Now Reading
Oracolul

Oracolul

“When one chooses to walk the Way of the Mandalore,  you are both hunter and prey.” — The Armorer

 

1.

 

Se făcuse târziu pe Dust – steaua locală numită Elba dădea prea puțină căldură, iar lumină și mai puțină – și trebuiau să se grăbească. Sus, norii de cenușă, care lăsau ultimele raze ale Elbei să se strecoare cu greu, începuseră să se înroșească. Începea sezonul furtunilor electrice. Doar fulgere și tunete, fără pic de ploaie. Sau, dacă se poate numi ploaie căderea de cenușă, atunci era una acidă și mortală pentru orice om.

Djarin își întoarse privirea spre cei trei dressellieni care se chinuiau de peste două ore să repare transportorul. Ar fi trebuit să fie salvarea lor, un aparat imperial, făcut să reziste în condițiile dure ale planetei, să ofere adăpost și hrană, ba mai mult, căldură și protecție. Cum de reușiseră să se închidă în exteriorul lui, asta era peste puterile lui de înțelegere.

Între nori apărură primele fulgere, urmate de tunete profunde, ce făceau ca pietrele răspândite peste tot să salte ca niște biluțe. Djarin se apropie de geamul transportorului și-l privi lung pe Grogu. Cel puțin el era în siguranță, dar singur. Se întoarse spre cei trei:

– Trebuie să plecăm.

Dressellienii se agitară, vorbind speriați și arătând cu degetele lor mici și groase când spre nori, când spre el. Pricepu, chiar dacă nu le înțelegea cuvintele. Trăsnetele vor fi atrase de armura sa din beskar. O pavăză bună împotriva armelor, dar nu și a naturii, mereu copleșitoare.

– Trebuie să plecăm, repetă el, însoțindu-și vorbele cu gesturi. Acum!

Cu puțin noroc puteau găsi unul dintre multele adăposturi săpate în piatră de băștinași. Vor aștepta să treacă noaptea, apoi vor reveni. Copilul se va descurca, ei vor supraviețui. Era un plan bun și trebuia urmat.

Dressellienii nu erau însă de acord. Fie nu înțelegeau pericolul, fie voiau să-l îndepărteze de navă. Dacă ăsta era motivul, atunci vor avea o surpriză. Se aplecă și se strecură sub ea. Era loc pentru o singură persoană. Se prinse strâns de tălpile de aterizare și așteptă. Primul trăsnet lovi cu putere la câțiva metri de ei. Nava coborî automat împământarea. Al doilea lovi un dressellien, făcându-i pe ceilalți doi să o ia la fugă.

Nu aveau nicio șansă. Era prea târziu. Voi stai aici, la adăpost, ferit de trăsnete, apărat de armura de mandalorian, își spuse Djarin. Apoi șopti, făcându-și curaj:

– Aceasta-i calea.

 

2.

 

Ajunsese acum trei zile pe Dust. Bătrâna navă cerea reparații capitale. Era atât de peticită și avea atât de multe probleme, încât putea fi sigur că nicio planetă civilizată nu l-ar fi lăsat să asolizeze. Dust nu fusese alegerea lui, ci a necesităților obiective.

– Trebuie să oprim pe prima planetă, îi spuse lui Grogu.

Copilul își ciuli urechile la auzul glasului său și scânci aprobator.

– Ne trebuie carburant și provizii. Mănânci prea mult.

Dinspre motoare răzbi până la ei un șuierat neliniștitor. Reduse un pic injecția de combustibil, făcu câteva manevre, apoi o mări. Șuieratul încetă.

– Într-o zi ne va lăsa. Dar nu azi.

Alesese un spațioport mic, de lângă orășelul Gu’ammit, invizibil pe hărțile turistice și, spera el, nebăgat în seamă de oamenii Noii Republici. Nu avea nicio părere despre Noua Republică, însă prefera să fie lăsat în pace. Soldații și administrațiile pe care le impuneau aveau darul de a deveni, mai devreme decât s-ar fi așteptat oricine, o sursă de corupție și de opresiune. Vechii șerifi, ai primului val de coloniști, erau oricând de preferat.

Motoarele pufniră și o vibrație neplăcută străbătu întreaga carcasă. Intră în atmosferă, nu înainte de a-l lega de scaun pe Grogu. Acesta rotea bila preferată, imaginând jocuri, distrându-se. Abia-l privi, iar Mando fu mulțumit să-l vadă ocupat. Copilăria e frumoasă, se gândi el, apoi, de parcă abia așteptau, imagini cu războiul în care-și pierduse părinții îi inundară amintirile. Șuieratul făcut de aerul tăiat cu viteză și ușoara creștere a temperaturii îl readuseră în prezent. Mai verifică o dată legăturile și se întoarse spre manșă.

Putea vedea deja norii, ce acopereau o mare parte din orizont. Erau gri și străluceau puternic în razele soarelui. Arătau precum niște ziduri plutitoare și, dacă nu găsea o spărtură prin care să coboare sub ei, nava s-ar fi dezintegrat la contact. Ar fi fost ca și cum ar fi intrat într-un zid masiv, format din miriade de firimituri ascuțite, din siliciu, carbohidrați și metale, ținute legate de sarcini electrice și la înălțime, de ciudatul fenomen electromagnetic ce făcea din planetă un ospiciu de nebuni. Nimeni nu se putea lăuda că a stat pe Dust mai mult de câteva luni. Nimeni, mai puțin băștinașii, gunoierii de dressellieni și nebunii ca el.

– Uite acolo.

O zonă mai închisă la culoare forma o uriașă gaură, prin care se lăsă să cadă spre sol. Trase de manșă și ridică botul bătrânei nave. Filtrate de nori, razele soarelui abia de aveau puterea să mențină o lumină crepusculară. Așadar, așa arăta Dust, gândi Mando, un cartof acoperit cu nori de piatră, prăjit necontenit de trăsnete și urgisit cu furtuni nimicitoare.

– E bine aici, rosti cu voce tare.

