vis de ciocolată cu carne

 

---

e liniște. se aude vântul foșnind în frunzele care nu au acceptat încă ireversibilitatea vieții și inevitabilitatea morții și care se încăpăţânează să nu cadă dar uite că una înțelege sau poate că n-are-ncotro și iat-o desprinzându-se și decupându-se perfect pe cerul senin din această însorită după-amiază de sfârșit de toamnă iar după ce dansează piruetând prin aer desenând cea mai surprinzătoare traiectorie, ajunge pe faţa șefului poliției care tresare în şezlong și se trezește speriat, făcându-l pe primar să râdă ținându-se cu mâinile de burtă. șeful poliției se ridică în capul oaselor, își șterge picătura de salivă din colțul gurii, se așază mai bine în șezlong și cască. primarul mai hohotește puțin, apoi se oprește și oftează melancolic mângâindu-și tandru mândreţe de burtă. pare umflat ca un balon. apasă pe unul din butoanele șezlongului și acesta-l ridică suficient cât să-l ajute să coboare. face câțiva pași spre dezmorțirea și aerisirea „fratelui porc”, se întoarce și se rostogolește la loc pe șezlongul confortabil râgâind și pârțâind în surdină și făcându-și vânt cu evantaiul alb de mătase, cumpărat tocmai din hong-kong.

împreună cu primarul și șeful poliției mai sunt un regizor și șefu’. despre regizor se spune că este dintre cei importanţi, căruia colegii de breaslă îi spun „dom’ regizor” și cred despre el că este singurul care știe să-și aşeze limba în poziția potrivită astfel încât să nu atingă hemoroizii inflamaţi ai primarului dacă și atunci când îi vorbește.

șefu’ este un bărbat între treizeci și cinci și patruzeci de ani, de statură potrivită, tuns scurt, soldățește, îmbrăcat într-un costum alb de in. poartă mănuși de piele subțire, maro deschis, și în general afișează o eleganță a cărei onestitate este parcă mult prea căutată și oarecum exagerată de ía albă din pânză topită de sub sacou și de pantofii din piele întoarsă de culoarea mănușilor. are mușchi de culturist și mâini de pianist dar nu cântă la niciun instrument deși, e drept, copil fiind, a chinuit un acordeon până la momentul în care acesta a cedat.

stau toți patru întinși pe câte un șezlong în jurul mesei mustind fiecare în propriul adevăr convențional și râzând cu poftă la fiecare nimic care le trezește simțurile. șeful poliției, cel mai în vârstă dintre ei, soarbe cafea dintr-o ceșcuță, primarul își mângâie burta râgâind și pârțâind discret la răstimpuri dând de fiecare dată impresia că se dezumflă, folosind vânturarul, amuzat și politicos, regizorul fumează pipă afișând o faţă contemplativ-meditativă nereușind, oricât de mult și-ar dori, să ignore privirea pătrunzătoare a șefului care-l dezbracă din priviri.

așa-i găsește vera, fata în casă, care vine împingând un cărucior argintiu împodobit pe trei niveluri cu trei tipuri diferite de băutură, cu mâncare de toate felurile dar în primul rând de post deoarece știe că domnul regizor este vegan și ea este îndrăgostită de domnul regizor chiar dacă domnul regizor este bisexual și de-aia îl iubește ea și mai abitir și vrea să-i facă toți copiii pe care-i poate face și iată că i-a adus „shake-ul lui preferat” pe care l-a pus în mijlocul unei tăvi de sticlă special pentru el. după ce a amenajat masa cu toate cele aduse și l-a servit direct pe regizor cu „shake-ul lui preferat” fata așteaptă îndrăgostită și încurcată având patru pături în mână până când primarul îi spune printre lacrimi „îți mulțumim, vera! îți mulțumim. vrea toată lumea câte o pătură? te rog, fii drăguță! … după ce se încheie petrecerea copiilor, dacă bella nu-ți mai cere nimic, ești liberă.” vera mulțumește tăcut și după ce împarte păturile pleacă uitându-se pe furiş la domnul regizor care însă nu are ochi pentru ea fiindcă e tot un nas care adulmecă iahnia de fasole ce se insinuează în aer împreună cu alte mirosuri absolut seducătoare, creând o simfonie olfactivă care alungă și ultimele chicoteli lăsând loc liniștii în care se aude vântul căznindu-se să ia cu sine frunzele din stejarii la umbra cărora se află, pe terasa în formă de tablă de șah a primarului, cele patru personaje în ordinea intrării în dialog: un regizor, șefu’, primarul și șeful poliției.

regizorul
te rog să încetezi. ți-am mai spus că nu mă interesează. ești mult prea promiscuu ca să vreau să am sexual de-a face cu tine.
șefu’
domnule primar, mi se pare mie sau doamna regizor are gura puțin prea mare?😳

la această întrebare șeful poliției pufnește-n râs și începe să sughiță, lucru ce-l face pe primar să pornească din nou să râdă ținându-se de burta impresionantă și să se vadă nevoit să folosească în exces evantaiul. regizorul începe să zâmbească încurcat.

șefu’
râdeţi voi râdeți da’ dom’ regizor ne bagă pe toți în buzunar.
regizorul
haideţi, vă rog! încetați!
șefu’
ce să-ncetăm? ce, nu-i așa dom’ regizor? când mergi la hollywood, dom’ regizor?
regizorul
domnule primar, vă rog!!

