Now Reading
MAG032: Stupul

MAG032: Stupul


[CLIC]

ARHIVAR

Declarația lui Jane Prentiss, în legătură cu… un cuib de viespi din podul ei. Declarația originală dată pe 23 februarie 2014. Înregistrare audio de Jonathan Sims, Arhivar Șef al Institutului Magnus din Londra.

Începutul declarației.

ARHIVAR (DECLARAȚIE)

Mă mănâncă neîncetat. În adâncul pielii, unde zac oasele încătușate de piele, îl simt. Ceva, inert dar care vrea să se miște. Vrea să fie liber. Mă mănâncă și nu cred că vreau asta. Nu știu ce să fac.

Nu mă puteți ajuta. Cel puțin nu cred că puteți. Dar orice ar fi creatura ce mă cheamă, ce mă vrea doar pentru ea, vă urăște. Urăște ceea ce sunteți și ce faceți. Și dacă vă urăște, atunci poate mă puteți ajuta. Asta dacă vreau să fiu ajutată. Nu știu. Trebuie să înțelegeți, e așa de îmbietoare și am nevoie de ea, dar îmi e frică. Nu e în regulă și am nevoie de ajutor. Trebuie să fie văzută. A fi văzut și analizat de lumina rece a cunoașterii e cel mai groaznic blestem ce se poate arunca asupra lucrurilor care se târăsc și mișună în colțuri și crăpături. În găurile cuibului de viespii.

Nu poți să o vezi, bineînțeles. Nu e reală. Nu cum suntem noi. E mai mult un pretutindeni. Un sentiment. Ai auzit de tripofobie? Frica dezgustată de găuri, găuri neregulate precum fagurii. Te face să simți mâncărimea în străfundul minții, de parcă sunt găuri și acolo, în propriul tău creier, putrede și scobite și roind. Ea e reală?

Îmi pare rău, știu că ar trebui să-ți spun ce s-a întâmplat. M-ai adus în acest loc. Acest loc al cărților și cunoașterii, al privitului și miratului. Îmi pare rău. Ar trebui. O voi face.

Eu… eu nu am dormit de ceva vreme. Nu pot dormi. Visele mele se târăsc și au o multitudine de picioare. Nu doar se târăsc și intră în vizuini, deși această scufundare mă atrage. Întotdeauna cântă acel cântec al cărnii. Sper că mă vei ierta pentru această poveste incoerentă. Sper că mă vei ierta pentru foarte multe lucruri, pentru că se poate să fac și lucruri mai rele. Am acel sentiment, acel instinct ce se zvârcolește în stomac. Acte de violență vor fi săvârșite aici. Și eu mă preling în ea.

Mă întreb dacă oare știi? Privindu-te prin sticlă în timp ce stai acolo. Mâncând un sandviș. Știi unde ești? Mi-ai spus „dragă”. „Ia loc, dragă.” „Poți să scrii, dragă.” „Nu te grăbi, dragă”. Știi cu adevărat pericolul în care te afli?

E un cuib de viespi în podul meu. O chestie grasă, întinsă care se pitește în colțul întunecat. Zumzăie cu viață și răutate. Aș putea sta acolo ore întregi, privind vârtejurile de pastă și hârtie de pe suprafața ei. Asta am și făcut. Nu modelul mă vrăjește, nu sunt unul din fraierii care aleargă după fractali; nu, doar ce cântă din spatele lor. Cântă că sunt frumoasă. Cântă că sunt o dulce casă. Cântă că pot fi consumată pe deplin de ceea ce mă iubește.

