Gray Man și Kitty (Episodul 1)

“The gray man is the person who moves around the periphery of our awareness without creating any stimulus.”

ITS Guest Contributor

 

Incidentul de la Crazy Zombie

 

Pe la miezul nopții mâinile lui Calzo se îndreaptă spre un loc cunoscut: pe peretele de placaj sunt doua șuruburi cu vârfurile ascuțite. Țâțele. Așa le numește mintea lui bolnavă. Țâțele nu sunt nici măcar aliniate orizontal, ci vertical. Noaptea, degetele lui Calzo le caută prin întuneric.

Când ai Boala, lumea e o încurcătură de lucruri reale și halucinații. Inconștientul tău găsește tot felul de relații și legături ciudate. Când te doare apăsător în piept, corpul îți spune că ai acolo o gaură neagră. Când sari noaptea din pat înnebunit de lipsa de oxigen, imaginația îți spune că era o umbră neagră lângă tine, care-ți lua energia. Când nu poți dormi de frig, simți nevoia să găsești prin întuneric țâțele ca să te zgârii la degete.

Înghețat, bolnav și chinuit de insomnie, Luciano Calzone, zis și Calzo, se ridică de pe salteaua gonflabilă și pornește un ventilator să-i sufle-n față.

– Te-am auzit zgâriind pereții. Nu poți dormi? îl întreabă Kitty.

– E frig și nu-mi ajunge aer. Mă duc la o plimbare în Dallas.

– Să fii atent. Poliția te-a dat ieri în căutare.

– De unde știi?

– Din surse private.

– Care surse? O să fiu atent. Cu masca digitală nu mă recunoaște nimeni, nici om, nici computer.

– Nu-i o idee bună, Calzo. Inteligența ta a scăzut. Dacă faci vreo prostie?

– De ce crezi că mi-a scăzut inteligența?

– Pentru ca nu ai destul oxigen in sânge.

– Dar nici mângâind șuruburi pe pereți nu ajung departe…

***

La barul Crazy Zombie din Dallas distracția nu se oprește nici zi și nici noapte. Calzo își ia un pahar cu ceva verde și se așează la o masă din curte. O vede pe Sandra. Ea pare să fi îmbătrânit.

Sandra se apropie.

– Hey, îi spune ea.

– Hey-hey, îi răspunde Calzo.

–  It’s not easy being gray, zâmbește Sandra. Ea are obiceiul să zâmbească strâmb, cu jumătate de gură.

Se așează cu el la masă.

– Mai vrei? zice Sandra, oferindu-i băutură din paharul ei.

– Nu. Alcoolul ăsta îmi dă dureri de cap.

– E de la Boală? întreabă ea distrată, scanând clientela barului cu privirea.

– Alcoolul prost nu s-a împăcat niciodată cu mine. Ce mi-a dat Boala este o insomnie râncedă și încă nu știu dacă s-o înjur, sau să-i mulțumesc pentru asta.

Sandra soarbe din paharul ei și îl măsoară pe Calzo din priviri.

– Știi ceva? Hainele tale s-au mai lărgit. Când ai mâncat tu ultima oară?

El se uită la ceas:

– Ieri.

– Pot să întreb ce?

– Nu poți, spune Calzo.

– Bine. Atunci spune-mi ce-ai consumat tu ieri.

– Un măr.

– Numai atât?

– Daca mănânc mai mult, vomit. Cu fructe îmi mai pot amăgi foamea.

– Și ai energie?

– În mod ciudat, da. Atenția mi-a scăzut, dar energie am.

– Ai venit cu motocicleta? întreabă Sandra, sorbind din pahar.

– Cu mașina. Am nevoie de aer și ventilatoarele din mașină sunt mai ușor de reglat.

– La medic te duci?

Calzo agită lichidul verde din paharul lui.

– Nu știu nimic șarlatanii ăștia. Îmi spun să iau vitamine și să beau multe lichide.

Sandra se uită cu atenție la un grup gălăgios.

– Turiști? întreabă Calzo. Ea îi confirmă bănuiala prin tăcere.

– Ai observat că numărul de turiști a crescut prin oraș? Continuă Calzo.

