Now Reading
Tolkien, Marele Război și lupta cu lunga înfrângere

Tolkien, Marele Război și lupta cu lunga înfrângere

În 1916, Tolkien finalizează studiile la Oxford și pleacă la război. Prietenii lui erau deja acolo. Dintre aceștia, trei în mod special îi erau dragi ca elfii din cap: Chris Wiseman, Rob Gilson și G.B. Smith Spre deosebire de majoritatea tinerilor englezi (și nu numai), care s-au avântat la război cu scântei în priviri și cântece patriotice pe buze, Tolkien s-a dus fără tragere de inimă: datoria, mai mult față de prieteni decât față de țară, îl trăgea într-acolo, însă pacifismul și filogermanismul îl trăgeau înapoi.

Tot în aceeași perioadă, jongleriile sale lingvistice, una dintre delicatesele Societății Baroviene (TCBS) – clubul filologilor scrântiți, să zicem așa – începeau să se concretizeze în crearea a două limbi și a unui univers imaginar în care aceste limbi urmau să fie vorbite. Dezvoltase și o caligrafie aparte (cei care au citit cărțile sau au văzut filmele au întâlnit-o atât în însemnările elfilor, cât și pe inel sau în peșterile piticilor). În sinea sa, însă, se temea că toate acestea se vor nărui odată cu războiul: nu doar universul fantastic, captiv în acel moment între scoarțele creierului, ci și prietenii săi dragi, la care ținea atât de mult.

După trecerea Canalului, Tolkien se alătură corpului 11 Pușcași Lancashire, unde devine ofițer de transmisiuni al Batalionului. Războiul îl poartă printr-un labirint de tranșee, de la Auchonvillers la Colincamps, pădurea Thiepval, Hessian și Beauval. La 27 octombrie se îmbolnăvește, iar a doua zi se întoarce în Anglia. Pe toată durata șederii sale, gândurile l-au purtat la iubita sa, Luthien a lui Beren, adică Edith Pratt, la prietenii săi, dintre care Gilson a murit în iulie, la tărâmul fantastic care prindea încetul cu încetul contur în mintea sa. Spre deosebire de atâția nefericiți, care s-au îngropat în măcelul groaznic și fără de noimă, Tolkien a repurtat succese cu regimentul său. Și a rămas în viață.


Sursa: https://mctuggle.com/2016/07/01/how-j-r-r-tolkien-found-mordor-on-the-western-front/

Iar experiența aceasta și-a spus fără îndoială cuvântul asupra operei lui Tolkien. Însă felul în care Tolkien a perceput această experiență și mai ales modul în care a integrat-o în scrierile sale se deosebește simțitor de trendul vremii. De ce?

În primul rând, pentru că Marele Război (cum pe drept a fost numit până să vină al doilea mare război) a însemnat pentru mulți artiști europeni (și americani) „Marea Deziluzie”, năruirea tuturor idealurilor pozitiviste și progresiste care purtaseră parcă pe aripi societatea industrială și tot mai prosperă a secolului XIX. Războiul a generat o „generație pierdută” în literatură, o criză financiară de proporții și un val de neîncredere, cu precădere în umanismul secolelor trecute, un dezgust față de capacitatea autodistructivă a speciei noastre și un profund scepticism (ba chiar respingere) a discursului eroic. Asta mai ales în Vest, unde grozăviile războiului de uzură din tranșee contrastase puternic cu prelegerile și îmbărbătările bombastice și patriotarde ale celor care au trimis milioane de oameni la moarte, fără un țel clar.