Nava era zgâlțâită din toate încheieturile, iar în căldura cabinei și ascultând gânguritul liniștitor al copilului, Din Djarin se lăsă și el furat de peisajul straniu. La 800 de metri altitudine reuși să redreseze nava și să găsească traseul optim spre spațioport. O voce metalică, acoperită parțial de paraziți electrostatici, se auzi din difuzoare.

– Aici Gumit! Gumit! Trage mai spre tribord, mă auzi?

Ținea manșa cât de bine putea, cântărind opțiunile. Vocea i se părea neclară și amenințătoare. Pe când era în spațiu și se apropia de planetă discutase cu o femeie, șefa turnului de control și, totodată, a micului spațioport. Ar fi preferat să o audă tot pe ea. Bătu cu degetele în afișajul afectat de sarcinile electrostatice. Cifrele se schimbau cu repeziciune. Uneori îi arătau că zboară bine, alteori că nu. Exista o constanță în erorile afișate, una care confirma spusele celui care-l repezea și acum din difuzor, făcându-l în fel și chip.

– Vei da peste turnul de est! Unde ai învățat să pilotezi, la Academia Clonelor Dezafectate? Trage spre tribord, că altfel intri în noi! Trage spre tribord că…

Vocea se pierdu, acoperită de paraziți. Mando apăsă ușor pe butoane, cam fără chef.

– Ce părere ai? spuse el către Grogu, mai mult așa, pentru a rupe tăcerea ce se lăsase în cabină și care nu prevestea nimic bun.

– Ia tribord mai mult! se auzi o nouă voce, corectează-ți direcția cu trei virgulă șapte grade și păstrează direcția!

Execută manevra imediat. Recunoscuse glasul, chiar dacă-i simțea mânia amestecată cu un pic de frică. Zbură razant pe lângă un turn cenușiu, ce se pierdea în nori, apoi văzu un loc liber, iar nava trecu pe pilot automat, preluată de serverele spațioportului.

– Am ajuns, concluzionă el, atunci când toate zgomotele încetară. Ar fi putut fi mai binevoitori.

Copilul își întrerupse joacă și ridică ochii mirați. Îl scoase din chingi și-l fixă în portbebe-ul pe care-l încropise dintr-o raniță veche și mai multe frânghii. Prefera să-l țină aproape, în acest mediu plin de sarcini electrostatice în care căruciorul gravitațional ar fi putut deveni periculos.

– Bagă capul la cutie și nu scoate niciun sunet.

Ușile calei se deschiseră și mai multe voci se întreceau în a se face auzite. Le identifică pe cele ale bărbatului care pronunțase numele orașului Gumit, în loc de Gu’ammit, și vocea mai hotărâtă, dar și mai potolită, a femeii cu care discutase în spațiu.

– Ești mandalorian! exclamară la unison cei doi, împreună cu trei agenți înarmați.

– Da.

– Nu mi-aș fi putut închipui, spuse femeia.

Acum, că o vedea de aproape, tinerețea ei îl uimi. Aprecie că avea cel mult treizeci de ani, poate treizeci și cinci, nu mai mult. Își porni vizeta și o studie cu atenție. La prima vedere păruse umană, dar intuiția nu-l înșelase nici de data asta. Era o mirialană, cu pielea de culoare galben-verde, poate și datorită penumbrei permanente de pe planetă.

– Mandalorian, nemandalorian, ești cel mai prost pilot văzut de mine! Era să ne omori! Unde ți-a fost mintea? Tribord, ia tribord, ce poate fi mai clar?!

Individul cu care se contrase era cu un cap mai mic decât ceilalți, cu burtă proeminentă și privire nemulțumită, ce se muta de la el la navă și de la navă la mirialană. Era un sullustan tipic. Agitat de evenimente, așteptând ordinele, gata să-și înceapă munca.

Din Djarin se înclină ușor, atât cât trebuia pentru a-i da satisfacție micului sullustan și pentru a detensiona atmosfera.

– E veche, spuse el, aparatele arătau… nu arătau bine.

Mirialana dădu câteva ordine într-o limbă pe care el nu o știa, apoi îi făcu semn să înainteze. De aproape i se păru și mai tânără, ca și cum, cu fiecare centimetru pierdut, ea întinerea cu un an.

– Deci așa arată un mandalorian, spuse ea și pe el îl trecu o furnicătură plăcută pe spate.

Se uită în jur. Sullustanul intrase în navă, însoțit de mai mulți boți de serviciu. Agenții de pază nu se mai vedeau, dispăruseră în clădirea din spate. De undeva se auzi un motor forțat, dar nimic nu decolă sau asoliză. Un spațioport micuț, așa cum sperase să fie. Fără cine știe ce trafic, cel mult local, unde o navă venită din afară putea fi un eveniment. Spera să nu fie și să treacă cumva nevăzut, deși se îndoia tot mai mult că dorințele lui sunt ascultate de cineva.

Înclină din cap.

– Are nevoie de reparații. Mici, adăugă el gândindu-se la puținii bani de care dispunea.

Femeia îi zâmbi și pentru prima dată-i văzu ochii purpurii, dinții albi ca o spumă de lapte și buzele subțiri și nervoase.

– Iar voi, sublinie ea pluralul, aveți nevoie de odihnă.

Trebuia să fie atent în privința ei. Toate simțurile-i spuneau asta. Sub hainele subțiri, ce o întinereau și mai mult, se ascundea un observator atent, poate chiar o luptătoare. Încercă să-și reamintească, dacă știuse vreodată, cine erau acești mirialani și dacă trebuia să se teamă de ei. Mandalorienii aveau mulți dușmani și pe majoritatea dintre ei nu-i știa. Rămase însă calm, aveau nevoie de ajutor. Nava nu mai putea decola, iar ei erau la capătul puterilor. Copilul trebuia să-și găsească părinți. Unii mai buni decât el și un loc în care să poată trăi fără amenințări. Și educat așa cum trebuia să fie. Își răspunse întrebărilor care-l măcinau cu un da, ceea ce o făcu pe mirialană să zâmbească ușor.

– Ești binevenit, îi spuse ea întinzându-i mâna. Lutve.