– Și ce planuri mai ai tu, acum că ești bogat? întreabă Sandra în timp ce ochii ei continuă să scaneze curtea.

– Planuri? Ce-s astea?

– Chiar nimic-nimic? Stai în cabana ta și te uiți în tavan?

– în tavan, pe pereți… Ce-ar mai fi de făcut? Ai auzit tu ceva?

– E ceva interesant, dar ar trebui investigat mai întâi și o investigație costă. Toți se uită în direcția ta. E un conac în Corinth, la nord de Dallas.

– Da? Și ce-i interesant acolo?

– Mai mulți oameni ies decât intră.

– Shit!

Calzo rămâne tablou. Paharul lui de plastic se înclină și chestia verde începe să-i curgă pe masă, pe jos, peste pantaloni.

Sandra îi face un semn discret să îndrepte paharul. El varsă restul băuturii într-un tufiș, aruncă paharul în direcția generală a unui coș de gunoi și încearcă să fluiere, dar e frig și buzele lui nu pot forma un „O”. În comunitatea Gray Man se discută tot timpul despre casele enigmatice, dar acestea sunt de obicei prin locuri mai fițoase: Berlin, New York sau LA. Niciodată în Dallas.

– Cât ar costa o investigație?

– Cu drone, mașini, camere, ochi? Să zicem o sută… hai două sute de mii.

– Daca se poate face cu o sută, caută oameni, zice Luciano. Găsesc eu banii.

– Îmi place cum gândești, spune Sandra, zâmbind strâmb. Ea trage cu insistență de un nasture de la geaca ei de piele și Calzo se mira că acesta încă nu s-a rupt.

– De când ați „eliberat” voi banii aceia parcă ai mai mult risc în tine, zice Sandra.

– Riscul mi se trage de la lipsa de oxigen.

Turiștii gălăgioși o solicită pe chelneriță ca să le mai aducă bere, tequila, sau ce naiba beau ei.

Pe diagonala curții se îndreaptă un tip spre Calzo și Sandra. E înalt, sigur de sine, și nu poartă mască.

– Cine-i? sub-vocalizează Calzo.

– Nu știu, îi răspunde Kitty, care monitorizează curtea prin implanturile lui și prin camerele video din bar. Nu apare in bazele noastre de date. Are implanturi oculare Nikon, sub brațul stâng are un micro-computer mulat pe corp și poartă o armă non-letală în buzunar.

– În buzunar? se miră Calzo.

– Da. E ciudat. Nu pare să fie nici polițist și nici civil.

Tipul se așează la masa lor. Scaunul șubred scârțâie, dar nu cedează.

– Ce e? îl ia Calzo din scurt.

Intrusul se uită în paharul Sandrei.

– Ofer un scotch sau un whisky. Avem de discutat ceva.

– Vezi că eu am Boala.

– Am fost vaccinat.

– Da? se miră Calzo. Tipul e de la Guvern, se gândește el.

– E un loc…

– Nu vreau să fiu dificil, dar hai să discutăm ceva-ul ăsta când îmi revin, îl întrerupe Calzo. Acum nu gândesc clar.

– De ce?

– N-am dormit de câteva zile, îi spune Calzo.

Tipul îi dă o carte de vizită cu un număr de telefon, sub care scrie John Gray.

– E un nume bun, se gândește Luciano.

***

La ieșirea din curtea barului, doi polițiști cu pălării de 10 galoane, unul negru și altul alb, îl iau pe Calzo prin învăluire. Mulțimea tresare. Se aude un murmur nervos.

– Luciano Calzone?

– Nu. Ai greșit adresa.

– Luciano Calzone, ești arestat!

– Nu te apropia de mine. Eu am Boala.

Polițiștii cowboy se retrag un pic, dar cel alb fuge repede la mașină să aducă kitul pentru arestarea bolnavilor.

Acolo, la poartă, pe Calzo îl apuca un acces de tuse. El tușește lung, cu reluare, cu strofe și refrene, și se uita cu disperare la becul de pe stâlp, care-l învăluie în lumina. CZ e un bar cyberpunk și o jumătate din clientelă își închipuie că știe, iar cealaltă chiar știe cine-i Calzo.