dar primarul râde și mai tare, șeful poliției râde și el de câte ori poate iar șefu’ se uită pofticios și galeș la regizor mimând seriozitatea însă într-un sfârșit hohotește și el, molipsindu-și ținta și iată-i pe toți din nou pe aceeași lungime de undă, râzând copios până când se opresc parcă pentru a-și trage sufletul și se face iarăși liniște …

primarul
vrea cineva un timbru? … sau mai târziu?
șefu’
eu vreau.
regizorul
vreau și eu da’ numa’ jumate. se poate?
șeful poliției
câți ani împlinește fetița ta?
primarul
se poate, se poate… ce spui? ah! nouă.
șefu’
da. au trecut nouă ani de când a murit conu’ mare. parc-a fost ieri… ce nebunie de petrecere…
șeful poliției
atunci când te-au ales pe tine șef?
șefu’
exact. atunci am chemat-o și pe mama…
regizorul
pe mama zeiţelor?!
toți
daaa!
regizorul
wow? da’ de când e mama zeițelor pe piață?
primarul
atunci tocmai ce-și deschisese afacerea. nu știu dacă trecuse un an sau… maxim un an.
șeful poliției
m-a deșelat femeia aia!
șefu’
poftim? nu cred!! nu te cred!!!
șeful poliției
ce?
șefu’
te-a lăsat s-o fuţi?
șeful poliției
ohoho!! și-ncă cum! nu știu cum făcea da’ mi-a ținut-o sculată de mă simțeam de parc’aveam douășcinci de ani! … m-am trezit cu ea la mine chiar a doua zi după petrecere. era vreo zece dimineața, abia ce deschisesem ochii ș-am auzit soneria. am deschis, m-am mirat politicos și excitat, ea nu m-a-ntrebat nimic, a intrat și… rock&roll până seara! trecuse de nouă când a plecat!!
șefu’
băi, nu-mi vine să cred că te-a lăsat! eh! mda… mamă cum a fost noaptea aia! cred c-adusese zece gagici! toate erau beton!! parcă erau toate din playboy… apropo, domnule polițist…
șeful poliției
prezent.
șefu’
ai văzut graffiti-ul ăla de pe zidul închisorii?
primarul
io am auzit ceva🤭 😅 😛
șefu’
pe zidul dinspre șoseaua care dă-n crucea fântânii e-un graffiti.
șeful poliției
așa și? ce-i cu el?
șefu’
se numește „proiectul: fabrica de cocaină”
primarul
nu știam că-i un proiect, credeam că-i o realitate!

încep din nou cu toții să râdă continuând să mănânce plescăit și icnind de plăcere făcând la răstimpuri câte o pauză de respirație, de alcool sau de iarbă privindu-se și felicitându-se reciproc prin zâmbete complice pentru faptul că împărtășesc acest hedonism de duminică știindu-se atât de puternici încât pot transforma săptămâna în zi și invers la fel de ușor pe cât de ușor împarte regizorul în liniuțe ninsoarea pe care a lăsat-o să cadă din abundență pe tava de sticlă adusă de vera mai devreme și pe care acum, după ce a trasat trei hotare folosind cardul bancar, acest obiect antic pe care mulți l-au păstrat tocmai pentru că se dovedește atât de util atunci când vine vorba despre «treburi d’astea casnice», o întinde invitându-i pe ceilalți să se servească.

primarul
vezi că ți-a rămas niște praf pe mustață.

după ce-și scutură mustața nietzscheană pe care o cănește din plin, șeful poliției își linge degetele și apoi le suge. are buzele libidinos de roșii și întreaga-i faţă arată ca o sfeclă. este chel, foarte înalt, lat în umeri, osos, vânos și noduros. a fost la un moment dat suspectat de pedofilie și nici acum nu se știe sigur în ce fel își potoleşte setea de viață. cert este că scandalul din jurul poveștii dintre el și o adolescentă de clasa a IX-a s-a topit undeva într-unul din birourile judecătoriei și, după vreo două săptămâni, a fost ales șeful poliției și așa a rămas de atunci.

regizorul
deci cineva s-a gândit că închisoarea este un proiect pentru o fabrică de cocaină?
șeful poliției
acum cum e?
șefu’
hahaha… nu cred că s-a gândit chiar la asta… sau?
primarul
e bine.
regizorul
păi dacă nu s-a gândit atunci de ce a făcut graffiti-ul tocma’ pe zidul închisorii?
șeful poliției
ba chiar la asta s-a gândit… atât de supuși au devenit oamenii încât ca să ai parte de o critică autentică și cu substanță este nevoie să organizezi un concurs pentru asta.
regizorul
păi?
primarul
dezvoltă că nu-nțelege artistu’.
șeful poliției
ce să dezvolt?! astăzi nu mai există motiv nici pentru comedie adevărată și nici pentru tragedie pentru că oamenilor li s-a atrofiat până la dispariție unul dintre cele mai importante simțuri: simțul critic…
regizorul 🤔 😳
șefu’
da’ știi din ce cauză?
șeful poliției
păi ce știu io… poate pentru că-s mult prea ocupați cu abundența de pâine și circ…?!
regizorul
exact ca-n marele inchizitor🤯
primarul
hopa…! stați așa că se trezește-artistu’😜
șeful poliției
da. exact ca-n marele inchizitor. bună dimineața. numa’ că acum există o diferență. acum toată lumea are de mâncare. peste tot. nu mai există niciun loc pe lumea asta unde oamenii să nu aibă de mâncare. fie că au sau n-au de lucru. conceptul de salariu universal garantat a devenit realitate pe la-nceputul secolului 21. și uite-așa nu mai există lumea a treia, nici măcar a doua🖤 și asta nu pentru că trecem printr-o constantă pandemie de filantropie🤣 cum se exprimă oile filantropiste despre marii filantropi ai sfârșitului de secol 20 și începutul de secol 21 care-au transformat lumea în ceea ce trăim acum…
șefu’
gata… lasă-l că-i încurci sinapsele.
regizorul
nu, te rog, continuă.
șefu’
mai e ceva-n cuiu’ ăla?
primarul
nu… da’ uite altul😇
șeful poliției
nu mai există sărăcie și foamete și asta pentru că nu a mai fost nevoie de acel «adevăr» foarte simplu care spune că toate „revoluțiile” au „izbucnit”, sper că vezi ghilimelele, numai și numai atunci când s-a dorit crearea unei mase umane de manevră și care fusese în prealabil înfometată dar în același timp hrănită cu ura pentru X sau Y după cum erau timpurile… adică, se știe că nu iese nimeni în stradă pentru că a înțeles că se încalcă principiile fundamentale ale filosofiei sau că nu-i de acord cu logica lui hegel sau mai știu eu ce căcat legat de libertatea de expresie. nu. lumea iese-n stradă și „schimbă” guverne atunci când îi este foame. iar pentru că „inteligență artificială și roboți”, n-a mai fost nevoie de această masă de manevră așa că s-a rezolvat foametea peste tot în lume și cu ocazia asta s-a desăvârșit lucrarea… dă-mi-l mie dacă nu mai vrea nimeni.
regizorul
care lucrare?
șeful poliției
ei care lucrare?! … păi despre ce vorbeai mai devreme?
primarul
na, cum e?
șeful poliției
pfoai… excelent!
regizorul
„noi am primit de la el roma şi spada cezarului, decretându-ne stăpânitorii pământului, singurii lui împărați, deşi nici până în ziua de azi n-am apucat să ne desăvârșim lucrarea începută … va trece încă multă vreme până să fie dusă la bun sfârșit, şi până atunci lumea va mai avea încă multe de îndurat, dar în cele din urmă ne vom ajunge ţelul şi vom fi cezari.”[1]
șefu’
uite că știe băiatu’.
șeful poliției
știe, știe… numa’ voi credeți că-i bou … wow … n-am mai fumat de-asta de… hă-hă…
regizorul
😨 😱 🤯 😳 🤑