Nu știu de cât timp e stupul acolo. Nici măcar nu e casa mea, doar locuiesc acolo. Un bătrân transpirat crede că îi aparține, luându-mi bani pentru prezența mea de parcă l-ar putea salva. Obișnuia să mă îngrijoreze. Țin minte, înainte de vise, că petreceam atât de mult timp îngrijorată de acei bani. De cum îmi pot permite să locuiesc acolo. Acum știu că orice crede acel bătrân când se plimbă prin casă cu fruntea încrețită și gura strânsă cu dezaprobare, că nu e a lui. Are o mie de proprietari adevărați care mișună și trăiesc și cântă în interiorul zidurilor clădirii. Nu știe nici măcar de cuibul de viespi. Mă întreb de cât timp nu știe. De câți ani e acolo.

Ai auzit vreodată de viermele filial? Țânțarii îl dăruiesc cu sărutul lor și crește și tot crește. Oprește apa care circulă prin corpul uman, face membrele și burțile să se umfle și să atârne cu fluid. Acum, când mă uit la acel sac gras și transpirat, mă gândesc la el, și vocile cântă despre a-i arăta ce poate face un parazit adevărat.

De câte luni e așa? A existat un timp înainte de asta? Ar trebui. Îmi amintesc o viață care nu era mâncărime, frică, nu era o melodie dulce ca nectarul. Aveam o slujbă. Vindeam cristale. Erau curate și ascuțite și strălucitoare și nu mi-au cântat deși uneori spuneam că au făcut-o. Vindeam pietrele cuplurilor tinere și zâmbitoare cu culori în păr. Țin minte că înainte să găsesc stupul, a venit cineva nou. Numele lui era Oliver și se uita la mine foarte ciudat. Nu cu dorință sau afecțiune sau dispreț, dar cu tristețe. O tristețe așa de adâncă. Și o dată cu frică. Nu conta pentru că nimeni din magazin nu voia să audă despre furnicile de dedesubtul lui. Am încercat să le spun, să le explic, dar nu le-a păsat. Tinerele drăguțe s-au plâns și am plecat.

Pe atunci încă mă numeam vrăjitoare. Wicca și păgânism, îmi petreceam weekendurile la ritualurile de pe Tamisa. Voiam ceva mai mare decât mine, dar nu puteam înghiți preoții sau imamii din biserici. Știam eu mai bine. Știam că nu era atât de simplu precum apelatul la zeii cunoscuți. Nu am simțit altceva decât epuizare și mândrie de pe urma ritualurilor mele. Credeam că acela era extazul meu spiritual.

Îmi doresc din adâncul meu, de sub mâncărime, să fie încă extazul meu. Am atins ceva pentru care toată trăncăneala mea despre linii magnetice și zeițe-mamă nu m-ar fi putut pregăti vreodată. Nu e un zeu. Sau dacă este, atunci e un zeu mort, carne cadaverică descompusă și lipicioasă, înțesată cu viermi ce se zvârcolesc.

Când l-am auzit pentru prima oară? Nu a fost stupul, sunt sigură de asta. Nu am intrat niciodată în pod. Era încuiat și nu aveam cheia. Am petrecut o zi întreagă dezmembrând lacătul cu un fierăstrău vechi. Palmele îmi erau pline de bășici când am terminat. De ce aș fi făcut-o dacă nu aș fi știut ce voi găsi? Fața celui care îmi cânta sălășluită în întunericul ascuns deasupra mea. Nu am văzut viespi. Știu că nu le-am văzut. Nu sunt viespi în cuib. Deci cum altfel aș fi știut că trebuia să fiu acolo, să fiu în întuneric cu ea, dacă nu începuse să-mi cânte deja?

Nu, nu e așa. Stupul nu îmi cântă. E doar fața. Nu toată fața pentru că roiul este infinit. Un plan interminabil de forme agitate ce roiesc înăuntrul și în afara porilor dilatați și ai cărnii ca fagurele. Cuibul e doar hârtie.

Să fi fost oare păianjenii? Ceva pânze atârnau pe la intrarea spre mansardă. Obișnuiam să-i privesc cum se ascundeau pe după scândurile de lemn. Mă întrebam: Unde mergeți, micuți păianjeni? Ce vedeți în întuneric? Mâncare? Pradă? Prădători? Mă întrebam dacă ei produceau acel zumzet delicat. Nu, pânzele lor au un alt cântec, nu cel al cuibului de viespii.