Albul revine-n grabă cu mănuși, măști, ochelari de protecție și alte prostii. Negrul scoate din buzunar un carnet și un pix și se preface că scrie ceva.

Se lasă o liniște mormântală: doi polițiști îl arestează pe un monstru sacru al comunității Gray Man în curtea unui bar împuțit. Tac din gură până și turiștii care au înțeles, în sfârșit, că se întâmplă ceva grav.

În ultimul moment intervine Sandra.

– Care-s învinuirile?

Mulțimea, care-și ținea răsuflarea, respiră.

Mana polițistului alb se îndreaptă spre pistol. E un gest de intimidare. Partenerul lui se îndreaptă din spate ca s-o sperie cu volumul lui. Burta lui saltă o dată, de două ori, și se oprește.

– Nu-i treaba ta!

– Ba este. Eu sunt avocata lui, zice Sandra.

Cei doi o măsoară din ochi. Sandra poartă un costum de motociclistă, dar geaca ei de piele îi este cu două numere mai mare și unul dintre nasturi atârnă pe-o ață. Sub brațul ei e o cască scumpă, dar cam jerpelită.

– Freac-o de-aici, proasto, pana nu-ți pun și ție cătușele! mârâie unul dintre polițiști.

Mulțimea începe să scoată telefoane, camere video.

De undeva se aude o voce:

– Locotenente, chiar acum la Crazy Zombie, da, da, la barul Crazy Zombie, doi retardați cu pălării încearcă să-l aresteze pe un om de-al meu. Știi cumva de ce? Nu? Nici eu. Mâine dimineața te aștept la mine in birou să discutăm de ce poliția rutieră se implică în operațiuni de inteligență.

Micro-computerul lui John generează un câmp de confidențialitate ca să nu-l poată înregistra telefoanele chefliilor de la bar, dar să-l poată auzi cei de alături. E o tehnologie nouă și avansată, care-ți spune imediat cine-i John.

Telefoanele polițiștilor sună la unison.

Sandra găsește prin buzunare niște ochelari și o mască. În câteva clipe figura lui Luciano Calzone devine anonimă, gri.

– Tot ce vreau eu de la tine sunt 15-20 de minute pentru o discuție, spune John. E o proprietate în Corinth care merită atenție. Mai mulți…

– Mai mulți oameni ies decât intră, îi completează Calzo propoziția.

– Exact. Vreau să particip la investigație. Spune-mi ce vrei tu pentru asta, îl tentează John Gray.

– Imaginile de pe telefoane să dispară.

– N-o să fie ușor. Dar pe unde nu putem șterge sau edita, putem crea confuzie.

Cei doi dau mana în tăcere. Sandra zâmbește cu jumătate de gură.

***

La miez de noapte patru motocicliști se opresc în intersecția de lângă conac. Se formează o rețea și pe vizoarele lor se proiectează o aplicație de colaborare.

Calzo conduce ședința.

– Vă rog să vă prezentați.

– Sandra. Gray Man nivelul doi. Specializată în supraveghere clădiri.

– Panchito. Și eu nivelul doi. Supraveghere de stradă.

– John Gray. Nu am un nivel, dar aduc niște resurse mai deosebite.

– Calzo. Nivelul trei. Specializat în infiltrări și chestii tactice.

– Calzo este și sponsorul operațiunii, menționează Sandra chiar dacă toata lumea știe.

Pe ecranul aplicației apare avatarul lui Kitty.

– Eu sunt Kitty. Îmi pare bine să vă cunosc. Sunt o Inteligență Artificială instalată în corpul unei păpuși. Sunt specializată în penetrări de rețele și criptografie.

– Miss Kitty, îmi cer scuze! Răbufnește Panchito, plin de emoție. Am auzit atât de multe lucruri despre tine, dar niciodată n-am crezut c-o să te cunosc în persoană. Ești o legendă!

– Îți mulțumesc, Panchito. Eu sunt în rucsacul lui Calzo. Daca vrei, vino să dăm mâna.

Panchito sare de pe motocicletă, își scoate mănușa și dă atent mâna cu Kitty, care ieșise din rucsac pe jumătate ca să poată face o plecăciune tradițională japoneză.