…💤
primarul
na… ne spui cum arată opera sau ne lași cu ochii-n soare?
șefu’
hm?!
șeful poliției
cum e cu graffiti-ul?
șefu’
aha… păi este statuia libertății din new york doar că puțin diferită.
primarul
în ce fel?
șefu’
păi… după cum știți, originalul are-n mâna stângă un fel de carte…
șeful poliției
îhâm. mai degrabă o tăblie fixată-n talie și sprijinită pe antebraț… precum tablele lui moise.
șefu’
mă rog… cum zici tu. ei bine, în desenul de pe zidul închisorii, zeița libertății…
șeful poliției
bă, nu mai râde…

de când a auzit că pe zidurile închisorii este graffitizată zeița libertății, regizorul a început mai întâi să zâmbească și apoi, pe măsură ce dialogul a continuat, zâmbetul i-a crescut văzând cu ochii până când a căpătat sonoritate. mai întâi ca un șuierat și apoi ușor-ușor a-nceput să scârțâie iar scârțâitul s-a transformat într-un fel de lătrat șoptit care iată că devine tot mai sonor.

primarul 😅 
ia uite la el cum râde… e contagios.
șeful poliției
na? ce facem, râdem sau vorbim?!
regizorul
vă rog… scuze…
șefu’
așadar… în desenul de pe zidul închisorii, zeița libertății…
regizorul
🤭 😂 🤭 🤣 🤭 😂
șefu’
… ține-n mâna stângă o carte deschisă ca și cum ar citi din ea și noi vedem😅 coperțile cărții și pe coperta de titlu se poate citi „proiectul: fabrica de cocaină”.
șeful poliției
zău dacă pricep ce-i atât de comic…

regizorul râde cu tot corpul… ai spune că descrierea făcută de șef i-a atins un fel de punct-U care i-a deșteptat un simț cosmic al umorului făcându-l să râdă orgasmic. șefu’ îl imită, primarul râde și el mai întâi pentru că râsul de care suferă regizorul este absolut molipsitor și mai apoi pentru că bănuiește că autorul este același care a graffitizat unul din pereții primăriei câștigând concursul de critică la adresa autorităților primind dreptul de a intra în jocurile orașului cu o imagine pe care el personal ar fi preferat să o păstreze definitiv și în care se putea vedea un jilț imens făcut din oameni mici, lipsiți de identitate și înghesuiți unul în altul, jilț pe care stătea el, primarul, un uriaș obez, cât un zgârie-nori față de restul orașului, privind senin și nevinovat către cer prin lentilele negre ale unor ochelari de soare rotunzi. așa că acum, la auzul acestei noi isprăvi, moare de râs deoarece atunci, șeful poliției se lăuda că-l va găsi pe făptaș în maxim douăzeci și patru de ore da’ iată că au trecut aproape douăzeci și patru de luni și nu numai că nu l-a găsit, da’ făptașul și-a făcut de cap chiar pe zidurile închisorii. știind la ce se gândește primarul, șeful poliției începe să mustăcească și într-un sfârșit râd cu toții molipsiți de gândul că trebuie să recunoască evidența: omu’ are talent. într-un târziu, hohotul de râs se încheie-ntr-un oftat nostalgic și trist … petrecerea copiilor a avut un moment de climax care a rămas nesesizat iar între timp s-a-ncheiat. bella, soția primarului, împreună cu fetița lor alicia, sărbătorita, însoțite de vera sub pretextul că vrea să verifice dacă musafirii au toate cele de trebuință, au trecut o clipă să-i salute, da’ erau cu toții prinși în isteria comică încât niciunul nu le-a observat …

e liniște. regizorul își plimbă nasul pe tava de sticlă și gustă din nou din shake-ul pregătit cu foarte multă dragoste de către vera. își duce palma dreaptă în dreptul feței și pocnește din degete. în palmă îi apare o «oglindă neagră»😏 care se mărește și se curbează în jurul capului său iar apoi se retrage și după câteva clipe regizorul își ține-n palme copia organică a propriului cap. își admiră buzele rotunde puse-n evidență de barba oacheșă, proaspătă și foarte virilă. își deschide gura, zâmbește sexy văzând că șefu’ îl observă, își verifică dinții perfecți, se rujează, și după ce-și închide palmele făcând să dispară oglinda vie și tridimensională, închide ochii, se lasă leneș pe spate și se întinde dându-i ocazia șefului să observe că este suficient de înalt cât să nu se poată spune despre el că este scund, bine clădit, talentat fără doar și poate după cum spune multă lume deși altă multă lume îl acuză de faptul că i s-a favorizat calea tocmai datorită iscusinței sale erotice dar acest lucru nu ne privește pe noi, însă cu siguranță îl interesează pe șefu’ care se uită la el cu lăcomie drăgăstoasă … se aude din nou vântul.

