Now Reading
Mortal Kombat 2021 – recenzie deviantă sau jocuri din spatele blocului.

Mortal Kombat 2021 – recenzie deviantă sau jocuri din spatele blocului.

Mortal Kombat 2021 – recenzie deviantă sau jocuri din spatele blocului.

Cum scrii o recenzie deviantă și procrastinată la noul film Mortal Kombat, într-o vară caniculară, într-o perioadă extrem de aglomerată și în același timp incertă în sectorul cultural, în n pași simpli (a se vedea cât egal n la final).

  1. Lași orice altceva deoparte, fiindcă ai aflat din surse dragi, competente și sigure, că s-a lansat noul film Mortal Kombat, un remake cu mult CGI plăcut ochiului, al filmului din 1995 (anul când, acum un secol, intrai cu uniformă pepit și pompoane, în bărcuța clasei a I-a).
  2. Te lansezi în nostalgii și abordări SFF-iste ale contextului vizionării, plutind între analogii cu filosofia vedică și interpretări numerologice.
  3. Te uiți la film și ești dezamăgită.
  4. Te uiți și la cel vechi (nu e nici ăla o capodoperă, dar măcar are o scuză de decadă), încercând să croiești din cârpeli din ambele filme un ceva bun în cap.
  5. Te întâlnești cu băieții de la Una caldă, alta rece, pentru o sesiune de nostalgizare activă, într-un lan(ț) etilic de hamei și malț, animat de foșnetul chelnerițelor cu priviri de odaliscă peste masca regulamentară, cu o parte de analiză structurată asupra perioadei de tranziție 1989-1999, din punct de vedere antropologic și pop-culture.
  6. Se constată o conexiune bizară în sinapse (un scurtcircuit, mai degrabă) legată de Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă. (Apropo, mai știe cineva ce se întâmplă în romanul acela, sau ați rămas doar cu o senzație și cu un titlu bun de citat?)
  7. 😉 Down the rabbit hole: Este unul dintre primele filme vizionate împreună cu tata, când acesta a avut un moment de tip „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiica sa Teodosie” (fiică-sa fiind îndrăgostită deja de cafteală din Karate Kid). Primul joc jucat like, ever, pe o dischetă din aia cât un pachet de cărți de joc, o dischetă pe care o poșteau vreo 12 puști, într-o transhumanță de la un televizor apt să-i fie mufat respectivul dispozitiv, la altul. Și pentru că nici televizoarele, nici cablurile nu erau încă o comoditate în ’95, cel mai mult ne jucam în format fizic „de-a Mortal Kombat” în spatele blocului…
  8. Se revine ușor la realitatea imediată de la masă, unde se discută ceva despre lore și despre grafică…Nu știu ce să zic, fiindcă în cazul meu Mortal Kombat – jocul a rămas acolo, pe o dischetă cât un pachet de cărți de joc și care valora cât siropul cu sifon, ciocolata Kiss și guma Turbo pe o lună. Nu am urmărit evoluția jocului și cred că o singură dată am văzut la cineva pe consolă un pic de luptă, dar i-am dat skip. În fine, vorbeam de film.
  9. În spatele blocului erau bare de metal, bune de atârnat cu capul în jos și bătut covoare (sau invers), garaje escaladabile și un service auto care-și termina programul după-masa, lăsându-ne destul timp să explorăm mașinile puse pe butuci și să ne dăm filme virtual reality. Jocurile preferate erau „de-a” PowerRangers, Captain Planet, Țestoasele Ninja, Nautilius (!! Dap, Jules Verne, gen. Dar asta merită un articol separat, cândva, poate, nu știu), Sailor Moon (mai rar, că era prea „de fete”), Saber Riders, X-Men plus ceva mix din universurile Marvel și DC și o poveste cu lupi, pe care tot o dezvoltam ca pe un scenariu de teatru forum, culminând cu urlete sub balconul vecinei de la parter care arunca cu apă fiartă pe noi, părinții neavând nimic împotrivă…(have fun încercând să-i explici unui snowflake kid sau rainbow child genul ăsta de experiență!)