– Daca am terminat cu prezentările, spune Calzo cu un zâmbet discret, putem trece la business. Conacul este sediul unei companii și rezidența familiei Smith. Nimeni nu știe cum arată proprietarii. Date pe Internet sunt puține: câteva zile de naștere, două referințe la școli, niște fotografii de proastă calitate. Clădirea dormitează cam tot anul, dar când vine o sărbătoare, pe aici trece o gloată de oameni. Sute. Una dintre oportunitățile acestea se apropie. De cum aflăm data exactă, o infiltrăm pe Kitty în incintă. Sandra?

– Am început supravegherea cu drone. Că-i o companie care aduce lucrători ilegali sau un cartel de droguri care aduce cărăuși, în două săptămâni o să știm. Dronele vor scana și pădurea, ca să fim siguri că nu exista alte căi de intrare. Vizitatorii și cei care pleacă vor fi fotografiați și scanați în 3D. Sper ca John să ne alerteze dacă-n poze apar „oameni noi”.

– Noi studiem planurile vechi ale conacului, documentele istorice referitor la reparații și mentenanță, spune John. Un radar cu penetrare a solului o să testeze solul prin zonă de pe un camion. Nu putem folosi un elicopter pentru că nu știm ce au ei în casa. Dacă e un tunel pe undeva, îl găsim.

– Noi urmărim mașinile care intra și ies din curte, spune Panchito. Le studiem orarul, notăm adresele la care se duc. Unele camioane ies din Texas și se duc la distanțe mai mari, de obicei spre Nord. John, poate ne ajutați voi cu problema asta.

– Trimite-mi o listă cu numere și o să văd ce găsim, îi răspunde John.

– Toți știu ce au de făcut? întreabă Calzo. Bine, daca nu sunt întrebări, ne întâlnim aici într-o săptămână.

– Am eu o întrebare, spune Panchito în ultimul moment. Cine-s ăștia?

– Nu știe nimeni, spune Calzo. Dar dacă vrei speculații, avem destule. Eu zic că-s dintr-o realitate paralelă. Ar vrea să se joace cu noi de-a Gray Man, dar nu se pricep.

– Extratereștri, spune Kitty. Vor să știe cum e să fii ființă umană.

– Un stat adversar, spune John. Aduc oameni pentru o invazie.

– Dark Men, spune Sandra. Un fel de Gray Men, dar mai răi.

– Tu ce crezi? întreabă Calzo.

– Eu am auzit despre case din astea de când eram mic, spune Panchito. Și nu ne-a invadat încă nimeni. Poate că undeva, în altă parte, e o casă în care intră mai mulți decât ies?

– Evacuarea se face prin cimitir, spune Calzo, dar nimeni nu râde de gluma lui.

Participanții se deconectează de la rețea și la puțin timp motocicletele lui John și Panchito se topesc în întunericul nopții.

Sandra se apropie de Calzo.

– Trebuie să vorbim. Am auzit ca cineva a testat securitatea cabanei tale.

– Kitty era cu ochii pe ei de cum au intrat în pădure.

– Știi cine-s?

– Niște turiști. M-am întristat când am văzut că nu intră în cabană. Kitty voia să-și ascută ghearele pe cineva, iar eu aveam nevoie de niște exercițiu.

– Care exercițiu, când tu nu poți respira? Of! Calzo, tu trebuie să stai în Dallas, nu prin păduri.

– Am observat că mă urmărește o dronă. E a ta?

– Da, am pus o dronă la înălțime. Vreau să știu unde ești. Altă chestie e că tu conduci motocicleta bolnav.

– Și ce dacă?

– Câmpul vederii periferice la cei cu Boala se micșorează. Atenția, viteza de reacție -– toate sunt reduse.

– Eu sunt pasagerul. Kitty conduce.

– E bine așa, dar trebuie să ai și aici un loc.

– În pădure mă simt liber.

Sandra începe iar să-și tortureze un nasture:

– Calzo, nu știu cum să-ți spun… De la tine miroase urât! Tu ai febră și transpiri. De la hainele tale miroase a transpirație și a Boală. Tu poate nu-ți dai seama, pentru ca ți-ai pierdut simțul mirosului, dar chestia asta se simte imediat.

– Bine, găsește-mi un apartament. Oricum n-a mai rămas mult.