Mai obișnuiam și să pigulesc pielea… O făceam obsesiv. Petrecem ore întregi în baie, holbându-mă la propria față, cât mai aproape de oglindă, căutând puncte negre și coșuri pe care să le storc. Apoi priveam cum puroiul și seboreea coagulată se viermuia din piele mea. Aproape mereu fața îmi era brăzdată de puncte roșii inflamate și infectate. Pe atunci auzeam cântecul?

Sau poate că atunci când eram copil. Îmi amintesc foarte bine cum un coleg de clasă mi-a spus că un punct negru e de fapt o gaură, iar dacă nu le curăț ar urma să crească mai mare și să putrezească. Îl auzeam pe atunci, când mi s-a întipărit pe veci imaginea asta în minte. Sau poate că anul trecut, când treceam pe lângă parcul din apropiere și am observat sute de viermi ieșind la suprafață, după ploaie.

Poate că îl aud dintotdeauna. Poate că mâncărimea e cine sunt eu de fapt, iar Jane cea zâmbitoare, Jane cea fericită, ce se autointitula vrăjitoare și care bea vin în parc pe atunci când era senin afară, era iluzia. O iluzie ce ascundea realitatea, iar zvârcolirea dezgustătoare e tot ce sunt eu. Ce suntem noi toți, atunci când dai la o parte prefăcătoria cum că un om este mai mult decât un habitat cald, umed și potrivit pentru miliarde de târâtoare ce au nevoie de o casă. Și ele ne iubesc, în felul lor.

Trebuie să mă gândesc, să-mi limpezesc mintea. Să-mi amintesc, dar oare ce? Înainte eram singură. Știu sigur asta. Am avut prieteni dar i-am pierdut. Sau ei pe mine? De ce? Țin minte țipete, acuzații, iar apoi am fost abandonată. Nu mai știu de ce. Nu-mi mai amintesc. Știu că au spus că sunt o persoană „toxică”. Nu cred că înțelegeam cu adevărat ce înseamnă asta, în afară de faptul că acesta e motivul pentru care eram dureros de singură. Oare ăsta a fost motivul? Oare asta m-a atras, ideea că o să fiu în sfârșit iubită cu adevărat? Nu iubită așa cum ați înțelege voi. O iubire mult mai puternică, mai adâncă și mai primitivă. Iubirea ce e într-atât de mult un sentiment pe cât e o nevoie. Iubirea ce te macină și te consumă în toate felurile posibile.

Nu mă puteți ajuta. Sunt sigură de asta acum. Am încercat să vă explic într-un fel în care îl puteți înțelege. Iar acum mă uit peste declarația mea și nici măcar o iotă din ea nu poate exprima cât de mult mă mănâncă, pentru că mâncărime nu e cuvântul potrivit. Nu există un cuvânt potrivit, oricât de mult ar lăuda Institutul vostru, în ignoranță, puterea cuvintelor. Indiferent cât de mult ați căuta, nu ați putea să înțelegeți ce simt eu pe propria piele. Ce mi-e dat să găsesc în cărțile și dosarele voastre, mai mult decât cerneală irosită și litere muribunde? Acum înțeleg de ce cuibul vă urăște. Puteți să-l vedeți și să notați fiecare detaliu al său, dar nu-l veți putea înțelege niciodată. Îi furați toată frica pe care o merită, chiar dacă slăbiciunea cuvintelor voastre nu ar trebui să permită asta.

Nu știu de ce cuibul m-a ales, dar a făcut-o. Cred că am fost aleasă dintotdeauna. Cântecul lui e atât de puternic și sublim, iar mie mi-e atât de frică. În podul meu e un cuib de viespi. Poate că el îmi va alina sufletul meu râios.

ARHIVAR

Sfârșitul declarației.