șefu’
așaaa… deeeeci?! ce-a vrut să spună autorul? că trăim cu toții-ntr-o închisoare care-i o fabrică de cocaină? i-aș fi zis mai degrabă „fabrica de ciocolată”.
regizorul
cred că era prea subtil.
șefu’
crezi? de fapt nu despre cocaină-i vorba, ci despre plăcere… trăim cu toții-ntr-o fabrică de plăcere pusă la dispoziție de ăia care, vorba lu’ Dostoievksi, au primit roma și spada cezarului.
șeful poliției
fabrica de cocaină e perfect! așezată pe statuia libertății are și poezie în timp ce explică.
primarul
io nu-nțeleg. de ce e fabrica de plăcere o-nchisoare?
șefu’
păi… până n-om reuși să nu mai murim e ca-ntr-o-nchisoare, nu? suntem cu toții patronați de zeița libertății în timp ce trăim într-o închisoare în care unii fabrică cocaina, plăcerea, ciocolata, etc… și alții o consumă.
regizorul
tot universu’-i o fabrică de cocaină?
șefu’
nu știu dacă tot universu’! nu-s atât de pro-fund😁 da’ știu sigur că toată planeta fin’că oamenii se împart în obiect sau subiect al plăcerii în funcție de banii pe care-i au sau nu-i au😈
șeful poliției
sau, cum zice o vorbă din popor: depinde de care parte a pulii ești.
primarul
ce fază! ai dreptate!! aoleo … îmi cer scuze!

șeful poliției și apoi șefu’ încep să râdă în hohote de mirarea filosofică a primarului care și-a punctat replica folosindu-se de o băşină suficient de zgomotoasă dar în același timp foarte la locul ei 👌 căreia i-a dat drumul mai mult sau mai puțin intenționat. devenise dintr-o dată un balon cugetător care pierdea aer și pe care se străduia din răsputeri să-l ventileze cu mătasea albă a evantaiului, un balon ce ajunsese să conştientizeze cogito ergo sum-ul și de mirare pierdu nițel combustibil. în același timp însă, regizorul, care n-a sesizat băşina dar a auzit și în continuare aude dialogul dintre autor și narator care are loc în mintea lui traianȘoimu, ține să-i facă acestuia din urmă o completare:

regizorul
cogito ergo summa cum laude🤯 ha!ha!ha!… p-asta n-o ştiai!
șeful poliției
bă, cine l-a adus p-ăsta aici😂 😳 😂

șefu’, primarul și șeful poliției râd acum de neputința inteligentă și epifanică a regizorului până când gluma se usucă, pierzându-și încet-încet magia, în timp ce o rafală de vânt doboară mai multe frunze și freamătul crengilor acompaniază liniștea care învăluie gălăgia din mintea fiecăruia, când pe neașteptate, regizorul se ridică și conectat fiind în continuare la sursa care-i dă viață, auzindu-i vocea, începe să-i dea glas. nu-și caută cuvintele, deoarece sursa vorbește prin el.

regizorul-vehicul
fabrica de cocaină este atunci când știi în ce direcție își doresc oamenii să-și trimită banii și tu te postezi la destinație… fabrica de cocaină este acolo unde le inventezi oamenilor dorințe și apoi îi convingi că sunt nevoi iar ei nu mai chestionează legitimitatea acestora și atunci tu știi unde-și vor trimite banii astfel că te postezi la destinație…

regizorul se uită la partenerii lui de petrecere care-l privesc consternați și pe cale să-nceapă din nou să râdă. el are lacrimi în ochi în timp ce râzând își acoperă gura cu palma, dă să se așeze dar nu poate sta locului, se ridică din nou, obrajii i se umflă și când pare că stă să pocnească izbucnește și vorbește de parc’ar fi posedat…

regizorul-vehicul
da’ să nu mă înțelegeți greșit. eu nu spun că există vreo conspirație mondială sau cine știe ce… nu. eu cred doar că mai marii, adică ăia mai mari decât marii, lumii ăsteia sunt prinși într-un conflict ca-ntr-un joc de șah sau de table cu nenumărate dimensiuni – de table o fi că altfel nu-mi explic de ce fiecare jucător are aceleași șanse atunci când îi vine rândul – și atunci când mută își mișcă de fapt bogățiile, avantajându-i pe unii dintre oponenți și dezavantajându-i pe alții, creând astfel, în percepția muritorilor de rând care au mai mult sau mai puțin acces la acest joc și/sau la consecințele lui, iluzia unei conspirații când de fapt fiecare jucător încearcă să câștige jocul pentru sine generând la fiecare mutare câte un vârtej care ia de obicei, dar nu obligatoriu, forma unui război 🤓 🙄 😉 pe toată planeta sau doar local🤗, vârtej care se lasă cu mai multe sau mai puține victime la un nivel mai concret sau mai subtil, cu trupuri decapitate sau doar social distanțate, cu fețe desfigurate sau doar cu mutre mascate, toate acestea după cum se cuibărește frica-n sufletul mai sus amintiților muritori de rând care la un moment dat în timpul jocului, uită că sunt oameni și cred că sunt piesele jocului și atunci frica le mănâncă inima transformându-i, după caz, în oi, în lupi, sau maimuțe, elefanți, sau diverse… la ultima metamorfoză au devenit, vorba unui autor mai drag mie, rinoceri și se pare că așa au și rămas până acum când, după toate semnele, cel mai probabil este că devin struți.

regizorul a vorbit fără să respire iar acum s-a oprit deoarece corpul său are nevoie de o pauză. se repede la masă, ia o sticlă de whisky și bea din ea pe nerăsuflate. când se oprește se uită la ceilalți. pentru o clipă lasă impresia că totul a revenit la normal dar când să se așeze pornește din nou, iar de data asta este complet transpus dând senzația că a uitat cu totul de sine și de locul unde se află. nici râsetele și nici aplauzele entuziast-ironice ale audienței sale nu-i mai distrag atenția. este precum un jukebox uman căruia i s-a apăsat butonul play.