Mando era tot indecis. Ceva din atitudinea ei nu-i plăcea, iar deschiderea asta bruscă îl făcea și mai circumspect. De obicei nu era bine primit, mandalorienii, în principal cei clonați, aveau o faimă rea. Luptaseră de partea Imperiului contra Noii Republici și mai ales a cavalerilor Jedi. Dar toate acestea au fost. Acum cu toții caută să supraviețuiască, încheind noi alianțe, legând prietenii altădată imposibile.

Întinse și el mâna.

– Din Djarin.

Palma mică ardea. Era de parcă prinsese un cărbune încins.

– Ce cauți aici, Din Djarin?

Era o vrăjitoare Jedi, realiză el atunci.

– Trebuie să-l apăr pe… Grogu.

Scoase cuvintele cu greu, dar le spuse.

– Termină!

Reuși să facă un mic pas în spate.

– Lutve.

– Poftim?

– Lutve, așa mă cheamă Din Djarin.

Dădu din cap. Mâna ei nu mai ardea, era moale și din nou o găsi suspect de tânără.

– Ești Jedi, spuse el.

– Iar tu ești mandalorian.

În sfârșit femeia îi dădu drumul, încă îi simțea căldura răspândindu-se în tot corpul. O stare de ușoară excitație îl străbătu. Ea zâmbi ca și cum i-ar fi ghicit gândurile. Poate că asta și făcea, cavalerii Jedi erau cunoscuți pentru puterile lor ieșite din comun, magice, ar fi spus majoritatea. Pe Mando însă îl deranja mai mult faptul că se lăsase atât de ușor păcălit de înfățișarea inofensivă a tinerei mirialane. Dacă i-ar fi dorit moartea… strânse nemulțumit din dinți, fusese o pradă la îndemână. Naiv, credul, amețit de vocea ei. Nu se va repeta.

– Ai spus ceva? îl întrebă ea și din nou el avu impresia că-i citea gândurile.

– Poate că tu mă poți ajuta, îi spuse el.

Tânăra arătă cu bărbia grupul de boți care reparau nava.

– Deja o fac.

Dădu din cap mulțumindu-i.

– Copilul e la mine, zise el, mai ușor decât crezuse.

Dacă se aștepta ca ea să fie uimită, sau să-i pună întrebări indiscrete, se înșelase. Ca și cum știuse de la început îi răspunse:

– Adu-l la mine, mă găsești în clădirea auxiliară. Cea verde, mai adăugă.

Mando îi privi câteva clipe trupul firav cum unduiește în lumina crepusculară. O parte din căldura ei era încă prezentă în el și din nou se întrebă dacă nu cumva sarcina de a-l păzi pe Grogu și de a-i găsi o casă, nu-i depășeau puterile. Ridică din umeri. Cu siguranță ea era o Jedi. Cum o cheamă? se întrebă el. Lutve. O mirialană cu chip galben-verzui, cu tatuaje pe obraji, mai puternică decât îi arăta vârsta. Sau mai bătrână decât pare. Oftă și se întoarse spre navă. O bucată de tablă se prăbuși la pământ acoperită de înjurăturile și blestemele sullustanului și de chițăirile electrice ale boților. În starea actuală, orice ajutor era binevenit.

 

 

3.

 

Îi vedea cum fug spre dealul din apropiere. Mai multe trăsnete loviră pământul în urma lor, fără a-i nimeri. Se descurcau bine și păreau a ști unde era adăpostul. Însă și mai uimit fu când îl văzu pe dressellienul lovit de trăsnet ridicându-se brusc și urmându-i. Dădu din cap atât cât îi permitea spațiul îngust în care se adăpostise. Lutve îl atenționase, dar el preferase să nu-i asculte sfatul. Acum sosise momentul să plătească prostia făcută. Va trece, își spuse, și spera să aibă dreptate.

Trăsnetele loveau solul ca o perdea fină, delicată. Nu erau însoțite de tunete, doar de un miros ca de praf de pușcă și de electricitate statică, care-i îngreunau respirația, și-i stârneau crampe dureroase în mușchi. Nu știa dacă putea atinge solul. Nu știa nici dacă locul în care se adăpostise îl va proteja cu adevărat, sau doar se iluziona. Perdeaua se apropia tot mai mult. Vedea praful stârnit de necontenitele descărcări electrice și mai multe pietre încinse se rostogoliră pe sub el.

Măcar copilul va fi protejat, își repetă a mia oară. Chiar atunci un trăsnet lovi partea din spate a micii navete. Auzi o pârâitură, de parcă o pânză uriașă s-ar fi rupt cu mare zgomot, apoi își văzu degetele sclipind fantomatic. O lumină orbitoare îl înconjură, făcându-l să respire tot mai agitat. Pe rând, toate sistemele electrice îi cedară și un miros de fum înecăcios îi invadă plămâni. Nu voi muri electrocutat, voi muri asfixiat. Își ținu respirația și când valul descărcărilor electrice trecu se lăsă pe sol și își scoase casca. Aerul era încărcat de praf, de electricitate, de un miros greu de reprodus, dar era măcar respirabil, iar prin blindajul de baskar nu simțea temperatura ridicată. Singura afectată era casca, al cărei sistem de filtrare părea scos din funcțiune.

Se rostogoli de sub navetă, apoi verifică ce făcea Grogu. Îl întâmpinară doi ochi mirați. În mânuță ținea bila, în cealaltă telecomanda care deschidea ușile.

– Cum naiba?

Aruncă o privire spre dealul unde dispăruseră cei trei. Nu se vedeau, dar nici nu era nerăbdător să-i întâlnească. Afurisiții încercaseră să-l jefuiască. Acum era tot mai sigur că nu pe copil îl vruseseră. Doar naveta, împrumutată de la Lutve. Poate speraseră la mai multe.

Dar cum de ajunsese telecomanda la Grogu? Tot timpul crezuse că era la unul dintre escrocii ăia micuți, care chițăiau neplăcut în jurul lui, arătându-i mereu norii, apoi nava, dealurile și, cu un gest pe care el îl interpretase ca amenințare, muntele din fața lor.

– Deschide ușa!

