top