regizorul-vehicul
continuarea cornului rinocerului pe fața umană, felul în care acaparează trăsăturile omului pe care-l ma$ch€ază, cornul devenind o prelungire a feței acestuia într-o nouă dimensiune spațială, face ca prezentul să fie halucinant de ionescian. rinocerul devine struț prin felul în care folosește această prelungire pentru a străpunge „pământul” fixându-și acolo capul, consumându-și consumarea și consumul la nesfârșit, înțepenit într-o formă de sticlă klein… da’ v-ați întrebat vreodată ce anume fac struții atunci când își bagă capul în pământ🧐. eu m-am întrebat și pentru că n-a știut nimeni să-mi răspundă știți ce-am făcut?

dom’ regizor, cum îi spun colegii, se oprește de parcă ar fi fost scos din priză. nu mai face nicio mișcare. corpul lui nu-i mai aparține și deoarece sursa care-l face să existe a tăcut și așteaptă, așteaptă și el la fel cum în secolul XX un automobil își aștepta șoferul. este atât de liniște încât bâzâitul rădaștei ce tocmai trecea pe lângă ei pare sunetul unui elicopter pe care însă nimeni nu-l aude deoarece se privesc și tac mustăcind, pregătiți să hohotească în orice secundă pentru că până atunci, la fiecare enormitate pe care o debita regizorul aplaudau sau râdeau de-i dureau palmele și fălcile. dar acum nu se întâmplă nimic.

șefu’
păi?! spune! … ce-ai făcut?

șoferul „pornește” regizorul și acesta reîncepe să vorbească, făcând joc de rol, schimbând personajele, trecând de la unul la altul cu o nonșalanță care îi face pe toți să creadă că a exersat de multe ori acest monolog.

regizorul-vehicul
l-am întrebat pe socrate😳

în acest moment toți trei spectatorii izbucnesc într-un râs atât de zgomotos și sunt cu toții atât de deliranți în hohoteala lor cu sughițuri, încât nu aud decât târziu răspunsul lui socrate care vine sub forma unui dialog pe care regizoru’-l povestește satirizând aristofanic atitudinile filosofice implicite ale dialogului.

regizorul-vehicul
în loc să răspundă, socrate luă un pumn de fistic și după ce bău puțin vin începu să mestece privindu-mă ca și cum n-ar fi auzit întrebarea așa că l-am întrebat din nou:[2]

traianȘoimu: socrate, la ce se uită struții atunci când își bagă capul în pământ?
socrate: de ce presupui neapărat că se uită la ceva?
traianȘoimu: păi, ce altceva aș putea presupune?
socrate: ai putea presupune, la fel cum face în general toată lumea, că fac această mișcare pentru a se ascunde și nu pentru a se uita la ceva și făcând asta corpul lor devine o formă de camuflaj care imită o plantă și pe cât de bine reușește să imite planta pe atât de bine reușește să-i imite și mirosul astfel că un prădător ar trece pe lângă struț fără să-i perceapă existența.[3]
traianȘoimu: înțeleg. deci o face de frică și pentru a se proteja?
socrate: dacă crezi altceva te rog să-mi demonstrezi contrariul.
traianȘoimu: bine. voi încerca. și voi începe demonstrația cu o întrebare.
socrate: te rog.
traianȘoimu: atunci când struții stau cu capul în pământ crezi că au ochii închiși sau deschiși?
socrate: habar nu am. e posibil să fie și-și.
traianȘoimu: așa m-am gândit și eu. în acest caz, cei care au ochii deschiși este posibil să-i fi avut deschiși tot timpul sau să-i fi închis după ce și-au pus capul în pământ sau în timp ce făceau asta sau chiar înainte?
socrate: este posibil!
traianȘoimu: bun. îi voi lua în discuție doar pe aceia despre care putem considera că au avut ochii deschiși tot timpul. ceilalți care i-au avut închiși tot timpul sau care i-au închis după ce și-au vârât capul în pământ nu ne interesează deoarece fie și-au dat cu capul de-o piatră, fie s-au asigurat că nu fac asta, indiferent de caz, concluzia este aceeași și anume: noapte bună😂. așadar iau în discuție doar a treia categorie și întreb: este posibil ca aceia care nu și-au închis ochii dar și-au băgat totuși capul în pământ să o fi făcut din alt motiv decât frica?
socrate: nu este cu necesitate posibil.

regizorul-vehicul
atunci mi-am scos un pachet cu tutun și am început să-mi rulez o țigară iar socrate mai luă un pumn de fistic și începu din nou să ronțăie în timp ce cu siguranță se gândea că nu am terminat de fapt ce aveam de spus așa că mă aștepta politicos să-mi rulez țigara…

primarul
da’ nu te-am văzut niciodată rulându-ți țigări!
șeful poliției
lasă-l frate, nu vezi că e dus… 👽 e complet prăjit! bine că i-ai dat numa’ juma’ de timbru.
primarul
am și fumat ceva cu el înainte să vii tu.
șeful poliției
pe bune?! vrei să scapi de el sau ce😂
șefu’
sss! io’s curios s-aud ce-a spus socrate😜

și cei trei își îndreaptă din nou atenția către regizorul care este în acest moment întruchiparea vehiculului perfect.

regizorul-vehicul
… și deoarece am ajuns să-mi rulez țigările cu o dexteritate aristotelică😁 vorbesc serios, pot să-mi rulez o țigară în timp ce mă plimb prin cetate🙄, n-au trecut nici cinșpe secunde și am tras primul fum și apoi am continuat, răsplătind politețea socratică a interlocutorului meu.