  10. Filmul începe cu o scenă excelentă, echilibrată, dramatică, dură și emoționantă, cu o coregrafie de luptă superb executată și temporizată, actorie bună, bună de tot și imagine și montaj impecabile. Este genul de scenă epică pe care îți vine să o revezi, ca scenele de luptă din LOTR sau GOT. Este genul de scenă care te face să speri că ai să te uiți la un film bun, care combină în chip fericit fanteziile tale de copil cu posibilitățile cinematografice din viața ta de adult. Este genul de scenă compusă după o rețetă de hook-up infailibilă, care îți creează un super build-up emoțional, în timp ce mintea ceva mai rațională și experimentată din capul omului de lângă tine bombăne ceva despre clișeul cu eroul și familia fericită care moare la final (eroul sau familia? nu vă zic, să nu dau spoiler).
  11. Filmul se strică destul de devreme… gen în momentul în care intră în cadru your regular token black guy , aka Jax și the badass empowered woman, aka Sonia Blade. Mă opresc un pic la Sonia Blade, că am chef să-mi sui niște badass empowered feministe în cap. Mna, Sonia Blade e primul personaj feminin introdus în universul Mortal Kombat și este evident, acea tipă super dură, din armată, care caftește tot ce prinde, în același timp sensibilă și fragilă ca o trestie care se-ndoaie dar nu se frânge…Din fandom (https://mortalkombat.fandom.com/wiki/Sonya_Blade ) aflu că a fost cuplată cu Johnny Cage, a fost căsătorită cu el și au o fetiță (awww), dar ulterior au divorțat, încadrându-se în statistici. În fine, la vremea când jucam cu ea la greu nu mă interesa statusul ei relațional. Dar recunosc că inclusiv copilă fiind, m-a enervat personajul din film. Iar ca adult, m-a super călcat pe nervi. Gagica, Jessica McNamee, nu a are o carieră actoricească impresionantă (aparent nici studii, că pe Imdb nu e trecut nimic… sunt convinsă că are fata, dar probabil superficiale): rolișoluri și rolișoare episodice, câteva filme de categoria B și cam atât. Rottentomatoes.com nu e deloc generos cu ea. Și eu aș fi bătut-o direct. Pe ea, pe directorul de casting și pe producători. De ce? Pentru ce? Nu v-ați săturat de aceeași impersonare a femeii dure și puternice? Că noi ne-am săturat de actrițe proaste. Ia, mă fată, o lună două la Actor’s Studio și învață să dai o replică asumată, că de caftit am văzut că poți. În fine, interpretarea mai mult decât mediocră am pus-o pe seama unei abordări de tip tribute pentru filmul original. Sau ceva. Nu știu. M-a enervat. Așa e cu fanteziile din copilărie, ce să-i faci… treabă riscantă!
  12. Back to the rabbit hole: când ești mic, în special la prima copilărie când încă nu și-a intrat cortexul prefrontal în atribuții și mintea și-o arde psy-trance și pe gândire magică, e foarte ușor să te imersezi într-un univers alternativ, în mare parte și datorită unei capacități (sau disponibilități, mai degrabă) de identificare. Când ești adult e un pic mai greu să accesezi acea latură, fără un mic boost de substanțe holotropice sau filmul (jocul, cartea etc.) trebuie să fie bun. Foarte bun. Pe acest principiu, filmele sunt încărcate vizual, cu multe detalii, culori și filtre inspirate din percepțiile pasionaților de LSD și alte bunătăți. Toate, toate în detrimentul acelor lucruri care fac specială arta cinematografică: lumini, montaj, performanță actoricească. În fine, am deviat… Ce vroiam să spun, apropo de Sonia Blade și de aceste alegeri într-un cast care nu numai că nu servesc agendele feministe, ba din contră, creează o reacție de respingere/repulsie, e că inclusiv la nivelul firului ierbii, al jocului din copilărie, am avut o problemă în a mă identifica cu diverse personaje din jocurile pe care le practicam. Și acum, pentru cine vrea să știe mai departe despre film, e nașpa, am spus-o și mai sus. Pentru cine dorește o recenzie a jocurilor din anii ’90, nu video, ci alea din spatele blocului, read on, că într-acolo se îndreaptă…