Copilul se uită la bilă, apoi la telecomandă. Bila era mai interesantă și începu să o învârtă. Telecomanda îi aluneca din mânuță.

– Nu, nu, spuse Mando, ține telecomanda. Apasă pe buton.

Copilul o prinse mai bine, dar tot nu dădu drumul bilei.

– Așa, acum apasă pe buton. Deschide ușa.

Bila alunecă și Grogu aruncă telecomanda, aplecându-se după ea. I se mai vedeau doar urechile, apoi nici ele. Mando oftă și se depărtă de geam.

Dinspre deal auzi mai multe voci certărețe, după care cei trei își făcură apariția. Erau însoțiți de mai mulți băștinași îmbrăcați în haine albastre, cu fețele acoperite și bine înarmați. De la distanță păreau oameni, dar, indiferent ce erau, intențiile lor erau evidente. Un urlet de luptă le izbucni din piepturi și, însoțiți de un nor de praf, începură să se apropie de el.

– Copilule! strigă Mando. Ia telecomanda! Apasă pe buton!

Auzi, sau i se păru că aude un scâncet mulțumit. Oftă. Trebuia să se descurce singur. Luă o poziție defensivă, scoase arma și armă racheta. Numără șapte tâlhari, plus cei trei dressellieni, scunzi, dar nu mai puțin periculoși.

Când ajunseră la aproape cincizeci de metri se opriră și traseră spre el o salvă. Mici proiectile, dar și descărcări electrice loviră carcasa navetei. Fără ajutorul vizetei îi era mai greu să fixeze țintele cu exactitate, dar reuși ca, din trei descărcări, să nimerească două ținte. Un pic din entuziasmul celor rămași se mai domoli. Vocile li se întețiră și se regrupară, devenind o țintă și mai bună. Când îi văzu atât de amatori ar fi preferat să nu mai fie nevoit să tragă în ei. Încercă funcționarea rachetei și se bază pe experiență atunci când o lansă. La zece metri în fața grupului se produse o explozie care-i aruncă pe cei din față peste cap. Grupul se opri și la fel de gălăgios se întoarse și o rupse la fugă. Cei trei dressellieni mai alergară câțiva metri înainte de a se opri.

Îi privi și ridică arma spre ei. Îi despărțeau mai puțin de douăzeci de metri.

– Lăsați prostiile și veniți încet spre mine!

Își puseră armele în teci și se apropiară, înghesuiți unul în altul. Cu un oftat ușor auzi cum se deschide ușa navetei. Grogu stătea în cadrul ei având în mână bila. Se apropie încet, fără a-i scăpa din ochi pe bandiți. Îl luă pe copil în brațe și le făcu semn cu arma celor trei să se apropie.

Avea nevoie de ei, chiar și așa legați fedeleș. Erau singurii care știau drumul spre Grota Oracolului, locul unde Mando spera să afle răspunsul la întrebarea ce-l chinuia de atâta timp.

 

 

4.

 

Lutve se ridică și se sprijini într-un cot. Djarin încă dormea, sau așa părea. Avea sprâncenele stufoase și trăsături delicate. Culoarea palidă a feței îl îmbătrânea, așa cum pe a ei o întinerea galbenul.

– Trebuie să ajung la Oracol, spuse el fără să deschidă ochii.

Îl îndrăgea pe acest aventurier, cum îl numea ea cu drag atunci când se gândea la el, dar știa că nu era al ei, așa cum vântul nu era muntelui de pe care coboară înverșunat. Copilul era principala lui grijă, misiunea, calea cum îi spunea el. Calea, murmura și ea de multe ori. Cu toții avem o cale, îi explica el, a mea respectă niște principii. Principii, îl îngâna ea, știu prea bine ce sunt acelea, sunt o Jedi. Ești o Jedi, confirma el, dând din cap. Eu sunt mandalorian și am o datorie. Poate că, după ce o duci la bun sfârșit, îi spuse ea într-o zi, lăsând vorbele neterminate. Poate îi răspunse el. Mi-ar plăcea, completa el atunci când îi vedea ochii întunecându-se. Cu siguranță, adăuga și o săruta.

Era de aproape o lună pe Dust, cea mai lungă perioadă de repaus. Se simțea în siguranță aici, printre diversele specii, adunate sub norii de piatră, fugari, mistici, pustnici, sau pur și simplu indivizi care se săturaseră de legile Noii Republici la fel de mult ca de cele Imperiale.

– Am o misiune de încheiat.

Adevărul era că încă simțea căldura pe care ea i-o transmisese la prima întâlnire. De fiecare dată când îi vedea chipul, căldura revenea și-l făcea să se simtă bine. Renunțase la cască, purta armura de beskar tot mai rar. Nu doar inima-i era topită, ci și vigilența.

Uneori, după ce făceau dragoste și stăteau ascunși după un cearceaf subțire, expuși doar vântului ce cobora dinspre munți, un sentiment neplăcut îl încerca. Oare uitase care-i era menirea. Oare își uitase calea? Își simțea atunci inima grea și respira anevoie. Însă alegerea nu era deloc ușoară. Se simțea bine alături de ea, Grogu la fel. Între ei nu era însă acea scânteie pe care ar fi vrut-o el. Lutve se purta cu mare băgare de seamă când era în jurul micuțului.

La început crezuse că Lutve îl va accepta, așa cum o făcuse cu el. Copilul întinsese mâinile spre ea, uitând de bilă, ceea ce era un lucru bun, după care ceva se petrecuse. Nu imediat. Câteva zile au fost de nedespărțit. Abia de schimbau câteva cuvinte, se înțelegeau din priviri, sau își citeau gândurile. Oricum, reușeau să comunice foarte bine, de multe ori excluzându-l pe el din micile lor jocuri.

După care ceva se schimbase. Imperceptibil, sau, și Mando tot relua scena, ceva îi scăpase lui. Lutve îi ceruse să o ajute, dar Copilul, prea ocupat să urmărească o pasăre colorată, specifică locului, îi făcuse semn cu mâna să tacă. O văzuse, sau avusese impresia că mirialana se cutremurase. Oricum ritmul respirației i se iuțise, și îi observase cu claritate tremurul ușor al buzelor. Ar fi vrut să se îndrepte spre ea, dar chiar atunci Grogu izbucnise în râs și Lutve se îndepărtase în tăcere.

