Trilogia Nikopol – extravaganțele post-apocaliptice ale lui Enki Bilal

Una din problemele divertismentului de azi este standardizarea stilistică și narativă. Da, tocmai ce am dat o sentință definitivă. Practic, dacă vrei să faci bani, trebuie să apelezi la aceeași rețetă și la aceleași tipare folosite și răsfolosite, pentru că publicul reacționează cel mai bine doar atunci când înțelege și anticipează calapodul, iar asta elibereaza endorfinele și, direct proporțional, deschide larg portofelele. Aș putea da câteva exemple lămuritoare, dar le știți deja: orice blockbuster, orice roman best seller, cam orice intră în trending pe Youtube nu este, de cele mai multe ori, altceva decât un material sursă reciclat la nesfârșit. Duse sunt vremurile (cu excepții, desigur) în care artiștii primeau mână liberă (și o doză bună de droguri), iar produsele lor erau cel puțin inovatoare, atunci când nu erau de-a dreptul stranii, bizare, sau de-a dreptul șocante. Fascinația noastră pentru ele se năștea ori din numeroasele interpretări pe care le ascundeau, ori pentru că vorbea pe limba unei generații care își dorea altceva. Nu degeaba din rock s-a născut prog-ul, iar apoi punk-ul.

Nu vreau să vântur prea mult din deget și să spun că tot ce se face astăzi e mai puțin valoros decât ce s-a produs ieri, ar fi nedrept din partea mea, însă nu pot sesiza că există o reglementare a divertismentului, care vine pe filiera consumerismului sălbatic de care încă ținem cu dinții și al cărui scop este să exploateze teme și idei până la epuizare, fără să mai aibă momentele de sclipire pe care le aveau totuși în anii ʹ70 și ʹ80. Ok, ajunge cu teoriile de stânga, care, totuși, nu-s deloc întâmplătoare pentru că recenzia de azi se preocupă de un artist francez (și iugoslav).

De fapt, vreau să vorbesc despre curajul de a ieși din plutonul produsului de duzină care se auto-generază la nesfârșit, de data asta în industria benzilor desenate. Pe cât de bune sunt unele excepții ale industriei main-stream (a comicsurilor), adică a marile companii americane, pe atât de banale și nesemnificative sunt seriile interminabile, cu aceeași eroi, cu aceleași dileme, cu aceleași concluzii – indiferent dacă sunt cu Batman, Thor, Aquaman sau Hulk (nu vă agitați, i-am luat la grămadă). Tocmai de asta, cu atât mai evocatoare și expresive sunt alternativele, evident mai puțin digerate și pomenite de către marea masă de consumatori, produse care trăiesc cumva periferic, dar care, de fapt, sunt parte a unui canon care nu are nimic de-a face cu big business. Aici e momentul să mă acuzați de elitism, lucru pe care mi-l asum și mi-l îngădui ocazional.  

Biografia lui Enki Bilal reflectă cumva toate energiile (pozitive sau negative) și haosul controlat care se regăsește în ilustrațiile sale: născut la Belgrad dintr-o mamă cehoaică și un tată bosniac (croitorul personal al lui Tito), părăsește, copil fiind, alături de familie, Iugoslavia și se stabilește la Paris. E încurajat de tânăr să deseneze, lucrând în anturajul lui Renè Goscinny (creatorul lui Asterix). Dă lovitura (vorba vine) în 1975 când apare primul volum din romanul grafic Lègendes dʹAujourdʹhui, o trilogie creată alături de scenaristul Pierre Christin (cel care a scris scenariul pentru Valèrian et Laurelin) cu teză anti-militaristă și anti-polițienească, ce se preocupă să demonteze discursurile utopice ale vremurilor. E, de fapt, lucrarea care îi va consemna stilul original, melancolic și visceral, dar și temele cu care e asociat. Mai important, abordarea sa grafică  se va prelungi, atât narativ, cât și stilistic, în lucrarea sa seminală – La Trilogie Nikopol (Trilogia Nikopol), de fapt denumită ulterior așa, atunci când au fost reunite cele trei părți – La Foire aux immortels (1980), La Femme piège (1986) și Froid Équator (1995) – într-un singur volum.

E greu de rezumat povestea, mai ales pentru că lui Bilal pare că îi face o plăcere deosebită să o fractureze pe ici-colo și să adauge noi personaje, noi situații, noi fire narative, lucru care oferă o dinamică stranie romanului – accelerează uneori evenimentele, pentru ca apoi să le ofere momente statice, reflexive, de tristețe morbidă. Cele trei volume se leagă între ele oarecum, reiterând câte un personaj a cărui motivație rămâne neschimbată – în mare parte Horus, zeul egiptean, aici fiind reinterpretat drept un element al haosului și al nestatorniciei, dar al cărui scop final e ordinea divină.