Sursa: https://www.britannica.com/topic/trench-warfare#/media/1/604210/110333

În deceniul al doilea al secolului trecut, la câțiva ani după încheierea războiului, au ieșit la lumină poeții „de război”, un grup destul de unit în „cuget și-n simțiri” de poeți britanici (cu precădere) care au condamnat în cei mai duri termeni nu doar războiul în sine, ci și discursul eroic, patriotic, care a momit atâția tineri în malaxorul morții. Printre aceștia se numără Wilfred Owen, Siegfried Sassoon, Robert Graves, Wilkinson și alții. Poezia lor scoate în evidență cu un realism dezarmant absurdul sângeros și dezumanizant al războiului, așa cum vedem în celebra poezie a lui Owen, Dulce et decorum…:

 

Dacă-n ceva vise-nnecăcioase, ai fi urmat şi tu

În spatele căruţei în care-l aruncasem,

Ca să-i priveşti albeaţa ochilor zvârcolindu-i-se-n orbite…

Amice, n-ai mai spune cu poftă elevată

Unor copii dornici dup-o glorie disperată,

Antica Minciună: Dulce et decorum est

Pro patria mori.


Sursa: https://schoolworkhelper.net/wilfred-owens-dulce-et-decorum-summary-analysis/

Această atitudine revizionistă care a atins apogeul la finalul anilor ’20 se înscrie în modul „ironic” de narațiune pe care bine-cunoscutul critic Northrop Frye o definește în Anatomia criticii drept o fază târzie în cicluri de moduri literare, urmând mitului, romanței, poemului epic și tragediei. Pentru acești scriitori, fiecare bătălie reprezenta o înfrângere; fiecare ofițer – un incompetent, iar fiecare soldat – un laș. Mulți veterani de război s-au simțit lezați de acest curent poetic și de perspectiva deziluzionat-ironică a poeților în cauză.

În ce privește raportarea la război, Tolkien, se înscrie într-o altă categorie de scriitori, potrivit lui Tom Shippey (probabil cel mai important „tolkienolog” din toate timpurile). În această categorie mai intră George Orwell (Războiul Civil Spaniol), Kurt Vonnegut și William Golding (Al Doilea Război Mondial). Cu toții s-au îndepărtat de realism pentru că văzuseră în acel realism ceva irevocabil rău. Tolkien accepta, desigur, necesitatea modului ironic în secolul XX, dar nu accepta să se resemneze la doar atât. Propria perspectivă asupra războiului și a vieții în general e profund inspirată de catolicismul său de neclintit (chiar dacă unul personal și personalizat, nicidecum „bisericesc”), precum și de viziunea voios-sumbră asupra vieții și morții care emană din epopeile nordice, pe care le studiase cu febrilitate, viziune ce apare și într-unul din poemele sale preferate din literatura anglosaxonă, intitulat „Bătălia de la Maldon”.

În Edda poetică, dar și în cea a lui Snorri Sturluson, sfârșitul lumii e de neevitat, este sumbru și întunecat, și singurul mod demn de a-l întâmpina este cu mult curaj și cu zâmbetul pe buze. Modul eroic, pe care Frye îl plasa cu secole în urmă, și-a lăsat puternic amprenta asupra lui Tolkien. Eroii din Silmarillion împărtășesc această voioșie sumbră și acest curaj nebunesc în fața morții cu eroii din saga nordice, însă au în plus perspectiva (ce-i drept, doar sugerată, mereu incertă la Tolkien) a unei existențe post-mortem – ceea ce eroii scandinavi nu aveau. O luptă ce se apropie de Ragnarokul nordic este Bătălia Lacrimilor Nenumărate, descrisă în Silmarillion. Prin dimensiunea, centralitatea şi tragedia sa, Bătălia Lacrimilor Nenumărate este în mod inevitabil comparată cu bătălia de pe Somme – deşi Bătălia Lacrimilor Nenumărate se întinde pe parcursul a cel mult câteva zile şi produce mai degrabă o victorie totală a inamicului decât o victorie pirică pentru Aliați. Aproape jumătate din acele batalioane nenumărate şi pline de speranță ale gnomilor şi oamenilor sunt ucise. Tolkien oferă emblema izbitoare şi concentrată a carnajului prin intermediul Dealului Morţii, „cel mai mare mausoleu din lume”, în care cadavrele gnomilor au fost adunate. Supravieţuitorii, mulți dintre ei împinși spre vagabondaj, refuză să discute despre bătălie. Familiile nu află nimic despre destinele taților şi soților pierduți.