– Te încrezi prea mult în legendele băștinașilor. Sunt doar niște țărani, plini de credințe obscure, ce cred în lucruri care nu există.

Mai avuseseră discuția asta.

– Pentru mulți, voi, Jedi, sunteți vrăjitori.

Ea trase puternic aer în piept.

– Eu credeam că voi, mandalorienii, sunteți mai puțin înclinați spre magie.

Își puse palmele sub ceafă și deschise ochii. Lumina slabă de afară era compensată de mai multe globuri ce alungau umbrele în colțuri. Dar nu pe toate, nu și pe cele ce urcau din suflete. Pe acelea nu aveau puterea să le alunge și acum tocmai ele umbreau fețele lor.

– Cum pot ajunge la Oracol?

Ea oftă și se ridică dintre cearceafuri. Goală părea și mai mică, fără apărare. Trupul, perfect echilibrat, împodobit doar de tatuaje ceremoniale, lucea stins sub lumina globurilor. Pielea, care atunci când era fericită devenea de un galben portocaliu, era acum tot mai verde. Un verde pe care Din Djarin îl găsea la fel de atrăgător precum galbenul, dar de care știa că trebuie să se ferească. O văzuse antrenându-se și prefera să nu ajungă niciodată să se confrunte cu puterile ei. Jedi erau de temut, chiar și așa, în sticluțe micuțe și colorate. Îi zâmbi.

– Dacă ai putea veni cu mine…

Ea pufni nervoasă și el avu confirmarea că îi citise gândurile, sau îi intuise răspunsurile. Afurisită Jedi.

– Afurisit, mandalorian! îi aruncă ea și el știu că în dimineața asta trebuia să calce cu băgare de seamă în preajma ei.

Dar se înșelase. Mirialana îl aștepta afară, întoarsă cu fața spre munte.

– Vezi despicătura din stânga?

Cu ochii liberi nu o vedea, ochii lui nu se obișnuiseră cu lumina cernută de norii de piatră, dar își puse casca și reglă vizeta. Muntele nu mai era așa de perfect. O despicătură, probabil un defileu, îl împărțea în două. Una forma Muntele Mare, alta Muntele Mic, al cărui vârf abia de ajungea la o treime din cel mare.

– Cei doi soți, îi spuse Lutve.

– Cei doi soți, repetă el.

– El și ea. El e cel mare, cu capul depășind norii, privind acolo unde nimeni nu poate vedea. Ea e cea mică.

Mando vedea acum altfel cei doi munți. Norii se roteau în jurul celui mare, acoperindu-i vârful ca o…

– Cască, îi completă ea gândul.

Pe când Muntele Mic… Reglă mai bine vizeta. Era înconjurat de vegetație. O pădure deasă îi străjuia poalele, urcând până la jumătate, continuându-se cu pini mărunți și jnepeniș. Față de Muntele Mare, arid și cu pereții drepți, terminat cu un vârf acoperit de nori, Muntele Mic era atât de verde!

– Ești frumoasă, spuse fără să vrea Din Djarin. Adică, se corectă el, e un munte frumos.

Ea parcă zâmbi, sau i se păru. Casca îi ascuțea simțurile, dar nu era sigur că funcționa și în prezența ei. Trase aer în piept și spuse:

– Trebuie să-l pun la adăpost pe Grogu, cineva trebuie să-și asume sarcina educării lui. Am văzut că te-a respins, deși nu înțeleg de ce. Îți e frică de el, spuse Mando.

Ea dădu din cap.

– Are multă forță în el. Cu pricepere și atenție poate să devină un mare cavaler, dar în egală măsură poate aluneca spre partea întunecată a Forței.

Mando o ascultă, fără să priceapă tot ce-i spunea. Însă îi putea simți amărăciunea din vorbe, îi putea auzi spaima. Știa ce e frica și cum poate paraliza rațiunea. Copilul îl asculta doar pe el, era datoria lui să-l ajute să-și găsească menirea, să-și împlinească destinul. O prinse de mână și îi arătă muntele.

– Trebuie să ajung la Oracol și să-i aflu destinul.

Ea trase aer în piept încercând să-și controleze bătăile inimii. Bărbatul ăsta o tulburase de la prima întâlnire și acum, iată, o părăsea. Iar ea îl înțelegea. Îl prinse și ea de mână.

– Te voi ajuta.

El dădu din cap și se uită în direcția de unde se auzeau gânguriturile copilului.

Asta-i calea, spuse el.

 

 

5.

 

Naveta împrumutată de la Lutve abia se mai vedea. După următorul cot al cărării va dispărea, ascunsă de tufele mari ale unei păduri ce rezista uimitor de bine valurilor de fulgere și prafului acid ce cobora uneori din norii de piatră. Nu te chinui să înțelegi, îl sfătuise Lutve când plecase, unele lucruri doar se întâmplă. Nu căuta explicații. Dressellienii aveau însă o mulțime de explicații, care se reduceau de fapt la una singură: Oracolul.

– Mai avem mult?

Aveau figurile lipsite de sânge ale celor aflați în pragul leșinului.

– Te rugăm, lasă-ne să plecăm!

Mai mult îl încurcau. Se opreau la fiecare cot, se chirceau când auzeau zgomote din pădure, ba chiar plângeau și tremurau atunci când vântul mișca brusc o tufă mai mare. De ce se temeau micuții? Nici Lutve nu știuse, sau nu voise să-i răspundă la toate întrebările. Nu căuta explicații, repeta ea. Unele lucruri doar se întâmplă. Lasă-le să treacă, să alunece pe lângă tine, așa cum stropii de ploaie brăzdează obrazul. Nu te speria, nu te panica, nu folosi armele!

Îi era neclar de ce anume trebuia să se teamă, iar starea de surescitare a celor trei nu-l ajuta cu nimic.

