Imperiul de sticlă II: Amurg însângerat

Străinul a pășit în cort; și-a lăsat gluga pe spate, descoperind o frunte înaltă, încrețită de trecerea anilor, și o barbă cenușie. Șuvițe lungi îi încadrau chipul brăzdat de vânturile reci ale nordului. L-am recunoscut.

‒‒ Dai dovadă de mare îndrăzneală să te arăți aici, lord Faramund, i-am spus, pe un ton stăpânit.

A înclinat ușor capul, în semn de salut, ca și cum ne-am fi despărțit în termeni amicali. Eu însă mă simțeam și acum trădată de plecarea lui, chiar dacă trecuseră mai bine de trei ani de atunci; voiam să-i spun vorbe care să-l doară, să-l fac să-mi simtă furia întreagă. Voiam să văd teama strecurându-se în ochii lui limpezi și zâmbetul acela atât de calm topindu-i-se de pe buze.

‒‒ Ți-am promis că o să mă întorc la momentul potrivit, prințesa mea.

‒‒ Sunt regina ta.

‒‒ Într-adevăr, așa am aflat… Am aflat și că te afli la ananghie și ai mare trebuință de sfatul meu.

‒‒ Am cu mine cei mai buni războinici din întregul Aswor și cei mai pricepuți strategi militari. Ce ajutor crezi că-mi poți tu aduce? Tu, care m-ai părăsit atunci când aveam cea mai mare nevoie de tine? De ce m-aș încredere în tine acum, bătrân cu două limbi?!

‒‒ Oh, nu aveai nevoie de mine atunci, crede-mă. În ciuda oricărui sfat pe care ți l-aș fi dat, ai fi făcut lucrurile întocmai după cum le-ai făcut deja. Inima ta era prea plină de ură ca să-ți pleci urechea la vorbe înțelepte. Acum însă te afli la răscrucea de drumuri dintre rai și iad; nădăjduiesc că te-ai răcorit destul cât să vezi limpede înaintea ta, să iei decizia corectă.

Mă mustra întocmai ca pe un copil obraznic. Iar eu, oricât mă simțeam de insultată de tonul vocii lui și de zâmbetul lui, nu puteam să-i răspund așa cum aș fi vrut. Poate că deznădejdea mă adusese în acel punct ‒ știam acum că luptam într-un război pe care nu-l puteam câștiga. Aveam de ales: să-mi silesc oamenii să meargă înainte și să murim cu toții, sau să facem cale întoarsă, acoperiți de rușine.

Însă n-aș fi recunoscut asta niciodată cu voce tare. Nu la masa de consiliu, în fața căpitanilor mei.

Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, Faramund a ales să li se adreseze lor, cu aceeași liniște în glas.

‒‒ Sunteți oameni rezonabili, domnilor. Știți la fel de bine ca mine că nu veți învinge niciodată oștirile lui Gallar. Ținuturile acestea se arată viclene, pline de capcane. Dacă nu vă vor răpune nordicii, atunci frigul și foamea cu siguranță o vor face. Câți oameni ați pierdut până acum? Câți cai? Câți dintre voi mai trebuie să moară în jocul acesta stupid, până să vă dați seama că, în final, nimeni nu are nimic de câștigat?

S-a întors iar către mine:

‒‒ Ai avut cândva un plan nobil, acela de a conduce cu dreptate un regat fără rege. Oamenii te-au iubit, te-au susținut. Dar apoi ai apucat calea răzbunării și a sângelui… Ce cauți aici? Ce sperai să găsești în Sevaud?

Speram să găsesc palatele de gheață ale regilor din vechime. Speram să găsesc seminția Ludmillei și să o stârpesc definitiv, să o șterg din istorie așa cum am șters grifonii de aur de pe zidurile din Aakra. Speram să…

Când am pornit pe acel drum, aveam și răspunsuri. Cel puțin, așa credeam. Dar se schimbaseră multe între timp. Mă aflam într-un punct în care consideram că nu mai datoram explicații nimănui.

M-am uitat instinctiv către Nikholas, așteptând o replică salvatoare de la el. Spune-i, Nikholas. Spune-i cine sunt acum; spune-i despre regina-manticoră, Urgia din Sud. Sfinxul Roșu din Aakra. El se pricepea mereu să spună cuvintele potrivite.

Nu mică mi-a fost însă mirarea să-l văd palid la față, sărind în picioare și dând înapoi îngrozit sub privirile bătrânului.

‒‒ Cred că așteptăm cu toții un cuvânt înțelept de la domnia-ta, mărite Nikholas, i-a spus Faramund în bătaie de joc. Ce-ar fi să ne spui, de pildă, cine eşti cu adevărat?

Cu greu pot descrie ce a urmat.