traianȘoimu: într-adevăr. nu pot să te conving că struții își pun capul în pământ din alt motiv decât frica.
socrate: așa se pare.
traianȘoimu: da. dar am reușit în schimb să te fac să accepți că există posibilitatea ca unii dintre struți să aibă ochii deschiși în timp ce stau cu capul în pământ.
socrate: așa este, dar unde vrei să ajungi?
traianȘoimu: exact acolo unde am ajuns deja. acolo unde am început discuția. adică, din moment ce au ochii deschiși putem presupune că este posibil să se uite la ceva, nu?
socrate: așa este. și?
traianȘoimu: și atunci reiau: „socrate, la ce crezi că se uită struții atunci când își bagă capul în pământ?”
socrate: să fiu al naibii dacă știu.
traianȘoimu: îmi permiți să-ți spun ce cred eu?
socrate: te rog.
traianȘoimu: eu cred că se uită la nextflix și încearcă să-i convingă pe cei din jurul lor să-și deschidă ochii și să facă același lucru împreună cu ei…

regizorul-vehicul
socrate termină de mestecat ultimul fistic pe care-l luase din bolul de pe măsuța unde trona damigeana cu vin a cărei culoare aproape neagră se ghicea în paharul pe care-l duse la gură, bău cu sete, scuipă ceva ce-i rămăsese pe limbă și ridică din umeri. n-a-nțeles nimic că n-avea cum. ce știe el ce-i aia nextflix? așa că vă zic vouă:

iar aici regizorul se uită către cei trei ascultători care tresar înspăimântați deoarece ochii săi sunt goliți de viață și întreaga față este precum o mască lipsită de orice expresie iar mișcările corpului și ale brațelor imită mișcările unei marionete.

șeful poliției
ia uite domnule, un regizor marionetă😅
primarul
numa’ mie nu mi se mai pare amuzant?
șefu’
stai să vedem unde ajunge…

regizorul-vehicul
„oameni buni, pe măsură ce trece timpul tot mai mulți struți vor deschide ochii și vor zice, „wooow! ce bine-i să deschizi în sfârșit ochii! de fapt nu există frică! asta înseamnă să fii om! să înțelegi că există doar iluzia fricii…” etc🙃 și dintr-o dată mai mult de jumătate din struții care și-au băgat capul în pământ și aveau ochii închiși vor deschide ochii și vor spune că văd adevărul uitându-se la nextflix și că de fapt frica nu există și vor uita de adevărata frică, aceea care i-a făcut să-și bage capul în pământ in the first place (care, fie vorba între noi, poate c-a fost inventată, da’ despre asta, altă dată) și vor rămâne acolo, definitiv, în timp ce în jurul lor „la suprafață” poate că nu mai este niciun pericol și ceea ce i-a speriat inițial nu mai este demult acolo și poate că este cazul să-și revină și să-și amintească adevărata identitate, adică aceea de rinocer care la rândul lui, cine știe, la un moment dat, „doamne ajută!” vorba ortodocșilor, își va aminti adevărata identitate și anume, aceea de om, adică de ființă care crede-n dumnezeu.”

primarul
ce prostie!!! cum adică la nextflix? păi eu mă uit la nextflix.
șeful poliției
eu nu! nu despre mine-i vorba-n propoziție🤪
șefu’
stați așa că n-a terminat încă🤭

și într-adevăr înainte să răspundă cineva la nelămurirea primarului, regizorul sare propulsat de viziunea din spatele ochilor săi și continuă:

regizorul-vehicul
nextflix este doar un termen generic 😃 nu vă faceți nicio grijă dacă vă simțiți vizați. este un termen generic pentru structura realității virtuale la care se uită struțul. realitate din care nu-și va mai scoate capul… poate că-și va mai scoate corpul dar capul în niciun caz pentru că în timp ce în această realitate virtuală totul este într-o continuă schimbare ceea ce nu se schimbă este dorința lui metamorfozată în nevoie. acea nevoie de a fi un constant consumator de plăcere…

vocea regizorului începe să devină sacadată, timbrul se metalizează și se îngroașă. silabisește cuvintele dând impresia că este un robot ce va rămâne în curând fără energie

…plăcere care nu este cu necesitate virtuală după cum ar putea rezulta din cele spuse până acum. ea poate fi sută la sută cărnoasă așa cum se va putea în curând ghici în mirosul lichidului care va bălti generos pe fața și mustața șefului poliției după ce zeița-și va ridica fundul de pe fața lui lăsându-l să-și plescăie buzele care vor fi și mai roșii decât de obicei dându-i ocazia să se joace puțin cu unul din clitorisurile pe care și le va comanda.

regizorul s-a oprit. stă în picioare și privește-n gol legănându-se ușor precum un spic de grâu în bătaia vântului😉 la colțul buzelor îi răsare o picătură de salivă care se prelungește ușor rătăcindu-se-n barbă.

e liniște… rădașca se aude pierzându-se-n frunzișul de deasupra celor patru care, văzuți din perspectiva insectei, par la fel de lipsiți de identitate pe cât de lipsită de vlagă este frunza ce coboară lin spre centrul pământului și ajunge pe burta primarului care o ridică ținând-o între indice și opozabil, o privește idiot dând senzația unui guru în transă și apoi, lovit de o inspirație revelatoare, spune „eu sun la mama zeițelor! cine vrea și cât?”

regizorul se uită aiurea părând că-și amintește unde, cine, dece… este. se așază mai mult sau mai puțin inconștient pe șezlongul șefului și întreabă „și eu? cine sunt eu în fabrica asta de cocaină🤕 😟 😳?” șefu’ îl ia în brațe, îl privește tandru și cu o mișcare dibace îi desface părul „tu? tu ești fetița lu’ tata! hai gata-gata…! hai să-ți dau puțină ciocolată. vrei puțină ciocolată?”

primarul activează un display tridimensional și după ce spune „apelează mama zeițelor” trec câteva secunde și o hologramă multidimensională a acesteia își face apariția pe masă într-o rochie roșie ce arată și ascunde corpul „zeiesc”😉 exact cât să-ți ia mințile și care împreună cu paharul de șampanie din care mama bea la răstimpuri, se potrivește perfect cu decorul catifelat violet în care tronează un jilț alb împărătesc pe care doarme un mototol mic și pufos, mai alb decât jilțul și care, la răstimpuri, miaună invizibil și alintat.