– Trebuie doar să urmezi cărarea, murmurară ei la unison. Dă-ne drumul, te rugăm. Nu-ți fie teamă de navetă, nu ne vom atinge de ea. Jurăm!

Naveta era ultimul lucru de care-i păsa. De când începuseră să urce, Grogu devenise tăcut. Bila, jucăria lui preferată, îi alunecase din mâini și Mando abia o prinsese. Nu ar fi vrut să o piardă, dar cuvintele de mustrare îi rămaseră-n gât. Pielea copilului strălucea, ochii îi luceau stins și urechile îi erau ridicate. Urmărea ceva, un ceva pe care Mando nu reușea să-l deslușească și care le provoca celor trei dressellieni icnete panicate.

Le făcu semn să plece, după ce-i dezlegă. Dispărură imediat, uitând de mulțumiri. După câteva minute, nimic nu mai amintea de prezența lor. Spera să ajungă cu bine în oraș și să nu inventeze cine știe ce poveste care să o sperie pe Lutve. Deși, Din Djarin înălță capul și urmări norii de piatră cum lunecă unul peste altul, avea senzația că ea nu-l părăsise nicio clipă și că de undeva, cumva, îl supraveghea, folosindu-și puterea vrăjitorească a cavalerilor Jedi.

Alungă gândul și se întoarse spre cărarea pavată cu dale de piatră neregulate, printre care creșteau flori de culoare galben-verzuie. Se aplecă și le privi, apoi din nou se miră că pot supraviețui sub ploaia de fulgere și de piatră.

Grogu era în continuare tăcut, avea ochii închiși, părea în transă. Îl văzuse de prea multe ori făcând lucruri ce-i depășeau puterea de înțelegere, așa că nu se miră prea mult. Nici nu avea timp, de sus se auzeau sunete de piatră sfărâmată, ce anticipau o furtună de fulgere. Trebuiau să se grăbească, în jur nu se vedeau adăposturi, sau, dacă erau, el nu le cunoștea locul.

Strânse mai bine chingile care-l legau pe copil și mări pasul. Parcă înțelegându-i intențiile, zgomotele norilor se intensificară. Măcar de aș ști ce caut, se gândi el. Dressellienii vorbeau despre un turn, orășenii din Gu’ammit despre o grotă. Nici Lutve nu fusese mai clară, până să recunoască că nu urcase niciodată cărarea presărată cu dale și flori galbene. Că nu se deschidea decât pentru cei aleși, pentru ceilalți nu era decât o potecă de munte ce se termina într-o prăpastie. Celebra crăpătură dintre munți, locul pierzaniei. Pentru un Jedi, rememoră Din Djarin acele clipe, era ciudat de irațională. Sau poate tocmai pentru că era Jedi. Nu întâlnise prea mulți cavaleri pentru a-și face o opinie proprie, iar zvonurile nu erau credibile.

Se spunea astfel că puteau levita. Puțin probabil decisese Mando cu mult timp în urmă. Se spunea că puteau citi gândurile, despre asta Mando avea păreri împărțite. Cunoscuse femei obișnuite care-i puteau anticipa mișcările și care-l citeau ca pe o carte deschisă. Se spunea și că simt caracterul omului, că pot comunica la distanță, că sunt interconectați între ei și, astfel, cu tot ce înseamnă viață în Galaxie.

Nu era atât de credul încât să creadă toate aceste bazaconii, legende și vorbe răspândite de naivi. Totuși. Privi creștetul verde al copilului cum se clătina în ritmul impus de graba ce-l mâna din spate. Văzuse unele lucruri pe care nu și le putea explica. Dacă Grogu este unul de-al lor, de ce-l respingeau, ba chiar se temeau de el? Și nu puteau nega că era ceva cu el. Atunci ce-l făcea special? Îl văzuse ridicând obiecte, animale masive, îl văzuse levitând, ba chiar vorbindu-i în gând.

Trase aer în piept și încercă să-și alunge din minte senzația de sufocare care-l încercase atunci când Grogu i se strecurase în minte și-i vorbise. Îl recunoscuse prin prezența familiară, textura pielii, mirosul, toate-l însoțeau și în telepatie, nu doar vorbele, pe care altfel nu le rostea niciodată. Și mai era și imaginea bilei, dar schimbată, uriașă, plină de o forță neagră, ce-l strivea prin puterea emanată. Nu, nu era bila din mâinile lui, era altceva, un fel de Stea a Morții, dar mai mare și mai rea. Era o mașinărie totuși, cu voință proprie, capabilă să ia decizii, să-și urmărească propriile interese.

Se scutură de imagine. De ce-i revenea acum în minte? Acum, când trebuia să fie atent la drum, drum ce se putea termina fie cu un turn, fie cu o grotă, fie cu o prăpastie. Mai era și amenințarea furtunii și senzația neplăcută că cineva, spera să fie mirialana, deși nu credea că ar putea fi în stare să-l urmărească și nici nu avea cum, cu toată magia ei de cavaler Jedi. Dar nu-și putea scoate din minte că aici orice devenea posibil, chiar și existența unei uriașe bile capabile să gândească și să facă rău oamenilor, tuturor ființelor din Galaxie.

Copilul scânci, ceea ce-l făcu atent. Primele fulgere străbătură distanța dintre nori și pământ la nici zece metri în fața lui. Lăptoase, fără să fie însoțite de tunete, înghițite de plantele galben-strălucitoare. Apoi brusc sute, dacă nu mii de fulgere căzură deodată, însoțite de vânt și de zgomotul scos de frecarea pietrelor. Vizeta îi fu imediat deconectată, un fum subțirel se ridica din armura de beskar, dar fără alte repercusiuni. Grija i se îndreptă spre Grogu. El nu avea cască de protecție, nici armură. Trebuia să-l protejeze ținându-și unul din brațe deasupra lui și mărind pasul, mai ales.

– Ține-te bine, rezistă!

Era o încurajare inutilă, copilul putea rezista în măsura în care el reușea să-l protejeze. Ar fi putut folosi jetpackul, dar sarcinile electrostatice, tensiunea permanentă din atmosferă, îl făceau greu de stăpânit. Tot ce putea face era să alerge, sperând ca armura să reziste și să-l protejeze. Restul ținea de noroc, își spuse.