Săbiile au fost trase din teacă; săbiile noastre de oțel, sabia de flacără a lui Faramund. Am văzut apoi chipul frumos al lui iubitului meu groaznic schimonosit, membrele contorsionate, cu pielea mișcându-i-se peste mușchi în feluri imposibile, ca și cum ar fi devenit dintr-o dată prea strâmtă pentru el. Pe gura larg deschisă ieșea un fum negru și mirosind a moarte, a putred, iar ochii – da, ochii! – ardeau negri, ca două lacuri de magmă. Am auzit fâșâitul insuportabil al cărnii sfâșiate, trosnetul oaselor rupte atunci când trupul i s-a despicat de sus până jos…

În tot acest timp, Faramund a prins a șopti niște cuvinte neînțelese, dar care au răsunat ca tunetele pe deasupra capetelor noastre. O lumină ireală părea să izvorască din el, din hainele lui, din întreaga-i ființă. Sabia mi s-a îngreunat în mână și s-a făcut roșie; am aruncat-o cât colo, iar ceilalți au făcut la fel, urlând de durere, cu palmele rănite și ochii orbiți.

Un șuierat ascuțit a străpuns tăcerea până în depărtări necunoscute. Prin valurile negre de fum, s-a arătat silueta grotescă a unei fiare necunoscute, cuprinsă de flăcări. O coadă ca un bici a șfichiuit pământul; colți ascuțiți într-un bot uriaș s-au repezit să muște, clănțănind în gol. Aripi de piele au fâlfâit în noapte, printre fâşiile rupte ale cortului, şi s-a făcut linişte.

Abia într-un târziu am îndrăznit să privim în jur, buimaci, neștiind dacă totul era vis sau aievea. Singur Faramund stătea liniștit în mijlocul nostru, râzând în barbă.

‒‒ Iată, ne-a spus, pe cine ați urmat prin smârcuri ca vitele duse la tăiere! Mulți l-au crezut învins pe Gazoh Înșelătorul; Elfii lui Salhir însă i-au simțit prezența de ani de zile…

A aruncat un lemn în vatră; ne-a turnat apoi vin cald în cupe și ne-a dat să bem.

‒‒ V-am deschis ochii, dar întunericul nu a plecat din mijlocul vostru…

S-a apropiat de mine; știam acum că vedea până în adâncul sufletului meu, la acel secret îngrozitor pe care nu îndrăzneam să-l recunosc nici față de mine.

‒‒ Războiul cel adevărat abia acum începe. Gazoh își adună legiunile. O să vrea să se răzbune; să ia înapoi ce consideră că-i aparține…

Încă nu înțelegeam ce se întâmpla. Iubitul meu nu mai era; se evaporase într-o clipită, într-o volbură de flăcări și fum, cu un urlet neomenesc ieșindu-i din gâtlej. Afară, armata invincibilă a Sudului zăcea neajutorată în mlaștinile Nordului, împotmolită în troiene, lovită de viscole, hărțuită neîncetat de trupele dușmane. Aici, în cortul zdrențuit, bătrânul sfetnic de altădată, pe care jurasem să-l ucid eu însămi dacă aveam să-l mai întâlnesc în cale, îmi turna vin și mă îndemna să beau. Îmi spunea să renunț la planurile mele „prostești” de a stăpâni întregul Aswor, să mă întorc degrabă acasă. Acum, când mă aflam atât de aproape…

‒‒ Va trebui să vă refaceți degrabă puterile, să căutați aliați, îl auzeam printre frânturi de gânduri.

‒‒ Unde să găsim aliați în sălbăticia asta?! au întrebat mai multe voci furioase.

Rumoare, glasuri înălțate a ceartă, mâini arătând către hărțile întinse pe masă, figurine mutate haotic de colo-colo… Priveam totul ca de la o distanță enormă, incapabilă să mă adun, incapabilă să reacționez.

‒‒ Regele Gallar e dispus să încheie un armistițiu, s-a înălțat iar vocea lui Faramund.

‒‒ Regele Gallar, am râs eu în sfârșit, un râs nervos, cu trupul întreg cuprins de tremur.

M-am ridicat de la locul meu, măcinată de îndoieli.

Bezna încă îmi întuneca mintea. Un întuneric vâscos, ca un vin prea greu.

Eram într-atât de legată de prezența lui Nikholas, încât nu mi-aș fi putut imagina viitorul fără el alături de mine. Chiar și atunci, după ce am văzut cine și ce era cu adevărat, mă încerca un regret dureros pentru pierderea lui. Mă simțeam iar copilă mică și neajutorată, ca pe vremea când mi-au adus sabia tatălui meu, acoperită de faldurile însângerate ale unei mantii purpurii.

Îl uram pe Faramund pentru ce făcuse, iar el știa asta. De multe ori îi purtăm resentimente celui care ne arată adevărul, în loc să-i mulțumim că nu ne-a lăsat să trăim în minciună. Așa e omenește, cred. Ne construim idoli și ne imaginăm că sunt perfecți, ne spunem nouă înșine o poveste frumoasă – despre noi, despre alții – și vrem să trăim crezând că e adevărată. Chiar dacă știm, înlăuntrul nostru, că totul e o iluzie, că poleiala va crăpa la un moment dat și rugina va ieși la vedere, dar la fel de bine știm că nu vom privi acea rugină în față. Nu, vom întoarce capul și ne vom preface că nu e acolo. Vom admira în continuare poleiala înșelătoare, imaginându-ne că e aurul cel mai curat, pentru că asta ne va da o stare de bine în privința alegerilor noastre.