Sursa: https://www.medievalists.net/2015/12/snorri-sturluson-viking-mythographer-and-historian/

Și totuși, nu e de prisos. Ceea ce dă sens acestor înfrângeri catastrofice ale „celor buni” la Tolkien este conceptul pe care îl introduce în Frăția inelului și pe care l-a purtat în suflet pentru toată viața: cel al luptei într-o lungă înfrângere. Cea care vorbește prima și singura dată despre acest concept în mod direct este Galadriel, poate cea mai veche „rezidentă” a Pământului de Mijloc după Tom Bombadil și Fangorn (Treebeard). Iată ce spune elfa noldoră:

“Your quest is known to us,” said Galadriel, looking at Frodo. “But we will not here speak of it more openly. Yet not in vain will it prove, maybe, that you came to this land seeking aid, as Gandalf himself plainly purposed. For the Lord of the Galadhrim is accounted the wisest of Elves of Middle-earth, and a giver of gifts beyond the power of kings. He has dwelt in the West since the days of dawn, and I have dwelt with him years uncounted; for ere the fall of Nargothrond or Gondolin I passed over the mountains, and together through the ages of the world we have fought the long defeat.

Astfel, Tolkien se opune deziluziei, atât textual cât și metaforic. Cum? Ei bine, dintr-o perspectivă deziluzionată, eșecul face ca efortul și sacrificiile făcute să fie în van. Însă protagoniștii lui Tolkien nu sunt eroi datorită succeselor, deseori limitate, ci a curajului și a tenacității lor. Valoarea lor nu poate fi măsurată prin prisma rezultatelor, ci prin lupta neobosită împotriva unui rău copleșitor, pentru apărarea unor valori fie moștenite, fie instinctive.

Sursa: https://cdna.artstation.com/p/assets/images/images/011/194/042/large/firat-solhan-lowpix.jpg?1528308909

Drept urmare, eroii lui Tolkien refuză să fie umiliți de ironia care le dă destinul peste cap. Soarta își râde de ei, așa cum își râde de Sigurd și de ceilalți mari eroi ai saga nordice, așa cum își râde de tinerii soldați trimiși să moară în mâzga tranșeelor, secerați de obuze, în numele unor idealuri dubioase, dar ei își câștigă statutul eroic în luptă. Secolul XX a făcut ca ironia să pară o virtute supremă în literatură. Însă pentru Tolkien, zeflemeaua nu reprezintă o finalitate. Traiectoriile sale narative se îndreaptă către speranța renăscută din cenușă: eucatastrofa, cum o denumește el, adică o întoarcere bruscă și favorabilă a sorților în favoarea protagoniștilor. Disperarea și deziluzia sunt un preludiu către reinstaurarea unui sens salvator.

Astfel, scrierile lui Tolkien sunt ambivalente: modern-realiste și eroic-medievale deopotrivă, căci abordează elemente care pentru Owen și generația deziluzionaților ar fi considerate tabu: fapte de arme, tărâmuri fantastice, glorie, onoare, putere, măreție, dominare, forță. Este discursul pe care secolul XX, în instanțele sale democratice, îl repudiază, mai ales după experiența nazismului german, fascismului italian și (din păcate, într-o mai mică măsură) a comunismului sovietic.

Într-o scrisoare din 1956 adresată unui prieten, Tolkien face dovada acestei combinații ciudate de pesimism și speranță: „Istoria”, scrie el, „este o lungă înfrângere, dar conține licăr sau crâmpeiele viziunii unei victorii finale.” Acel licăr, pe care Sam îl zărește metaforic ca pe-o stea în Mordor, pe Mount Doom, reprezintă esența viziunii lui Tolkien despre război, sau mai degrabă despre inevitabilitatea războiului și a răspunsului corect al celor cărora, vorba lui Gandalf, le este dat să trăiască aceste timpuri grele.


Ilustrație de la https://www.dw.com/en/jrr-tolkien-book-published-after-100-years/a-39075936

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top