Asta a fost…

Scuzați-mă, să citesc asta a fost… hmm. Chiar dacă sunt foarte mulțumit că am… descoperit declarația pe care Prentiss a oferit-o Institutului, răspunsurile pe care le oferă sunt mai puține decât speram și ne oferă puține informații noi, cu excepția stării ei mentale înainte de spitalizare. Cunoșteam deja convingerile ei religioase și căderea nervoasă pornită de la infestarea cu furnici a magazinului Good Energies din Archway, fapt ce a dus la concedierea ei.

Cuibul de viespi e interesant. Personalul de pe ambulanță a menționat faptul că ei, împreună cu poliția, au fost chemați pentru a investiga țipetele venite din apartamentul domnișoarei Prentiss de pe Strada Prospero. Acolo au găsit-o în mansardă, leșinată. Mâna ei era introdusă până la cot într-o „pastă de materie organică”. Este posibil ca acesta să fi fost cuibul de viespi, dar nici un vecin nu a observat viespi în zonă. Din păcate, investigații suplimentare nu mai pot fi realizate, deoarece apartamentul a fost distrus într-un incendiu pornit în aceeași seară. Proprietarul imobilului, Arthur Nolan, a decedat în incendiu. Pompierii au descoperit cadavrul său carbonizat pe rămășițele unui fotoliu și au determinat că acesta murise în timpul somnului, adormind cu țigara aprinsă.

Domnișoara Prentiss a fost dusă la Terapie Intensivă la Spitalul Whittington, însă… semnele infestării, de care urma să sufere pentru restul vieții, erau deja prezente. Șase angajați ai spitalului au încercat să o trateze și să o anestezieze, când mulți dintre viermii din corpul ei au fost expulzați violent. S-au îngropat cu iuțeală în țesutul moale al personalului medical: ochi, limbă etc, și în creier, omorându-i după aproximativ un minut și jumătate. Apoi tânăra a ieșit calmă pe ușa sălii de urgență. Un asistent a încercat să fugă dar, panicat, s-a împiedicat pe scări și și-a rupt gâtul. Apoi a dispărut. Institutul a fost consultat deoarece, aparent, domnișoara Prentiss a afirmat, la internare, că este posedată, dar cazul ei a fost a fost considera de natură medicală, astfel că intervenția noastră a și fost oprită pentru a fi, cred eu, mușamalizată. Dacă am fi știut de această declarație, lucrurile ar fi putut decurge altfel, însă așa a fost să fie.

Totuși, oricine care este familiarizat cu dosarul ei v-ar putea spune asta. Nu avem dovezi concludente pentru a afirma că situația domnișoarei Prentiss ar avea origini paranormale. Se poate la fel de bine să fie vorba despre un parazit extrem de agresiv, necunoscut până acum. În lume mai există lucruri ciudate care sunt perfect normale. Totuși, în cazul acesta, eu nu cred asta. Știu că nu e natural. Cumva, eu… simt asta. Mă scuzați, am pierdut detașarea de care trebuie să dea dovadă un om de știință. Ceva din această declarație mă bagă în sperieți. O să… o să mă întind pentru o vreme.

Sfârșitul înregistrării.

[CLIC]


The Magnus Archives este un podcast produs de Rusty Quill și licențiat sub licența internațională Atribuire-Necomercial-Partajare în Condiții Identice 4.0 Internațional (CC BY-NC-SA 4.0).
https://creativecommons.org/licenses/by-nc-sa/4.0/deed.ro

Podcastul este disponibil la https://rustyquill.com/the-magnus-archives/

Traducerea în limba română a episodului The Hive din podcastul The Magnus Archives este licențiată sub licența internațională Atribuire-Necomercial-Partajare în Condiții Identice 4.0 Internațional (CC BY-NC-SA 4.0).

Ilustrația principală de SunnyClockwork@deviantart.com
Ilustrația finală de centaurianthropology@tumblr.com

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top