„Norocul nu are ce căuta aici.”

Era vocea copilului și din nou imaginea uriașei bile îl copleși.

– Stai ascuns, vom reuși.

Grogu ridică ușor mâna și din ea izbucni o lumină albă, care se lăsă în jurul lor formând un dom protector. Mando auzea ropotul fulgerelor pe suprafața energetică construită de Copil, dar mai simțea și efortul făcut de acesta pentru a o menține. Dădu din cap cu înțelegere și mări pasul.

– Ne descurcăm.

Fulgerele luminau în jur, de parcă se afla în mijlocul unui foc de artificii, totuși vizibilitatea era mult redusă. Cărarea șerpuia, florile străluceau ca niște licurici, dar chiar și așa privirea lui nu răzbea mai mult de trei metri, poate nici atât. Dacă drumul li se termina în prăpastie nu ar fi avut timp să oprească și s-ar fi strivit de stâncile ascuțite de pe fundul canionului. Dacă, cugetă el, prea multe necunoscute.

După câteva minute de ploaie cu fulgere, uneori atât de intense încă părea că se află într-un singur și gigantic fulger, descărcările de electricitate se răriră, apoi se opriră cu totul. Aerul era puternic ionizat și se simțea mult mai pregnant mirosul de praf de pușcă. Vegetația radia lumină și arăta mai plină de energie ca oricând. Mando dădu încetișor din cap. Planeta nu avea viețuitoare autohtone, chiar și cei numiți băștinașii erau doar cei mai vechi coloniști, doar aceste specii de plante, răspândite pe toate continentele sub formă de mici păduri, niciodată mai mari decât câteva hectare. Mai puțin pe Muntele Mic, pe care-l înconjurau și acopereau de la poale până aproape de jumătate.

Acolo ajunseră și ei. Pădurea se termina brusc, lăsând locul unor plante mai mici, ce aduceau cu pinii pitici și jnepenișul specific planetelor colonizate de oameni. Cărarea se continua, șerpuind spre ceea ce, înțelese Mando, era un platou.

Se opriră. Copilul adormise. Oboseala își spusese cuvântul și trupul lui micuț avea nevoie de odihnă și refacere. Din Djarin avea și el nevoie de timp. Pentru a repara vizeta, pentru a-și verifica armura și obloji rănile făcute de fulgere. Nu fuseseră ele mari și nici atât de periculoase precum cele generate de norii uriași de pe Mandaloria, dar chiar și așa erau suficient de încinse pentru a lăsa urme prelungi în zonele neprotejate de armură.

Lăsă ranița jos, și se dezbrăcă complet. Lutve, care știa mai multe decât voia să spună, îi dăduse un borcan cu un unguent special. Cum ieși din furtună, îi spusese, oprește-te și unge toate rănile. Se vor cicatriza mai repede. Se vor cicatriza mai repede, repetă el, dar nu vor dispărea niciodată. Va arăta ca o marmură străbătută de nervuri mai mari și mai mici.

Nu-l dureau și asta nu era singura ciudățenie. Rănile formau o rețea complicată, ce-i acopereau toată pielea de pe piept și de pe spate, fără a coborî pe picioare sau mâini. Le unse cu grijă pe cele din față și cum putu pe cele din spate, ajutându-se de ramuri, de bețe, de ceea ce găsise prin jur. Era bine că Grogu dormea, evitase astfel să fie văzut scălămbăindu-se în încercarea de a se acoperi peste tot cu dizgrațioasa cremă puturoasă. Lutve fusese foarte fermă și clară: peste tot, nu trebuia lăsată nicio urmă de fulger neacoperită, nici măcar cel mai mic firișor, cea mai neînsemnată ramură din cea mai mică încrengătură.

Spera să-i fi respectat instrucțiunile. Copilul se trezea și nu știa cât mai avea de mers, doar că lumina se stingea tot mai mult, iar norii de piatră păreau din nou amenințători.

– Să mergem, îi spuse mandalorianul.

Se refăcuse un pic, putea simți asta, dar încă era în transă. Oftă, se aplecă și-l săltă de jos. Când își ridică ochii, văzu că în fața lui se ridica un turn, nu mai înalt de douăzeci de metri, construit din bârne groase legate între ele cu oțel mandalorian, sau cel puțin asemănător.

De surpriză aproape că-l scăpă din brațe pe Grogu. Acesta privea cu ochii larg deschiși spre ceea ce băștinașii numeau Oracolul de pe Dust, unul nu la fel de celebru ca cel distrus de pe Pelgrin, dar mult mai vechi. Așa glăsuiau legendele și tot ele spuneau că puțini erau aleși să-l găsească, dar și mai puțini să-i supraviețuiască vederii.

– Am ajuns la Oracol, micuțule, de aici e treaba ta, cred.

Dar nu-l lăsă jos. Una dintre palmele copilului se strânse în jurul degetului mare a lui Din Djarin.

– Înțeleg, îi spuse el.

Lăsă restul lucrurilor în spate și pășiră împreună în lumina ce înconjura Oracolul.

 

 

6.

 

La început crezuse că ochii îi joacă feste. Pășise doar pentru a se trezi că Oracolul ajunsese în spatele lui. Senzația de uimire fusese repede înlocuită cu una de panică. Copilul dispăruse. Ranița atârna flască. Doar jucăria preferată, bila din oțel inoxidabil, rămăsese pe fundul ei.

– Nu-i bine.

Se întoarse și păși din nou în lumina emanată de Oracol. Avea sub picioare cărarea, care cobora șerpuind printre pinii pitici și mai departe prin pădure până la poalele Muntelui Mic. În spate, Oracolul încă lumina.

– Am înțeles.

Rosti vorbele, deși nu era pe deplin lămurit. Chiar și așa noaptea se lăsa cu repeziciune. Trebuia să pregătească o tabără și să aștepte. În timp ce strângea vreascuri și căuta un loc în care să se poată întinde, ferit de furtunile de fulgere, își reaminti vorbele Lutvei: drumul e lung și obositor, așteptarea însă e adevărata încercare.