Ok, am să vă fac pe plac: într-un Paris al viitorului, după două războaie nucleare, în 2023 (iată încă un titlu de adăugat la lista cu opere SF pe cale să se petreacă în trecut) la putere se află un regim dictatorial, fascist, condus de Jean Ferdinand Chaublanc, un individ fără scrupule care controlează destinele celor două clase sociale care populează orașul (care nu e neapărat un oraș, ci mai degrabă un conglomerat de zone urbane cunoscute drept Marele Paris) – cei bogați, care trăiesc central, aproape de clădirile administrative, în relativ belșug, și o pătură săracă, numeroasă, subjugată și consumată de lipsuri și de boală. Deasupra orașului plutește o piramidă uriașă, de fapt o navă spațială controlată de avatarii zeilor egipteni: Horus, Anubis, Bast, Thoth etc., care au nevoie de benzină (da, ați citit corect) pentru a-și continua călătoriile spațiale, pe care sunt gata să o cumpere de la oameni. Dar Chaublanc nu prea vrea să negocieze, ba chiar cere în schimb darul nemuririi, interzis oamenilor. În tot acest carusel al bizareriilor, aterizează, la propriu, și protagonistul (căci în mare parte despre el e vorba, fie că în prezența sau în absența lui) – Alcide Nikopol, un dezertor condamnat în 1993 să plutească în hibernare, în spațiu, pentru eternitate. Capsula-închisoare e distrusă, iar la aterizare, înghețat fiind, își pierde cu totul piciorul. Alcide, fără să își amintească mare lucru, e posedat de Horus (deși conștiința lui rămâne intactă), care îi și oferă, la schimb, un picior metalic – probabil ca să întregească această galerie a ciudățeniilor.

De aici, pe tot cuprinsul primului volum, asistăm la brutalitatea acestui univers distopic, reflectat și în felul prin care Bilal îl ilustrează: uneori grotesc, mustind de detalii, alteori aproape caricatural, dar mai tot timpul organic, palpabil, o lume condusă de viscere, care se materializează ori spiritual, ori intelectual, în mare parte propagandistic, si care este tot timpul la marginea prăpastiei. Horus își dorește să îl înlăture pe Chaublanc și se îl pună dictator pe Alcide (pentru că nici nu se pune problema unei rezolvări fericite în acest univers cu totul corupt), lucru pe care îl și face.

Nu aș vrea să vă dezvălui prea mult din povestea care beneficiează de noi și noi interpretări și straturi (chiar dacă destul de opace și suprarealiste), într-un fel sau altul, cale de trei volume. De fapt mi-ar fi și greu, pentru că în La Femme piège Bilal schimbă total registrul. Acțiunea se petrece într-o Londră noir, a jurnaliștilor și a secretelor periculoase, a spațiilor claustrante și întunecate, a depresiei și a sinuciderii, iar în al treilea volum, Froid Équator, autorul face un nou salt, care ne duce într-o Africă bio-punk, a asprimii naturii, care se reflectă în felul în care trăiesc oamenii, și a unei diversității neliniștitoare – animalele sălbatice călătoresc cu trenul de-a lungul și de-a latul continentului.

De aici, cred eu, că rezidă marea calitate a trilogiei, nu neapărat povestea personajelor sale, cât felul în care este construit acest viitor post-apocaliptic; e, de fapt, un almanah cyberpunk, diesel punk, bio punk, noir, post-atomic, etc. a ceea ce va fi (sau ar putea fi), în toată splendoarea lui exagerată, neliniștitoare, suprarealistă, schimbătoare, lipsită de concretețe. Iar personajele, Alcide Nikopol, Jean Ferdinand Chaublanc, Horus, Jill Bioskop sau Yelena Prokosh Tootobi reflectă psihologic, deci comportamental, această nouă ordine politică, socială, naturală. Sau poate e invers, mai ales că în tot amestecul acesta, francezul mai aruncă, de gust, și câteva pastile misterioase.

De fapt, Bilal, cu cât spune mai puțin, cu cât tace mai mult, fracturând acțiunea, lăsând goluri intenționate în sensurile pe care le proiectează, cu atât invită mai mult la meditație și reflecție. Probabil de asta, lipsa de concretețe și refuzul de a spune o poveste în felul clasic al benzilor desenate (cu care suntem deja obișnuiți), Bilal pierde din publicul pe care ar fi putut să îl aibă, dar câștigă un loc în acel canon al perifericilor pe care îl aminteam mai devreme. Dacă ar fi să trasez câteva paralele cinematografice (fără să luăm în consideare Immortel, știți voi de ce) care să exprime adresabilitatea celor trei volume, aș zice că prima parte e un scenariu pentru Besson (cel vechi, din anii ʹ80), a doua e potrivită pentru Lynch, iar a treia poate pentru del Toro.

În fine, mi-e greu să acopăr cu totul chiar și o fărâmă din splendoarea extravagantă a lumii lui Bilal. Insolitul său invită la descifrare, interpretare și reinterpretare, iar Trilogia Nikopol devine astfel o experiență intimă și profund personală. Firește, s-ar putea să nu îți placă, ceea ce e de înțeles, pentru că, după am tot insistat mai sus, nu e o lectură ușoară, duminicală, ci una care necesită efortul de a te preda cu totul stranietății sale, a umorului  negru, a violenței necenzurate, și astfel, de a pescui fiecare detaliu și de a-l privi/analiza ca fiind o părticică esențială dintr-un întreg relevant, chiar dacă deseori misiunea lui Bilal nu pare foarte clară. Și totuși, dacă o faci, nu pot să îți promit că te vei lumina cu privire la sensurile viitorului, ori vei avea vreo revelație mistică, dar îți garantez că la viitoarea discuție despre benzi desenate, Bilal îți va îngădui să fi cât de cât elitist, iar asta e chiar grozav.