Power Rangers (Mighty Morphin Power Rangers) e un serial bazat pe franciza japoneză Super Sentai care a catapultat moda serialelor de acțiune pentru copii și Fox Kids în ’93. Câțiva ani mai târziu, a apărut și la noi, convingând o generație întreagă că poate salva, dacă nu planeta, atunci măcar spatele blocului, strada, cartierul, poate orașul, dacă mai târziu iese la proteste, vot și ia atitudine civică. Recunosc că marea mea problemă în jocul de-a Power Rangers erau… culorile. Că nu-mi plăcea nici rozul, nici galbenul. Și să nu-mi spuneți că acestea sunt probleme tipic feminine, că și la băieți erau astfel de probleme, legate de culori, echipament sau armament. Astfel că fiecare joc începea cu o rundă intensă de negocieri în care se lucra la definirea personajului. De obicei erau două tabere mari și late: cei cu simț dramatic, care votau pentru schimbare și cei care țineau ca totul să rămână exact ca în serial/film/joc. Din fericire, la proteste ne-am cam întâlnit de aceeași parte a baricadei. O altă problemă majoră era, dat fiind că eram cu toții niște rasiști retrograzi pe atunci, că personajele erau de pe atunci diversificate corect politic (îmi amintesc discuții aprinse și la Captain Planet pe tema asta). De fapt, problema era că din punct de vedere actoricesc nici un personaj nu convingea, fiind toate construite după tipologii și clișee și interpretate prost. Iar copii sunt foarte sensibili la astfel de lucruri. Sigur, nu înțeleg conștient motivele pentru care ceva nu-i convinge, de la un spectacol de teatru pentru copii, până la o regulă sau limită impusă de părinți, dar le percep chiar foarte fin și le manifestă ca atare. Iar clișeele și tipologiile nu conving. Niciodată. Din păcate, apropo de discriminare și ca să revin la Sonia Blade, ponderea în toate aceste filme, seriale și jocuri menționate pe aici de personaje feminine este  destul de scăzută. Bine, și ponderea fetițelor la astfel de jocuri era destul de scăzută, e drept. Și asta pentru că la vârsta respectivă băieții trec prin faza aia tâmpită pe care o regretă apoi toată viața, în care nu vor să se joace cu fetele și sunt super bullyes. (Eu am avut noroc de o gașcă inclusivă….) Dar ce voiam să zic e că posibilitatea de alegere și identificare e mai mică decât în cazul băieților.

În ceea ce privește Mortal Kombat, situația e și mai ingrată. Păi în Mortal Kombat I (jocul) era doar Sonia și atât… Abia în II apar Kitana, Mileena și Jade. Ulterior și altele… În versiunea de epocă de piatră pe care am jucat eu, mi se pare că erau doar Sonia și Shiva, cu care nu voia să joace nimeni. Așadar am jucat enorm de mult cu Scorpion și Sub-Zero. Problema era când eram scoși afară de la televizorul alb-negru, fie că se termina programul de stat în casă (o oră, două maxim aveam voie), fie că avea vreun bunic ceva de vizionat, că nu se mai acceptau opțiunile gender fluid. Și atunci mă jucam de-a Sonia de-mi ieșea pe ochi. Aveam și o șapcă de la guma Stimorol și ceva bocanci/adidași Fila și croșeu de dreapta învățat de la tata care și-a dorit să fiu băiat, mergea…