mama zeițelor hologramă
bună ziua domnule primar!
primarul
bună ziua, mama noastră a tuturor. ce faci?
mama zeițelor
excelent domnule primar! vă mulțumesc pentru întrebare.
primarul😁 😊 😋 😍 😛 😝 😬 🤐 🤑
draga mea!
mama zeiţelor
da, domnule primar! spuneți! curaj!
primarul
noi…
mama zeiţelor
câți?
primarul
păi… patru și… adică… numa’ puțin. mai zic o dată: cine vrea și cât?

primarul se uită la șef și-l vede pe acesta stând în picioare în fața regizorului care, așezat în genunchi pe șezlong, e mut ca un pește. nu i se văd decât palmele ce se încleștează la intervale regulate în pantalonii mulați pe fundul șefului. la auzul întrebării primarului, regizorul ridică degetul opozabil al mâinii drepte iar șefu’, fără să-și ia privirea de la „interlocutorul” său și, stând cu spatele la primar, ridică la rându-i un deget de la mâna stângă, cea dreaptă având-o fixată în ceafa regizorului al cărui cap, chiar în această clipă după cum poate vedea șeful poliției, este o prelungire perfectă a corpului șefului ale cărui șolduri se-ncoardă miraculos exact în ritmul în care se contractă palmele tovarășului💞 său de dialog.

primarul
da… deci până acuma avem două cereri, cu a mea trei. tu?
șeful poliției
eu aș dori, dacă se poate, să veniți chiar dumneavoastră.🤑 🤤 🤑
mama zeițelor
oh! domnule paraschíev!! ce bucurie. ce mai face uriașul?
șeful poliției
e aici. iată-l … și moare de dor!
mama zeițelor
îl îmbrățișez cu toată dragostea 😂 👄 😍 💋 😂 eh… în seara asta nu, da’, nicio grijă. în curând…
șeful poliției
oh…! abia aștept! mulțumesc frumos, mamă.🤤
primarul
așadar, domnule paraschíev…😎
șeful poliției
ah… păi în cazul acesta aș dori trei 😬 😊 dacă se poate.
mama zeițelor
vai, ce compliment! vă mulțumesc, domnule paraschíev. se poate, cum să nu se poată. și pentru că sunteți așa de dulce veți primi trei la preț de două.💝 💋
primarul🤭 🤮 🤭 
mda… înseamnă că dorim șase. e bine șase, dragilor? adică, mă gândesc că la nevoie, putem face permutări, nu?…
mama zeițelor
așadar, șase?
primarul
da. șase.
mama zeițelor
când, domnule primar?
primarul
acum! acum, nu?! …
toți mai puțin regizorul
da. chiar acum.
mama zeițelor
minunat. am notat! vreți să vă surprind sau ați ales deja?
șefu’ privește spre hologramă
eu aș dori să mă surprinzi da’ prefer oamenii. servus iza! nu-mi plac androizii.
mama zeițelor
bună, bogdan. mă bucur să te văd. cine-i fericitul?
șefu’ întrerupe pentru moment „dialogul”
este un tânăr foarte capabil.
regizorul ștergându-se la gură
bună ziua, mamă! mă bucur în sfârșit să vă cunosc.
mama zeițelor
felicitări! spor la treabă. … bine dragule, cum dorești. tu ești $€ful, nu?😊 s-a notat. asta-i tot? … buuun! la dumneavoastră?
primarul
da, vă rog.
mama zeiţelor
biiine. tot pe aceeași intrare?
primarul
tot!
mama zeiţelor
în regulă. am notat. să fiți vă rog atenți. cam în cinci-zece minute vor ajunge. înainte de a vă spune la bună revedere sunt programată să vă comunic că: mă numesc „prototip beta32.11” și sunt o clonă virtuală iar mama noastră care vă transmite toate cele bune, m-a rugat să vă rog să o scuzați, dar treburi importante au obligat-o să se retragă mai curând în budoarul dumneaei și m-a programat să preiau orice comandă care ar veni de la dumneavoastră, domnule primar sau de la dumneavoastră, șefu’. în speranța că voi primi cinci stele pe care să i le transmit stăpânei, vă spun la revedere!
șeful poliției
i-auzi șefu’! a programat-o să-i spună stăpână😍 dac-ai ști cât de bine i se potrivește…👅
mama zeițelor
nu, șefu’😋 … nu m-a programat, am improvizat.
primarul
poftim? da’ de când pot improviza clonele virtuale?
mama zeițelor vorbește dintr-o dată impersonal cu o voce masculină
spre deosebire de modelele anterioare, prototipul beta 32 și toate extensiile sale pot improviza și pentru a face asta se folosesc de totalitatea trăsăturilor originalului, trăsături existente până la momentul apariției sale.
…
mama zeițelor revine la vocea normală
cu alte cuvinte, dragilor, eu pot să aleg să fiu doar o dublură a mamei zeițelor, sau să fiu eu însămi folosindu-mă de toate caracteristicile mamei zeițelor de la momentul apariției mele.
șefu’ îl lasă din nou pe regizor să respire
deci am putea să te chemăm și pe tine aici, așa ca tine însăți?
mama zeițelor
parcă spuneați că nu vă plac androizii.
șefu’
aș face o excepție în privința ta.
mama zeițelor
dacă vreodată stăpâna mă va învrednici cu un corp mă voi gândi la propunere.
șeful poliției
eu prefer originala. da’ dacă pe tine te interesează să încercăm…
mama zeițelor
domnule paraschiev, dumneavoastră sunteți motivul pentru care mi-aș dori să am un corp.
șefu’
băi frate, cum faci de vin toate la tine ca la miere?
șeful poliției
nu știu domnule…
șefu’
oameni, roboți… fuți tot!
primarul
în regulă… eu m-am plictisit. când vin fetele?
mama zeițelor
fetele sunt deja pe drum, domnule primar. vă mai pot fi de folos cu ceva😄 dacă nu, vă mulțumesc pentru această delicioasă conversație și vă spun la revedere.
toți mai puțin regizorul
la revedere!