Bătrânul nu mi-a dat însă răgaz să mă cufund în melancolie. M-a prins ferm de braț, pentru a mă scutura din somnul acela greu care mă ținea atât de strâns în mreje.

‒‒ Te voi însoți la consiliul regelui Gallar. Ai nevoie de el.

‒‒ Am nevoie de armata lui, am îngânat, ca în vis.

‒‒ Întocmai. Iar el are nevoie de o garanție: mâna ta.

Cuvintele lui m-au lovit în plin. Am tresărit.

‒‒ O căsătorie?! Ai impresia că e momentul potrivit pentru asta?

‒‒ De ce nu? Tu aveai impresia, până adineauri, că e momentul potrivit să porți un război costisitor și inutil în Nordul îndepărtat, în timp ce puternicul demon Gazoh Înșelătorul călărea la dreapta ta și dormea în patul tău. Câte vieți au fost pierdute? Câte suflete?

Spunând „suflete”, m-a privit atât de intens, încât m-am cutremurat. La mine se referea; vieți s-au pierdut destule, dar sufletul mi l-am pierdut doar eu. Nu aveam putere să-i răspund. Eram obosită, atât de obosită…

‒‒ În ciuda tuturor celor întâmplate în ultimii ani, ai rămas cea mai eligibilă prințesă din Aswor. Vei accepta propunerea lui Gallar; este în interesul tău, atât pe plan personal, cât și politic… Sau poți să faci acel lucru la care te gândești acum și veți muri cu toții. Omul ăsta nu e vreun aiurit de prinț răsăritean, vrăjit de frumusețea ta. Nici vreun vestic, dornic să își lege numele de al tău, indiferent de consecințe. Știe exact ce ești. La prima mișcare greșită, te va ucide.

‒‒ Încetează, am mârâit la el, văzând cât de exact mă citea.

Mărturisesc, mă gândeam să accept cererea în căsătorie a lui Gallar și să-l ucid, pentru a-i lua în stăpânire armata…

‒‒ Și să nu-ți faci iluzii în privința armatei lui, a continuat Faramund cu un zâmbet. Nordicii sunt războinici excelenți, mai ales în condiții vitrege, dar îi sunt loiali regelui lor, nu altcuiva. Dacă îl rănești pe Gallar, te vor face bucăți.

‒‒ Mă duci la moarte, deci.

‒‒ Te duc să întâlnești un posibil aliat. Ce se întâmplă în continuare depinde doar de tine. Te previn doar, ca prieten, să nu încerci să-l păcălești. Poate că te vei simți mai bine să știi adevărul întreg; așadar, iată: dacă nu vei coopera, ne va ucide pe amândoi.

„Dacă Nikholas era aici, n-ar fi îndrăznit să-mi vorbească în felul ăsta”, m-am pomenit gândind, dar realitatea situației m-a izbit în față și m-a făcut să-mi vin în fire. Nikholas nu era acolo. Nikholas nu exista, nu a existat niciodată. Din trupul lui despicat se înălțase o arătare scăpată din iad. Demonul se folosise de mine, la fel cum s-ar fi folosit de oricine altcineva în locul meu. Îmi arătase mereu ce voiam eu să văd, îmi șoptise ce voiam să aud, mă ademenise cu promisiuni răsunătoare. Iar acum plecase, dezbrăcat de chipul mincinos; își aduna legiunile, ca să le trimită împotriva mea, împotriva omenirii întregi…

În dimineața următoare, am pornit călare spre tabăra regelui Sewoliei: eu, Faramund la dreapta mea și un grup mic de ofițeri în jurul nostru, purtând steagul alb.  Sau poate că era trecut bine de amiază, n-aș putea să spun; mereu aceeași lumină – sau același întuneric – ne înconjura din toate părțile. Viscolul din noaptea trecută se potolise. Un ger pătrunzător stăpânea peste întinderea albăstrie, iar cerul indigo părea să se lase greu asupra noastră.

Îmi era frig, mai frig ca niciodată. La sfatul lui Faramund, îmbrăcasem o rochie de catifea sângerie și îmi legasem părul cu ace de rubin. Nu aveam nici o armă asupra mea. Pentru prima dată în viață, pășeam pe teritoriu inamic neînarmată; mă simțeam mai expusă decât dacă aș fost complet dezbrăcată. Trebuia să fiu fermecătoare, mi-a zis. Nu să mă prefac, ci să fiu. Nu ne permiteam greșeli.

Când ne-am apropiat de tabăra nordicilor, ochii mi-au fost atrași de un luciu specific. Aveau cu toții săgeți cu vârfuri de argint și erau pregătiți să tragă. Între ei, însuși Gallar aștepta semeț, încruntat, cu arcul în mâini.