Lucky 13: Revenim la prezentul post-modernist pandemic și la film. La propriu. Recunosc că a trebuit să-l revăd, pe sărite, ca să îmi dau seama ce ar mai trebui să scriu. Și scriu așa: faină scena în care your token black guy – Jax se sacrifică de dragul de a salva familia eroului principal, luptându-se unu la unu cu Sub-Zero. Care e fain făcut. Fain făcută și scena. Super gorry și satisfăcătoare pentru fanteziile neîmplinite din copilărie. (Apropo de asta, prima reacție pe care a stârnit-o Power Rangers la lansare a fost de oprobiu, pentru că se considera că promovează violența în rândul copiilor). Fain se bat și cu Reptile, pardon, cu plasticul în fața green screen-ului (e și asta o artă performativă). Și fain Kano. Tras la indigo parcă, după personajul din primul film, reușește, de altfel recurgând tot la clișee de stil, să fie convingător. Josh Lawson, tot australian și el, dar cu filmografie mult mai selectă decât co-naționala sa, premii și nominalizări la activ și opa, absolvent al Institului Național de Artă Dramatică de pe continentul down-under… O fi contând și asta? Probabil… Cu siguranță că mai crește nivelul scenelor când nu au ce face actorii, că nu se pot bate, că le-au scris scenariștii scene de dialog, să se țeasă câta o poveste acolo…Poveste pe care bănuiesc că o cunoaște toată lumea care citește hic et nunc, altfel nu v-ar fi interesat, nici filmul, nici recenzia deviantă, așa că nu o să insist asupra ei. În schimb, mi se pare demn de menționat că scenariștii filmului din 1995 sunt Ed Boon și John Tobias, creatorii jocului, ajutați de Kevin Droney, care a lucrat printre altele și la Highlander. Iar pentru 2021, unul din scenariști a fost Dave Callaham, cel care a enervat maxim colegii de redacție cu scenariul de la Wonder Woman 1984. Una caldă, alta rece – Ep. Pilot – YouTube.

Revenind la personaje, odată ce ajungem la templu și la aproape de jumătatea filmului, se îmbogățește și pleiada cu absolut nimic remarcabil. Dar, dacă dai skip la dialoguri și te duci să-ți umpli bolul de nachos până la următoarea scenă de luptă, devine suportabil, dacă nu chiar plăcut. La capitolul dezamăgiri îl trecem și pe Lord Raiden, interpretat de Tadanobu Asano, actor bine cotat, de altfel, dar csf? Ncsf… Feblețea lui mama, Christopher Lambert e Christopher Lambert și nu te pui. Nu te pui și gata!

Câteva cafteli și scene de dialog complet nereușite mai târziu, eroii toți își descoperă arcana, s-au constituit ca echipă și se grăbesc, punch după punch line, să-și dea la bătălia finală. Aici și nu doar aici, după atâta roast gratuit și voluntar, simt că se cuvine să dau o notă maxim de apreciativă muzicii (mai țineți minte nebunia aia de coloană sonoră din filmul original care combina într-un stil irepetabil și specific anilor de atunci, heavy-metal cu acel house-dance primitiv?), compusă de Benjamin Wallfisch, din ale cărui lucrări și colaborări spicuiesc doar așa, razant, cât să arăt redactorului că mi-am făcut temele: IT, Blade Runner, Dunkirk!

Bătălia finală e ceva on going, de mai mult sau mai puțin jumătate de oră, totul se termină cu bine și pământul e salvat, oferind noi speranțe generației noastre.

Mă opresc un pic la arcane, că-mi place ideea și ca să închei într-o notă mistică. Termenul, provenit din latină, înseamnă „mister”, „taină” și a fost preluat în mythosul Mortal Kombat din tarot. Adică bănuiesc că nu are vreo legătură cu dansul popular din zona Vrancei…Sau cine știe ce spirală magică creau străbunii noștri daci într-o zonă bine-cunoscută pentru vinul bun și activitatea seismică? Coincidență? Nu cred!

În tarot există 22 arcane majore și 56 minore. Primele au o încărcătură profund filozofică și esoterică și interpretarea lor simbolistică, în cadrul unui tiraj, reprezintă exact ca în joc/film, identificarea și deblocarea ale acelor puteri lăuntrice, dar fiind vorba de lecții majore și de energii psihice și a demonilor interiori, căci totul vine cu un cost. Arcanele minore sunt astăzi banalele cărți de joc, și ele purtătoare de mister, dar golite de sensul lor ocult, cu care facem o cruce sau popa-prostu! Așadar, mister și joc, ocult și ludic…Oare nu despre asta era vorba și în spatele blocului?

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
1
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top