Așeză vreascurile și reuși să aprindă focul. Își scoase casca, făcându-și de lucru la vizetă. Chiar dacă furtuna o va strica din nou, munca îl relaxa. Avea ceva de făcut, nu doar să pândească schimbările în intensitatea luminii Oracolului. Chiar dacă băștinașii se temeau de pădure, el avea credința că, dacă acolo locuia ceva, un monstru, sau ce o fi fost el, Oracolul era suficient de înspăimântător pentru a-l ține la distanță.

Verifică vizeta, își puse casca pe cap, se înveli în pătură și așteptă. Picotea când auzi zgomote ca niște descărcări de blastere. Gândul îi fugi imediat la soldații imperiali. Ce caută aici? Dar imediat își răspunse: au aflat de copil și acum, la adăpostul nopții, ca niște nemernici, încearcă să ajungă la el.

Stinse urmele de jăratic și se ascunse în jnepeniș. De fiecare dată când le atingea frunzele, răspundeau prin descărcări electrice. Prea slabe pentru a-l deranja, dar suficient de puternice pentru a perturba buna funcționare a vizetei. Circuitele ei se dovediseră mult prea sensibile la atmosfera plină de electricitate a planetei. Ca să nu mai vorbim de furtunile de fulgere.

Chiar și așa, gâdilat de permanentele descărcări electrice ale plantelor, care-l ascundeau vederii soldaților imperiali, lipsit de capacitatea completă a vizetei, putu vedea că stormtrooperii se luptau cu ceva. Încercă să regleze manual circuitele fine ale vizetei, dar mai mult de umbre nu izbuti să distingă. Umbre și raze de laser, sunete de blastere și parcă ceva în plus, un ceva care foșnea, strivind tufele de pini, scuturând frunzișul copacilor. Putea urmări traseul luptei după sutele de luminițe ce se aprindeau și se stingeau când frunzele și florile erau atinse. Mulțumi în gând mirialanei pentru crema protectoare și mandalorienilor pentru armură.

Orele trecură și, la un moment dat, zgomotele încetară. Lupta coborâse panta muntelui și, când crezu că nu va mai urma nimic, văzu câteva transportoare imperiale decolând. Erau urmate de o umbră care-l prinse pe cel din urmă și-l strivi de coasta Muntelui Mare, apoi se ridică din nou și-l prinse pe al doilea. Al treilea reuși să scape doar pentru a se zdrobi violent de norii de piatră.

Din Djarin nu îndrăzni să iasă din ascunzătoare. Rămurelele pinilor, întregul lor frunziș se întindeau să-l acopere. Poate că era doar o impresie, se gândi Mando, sau poate nu. Mi-ar fi plăcut să știu o rugăciune, sau mai bine nu. Să fiu pregătit, să-mi urmez destinul. Pentru că asta e calea.

Urmări cum umbra se plimbă pe nori, apoi cum coboară peste Muntele Mare, și înapoi peste cel Mic. Nu îndrăznea nici să respire, dar un gând nu-i dădea pace. Transportoarele erau aici de mai mult timp. Cu mult înainte ca el să ajungă pe Dust. Altfel le-ar fi văzut coborând. Sau nu? Starea asta de indecizie îi mărea sentimentul de neajutorare. Se simțea din nou copil, pe Aq Vetina, ascuns de părinți în canal, prins între focuri, incapabil să ajute, prea tânăr pentru a supraviețuii de unul singur. Acolo avusese noroc, cât se poate încrede un om, un mandalorian în destin, în șansă? Copilul îi transmisese atunci când urcau panta muntelui, înconjurați de ploaia de fulgere, că nu se putea baza pe noroc, că destinul poate fi modelat, el nu este imuabil, fără putința de a se schimba. Și-i arătase că așa e, construind un dom protector, făcând ceea ce oamenii normali ar fi numit o minune.

Mando așteptă ca umbra să dispară dincolo de pădure, se ridică și se apropie de Oracol. Îi era frică să nu fie văzut și rămurelele jnepenișului încercară să-l țină pe loc, dar el avea calea lui, iar asta însemna că trebuie să-l salveze pe Grogu, că nu trebuia părăsit aici, un loc al amăgirilor, bun și rău, fără putința de a educa.

Se repezi spre Oracol gândindu-se intens la copil, la întâmplările prin care trecuseră, la momentele de cumpănă când se bazaseră unul pe altul ca doi camarazi. Trecu în partea cealaltă. Se întoarse și înfruntă din nou Oracolul și din nou și din nou. Norii de piatră lăsau să treacă tot mai multă lumină când, întorcându-se a mia oară, murmurând către Oracol, către pădurea de la poale, către el, pentru a se încuraja, că poate face asta ani în șir, în fața turnului îl văzu pe Grogu. Stătea cu picioarele încrucișate, levitând la un metru de sol.

– Copilule!

Se opri în fața lui și așteptă. Avea ochii închiși și îi putea simți energia, forța care-l ținea în aer. Se lăsă într-un genunchi ajungând la același nivel cu el.

– Știu că nu sunt cel mai bun părinte, mai am multe de învățat, dar locul tău nu este aici.

Grogu parcă încerca să se trezească, așa cum îți revii după o lungă boală, cu grijă să nu te rănești de la lumină, de la imaginea vieții.

– Mai avem mult de mers, Lutve ne va ajuta, a promis, și alți prieteni, ai mei și ai tăi.

Îi văzu pieptul urcând și coborând, ochii cum se mișcă pe sub pleoape. Întinse mâinile și copilul îi căzu în ele. În spate, Oracolul se încețoșă și dispăru. Îl strânse cu putere la piept și îi întinse jucăria. Grogu deschise ochii și o luă, apoi scânci ușor.

– Viața-și urmează cursul, copilule, spuse Din Djarin pornind cu pași mari pe cărarea plină de flori galbene ce cobora Muntele Mic, iar noi trebuie să ne împlinim destinul. Pentru că asta-i calea, mai murmură el.


ilustrație de rodrigohdx@pixabay.com

What's Your Reaction?
Excited
3
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top