e liniște. se înserează. primarul fluieră ușor și, în cele patru colțuri ale tablei de șah, răsare din pământ câte o torță care se aprinde luminând exact cât să păstreze senzația de asfințit nesfârșit. se aude doar dialogul mut și zemos dintre regizor și șef … liniștea se sperie brusc de sunetul telefonului privat al șefului tocmai când acesta se pregătea să-și spună ultimul cuvânt în timp ce regizorul aștepta siderat de elocința partenerului său. șefu’ pocnește de trei ori din degete în timp ce spune „răspunde” și astfel apare imaginea hologramată a lui splifishor pe care șefu’ o poate muta dintr-o palmă-n alta în funcție de necesitatea momentului „da splifishor, ia, zi! care-i urgența? … cum? ce comoară? … aha…! serios?! hahaha. bravo! bravo! … ș-acuma? … acuma te asiguri că nu pleacă nicăieri nici comoara și nici ascunzătoarea pentru că-n orice clipă s-ar putea să-ți spun ce să faci. oricum, dacă nu spun nimic până în ajun de crăciun, să-mi amintești…” șefu’ încheie convorbirea lovindu-și palmele una de alta și-l lasă din nou gură cască pe regizor însă nu apucă să tragă concluziile finale pentru că după nici un minut sună din nou telefonul iar șefu’ se vede nevoit să-și întrebuințeze mâinile într-un cu totul alt mod decât și-ar fi dorit noroc cu inteligența emoțională a regizorului care înțelegând imediat ce are de făcut preia controlul dialogului. „da splifishor, spune!! … așa? … mai exact? … splifishor, dragul meu! fă-le fotografii și trimite-mi-le. bine? … și, te rog, nu mă mai suna astăzi decât dacă este ceva chiar cu adevărat important, bine?” șefu’ vizibil iritat încheie conversația telefonică aplaudând tare speriindu-și astfel celălalt partener de dialog pe care apoi îl mângâie patern pe creștet spunându-i „să n-ai nicio grijă. nu e vina ta” și apoi, deoarece subiectul discuției se-nmuiase vizibil, se retrage plictisit pe șezlong luându-i vorba din gură interlocutorului său și lăsând discuția neterminată… nu trece mult și palma stângă a primarului bipăie de cinci ori, scurt.

primarul
au venit!
șeful poliției
să vină… să vină toate!!!
regizorul
„toate-s vechi și nouă toate…”

lângă poarta din capătul domeniului primarului, la mare depărtare, aterizează o limuzină răscolind pământul și stârnind un nor de praf care o ascunde pentru moment lăsând să se vadă doar razele luminoase ale vehiculului. nu mult după aceea se vede ieșind din nor deplasându-se pe perne de aer murmurând precum vântul prin frunzele rămase-n stejari. e o fantomă neagră, lucioasă, cu geamuri fumurii, și lungă cât un tren care oprește la câțiva centimetri de tabla de șah plutind într-o muțenie completă… după câteva clipe o ușă se deschide culisând și din interiorul roșu portocaliu coboară șase zeițe fiecare purtând câte o mască venețiană, îmbrăcate în rochii de seară a căror transparență se modelează în funcție de lumină fiind cu atât mai invizibile cu cât este mai întuneric în jurul lor, trăsătură pe care, desigur, clientul o poate schimba după dorință, învăluite-n abur dens ce miroase a vară dulce stropită de ploaie și a struguri călcați în picioare de femei ne-măritate🤪. zeițele, după ce se lasă admirate plimbându-se puțin în cerc în jurul celor patru șezlonguri se opresc brusc și așteaptă: puternice, maiestuoase, incredibile. mecanicul de locomotivă, un quasimodo cu față de pinguin îmbrăcat cu ștaif, coboară și se apropie de primar abundând de salivă respectoasă:

șoferul
trăiască dom’ primar!🐕 pe la cât să mă întorc?
primarul
du-te liniștit… o să fii anunțat.
șoferul
vă mulțumesc!

șoferul se închină primarului după ce acesta l-a binecuvântat mitluindu-i[4] efortul cu zece unități, se întoarce-n limuzină practicând același respect exagerat dând senzația că este un pudel transformat într-un preș libidinos, mai strigă o dată „la revedere” aruncând ocheade spre terasă dar oricât ar trage de timp e până la urmă nevoit să plece și să-și zvârle curiozitatea pe un site de porn-online, neavând ocazia să audă darămite să vadă cum, mai târziu – într-un moment de respiro, după ce întreg ritualul de prezentare se va fi fost consumat și cei patru gurmanzi își vor fi fost tras soarta la sorți iar prădătorii și prada se vor fi fost împreunat în același festin în care nimeni nu va mai fi fost știut cine pe cine și în ce poziție mănâncă – șeful poliției își va plescăi buzele care parcă vor fi fost devenit și mai roșii decât de obicei în timp ce, vorba regizorului mai devreme marionetat, va admira fundul care se va fi ridicat de pe fața lui exact cât să-l lase să se joace cu unul din clitorisurile pe care și le-a comandat.

 

(fragment din romanul „miere pentru rinoceri”)

 

---

[1]  vezi F.M. Dostoievski, Frații Karamazov, capitolul „Legenda Marelui Inchizitor” trad. din lb. rusă de Leonte Ivanov; Iași: Polirom, 1997

[2]  tot dialogul care urmează este un pamlfet și, vorba contemporaneității „trebuie luat ca atare”

[3]  pentru o abordare știițifică a problemei (în sensul actual al termenului științific🤓 vezi toți experții de carton care au apărut exact în felul prezis de domnul Russell în „despre efectul științei asupra societății”) puteți începe, de exemplu, aici: https://www.scienceabc.com/nature/animals/ostriches-really-bury-heads-sand.html

[4]  a mitlui: a milui prin mituire și/sau invers. o practică a sfârșitului primei jumătăți a secolului 21. plățile se fac folosind palma sau chipul, după cum dorește plătitorul. palma pusă pe creștet este formă de a da bacșiș.

---

ilustrație de Peggy_Marco @pixabay