Chemarea Begheului

Inspectorul, o tânără îmbrăcată cu blugi, cămașă crem, ochelari de soare și pistol, scoase o agendă și un pix.

– Ca să ne înțelegem, rosti ea, că poate asta ne dorim, puțină înțelegere, un pic de solidaritate umană, chestii din astea, știi tu, că nu e ceva nemaipomenit, ne ajuți, te ajutăm.

Cel din fața ei se legănă indecis de pe un picior pe altul. Femeia nu-i stârnea multă încredere, nici suspiciuni, poate că-l scotea din sărite aroganța ei, dar nici asta prea mult. De fapt nu-i plăcea că trebuia să stea pe marginea Begăi. Mirosul de alge, de pește, dar mai ales sunetul făcut de mișcarea continuă a apei îl îngrețoșa.

Cum ar fi putut să-i spună toate astea polițistei din fața lui fără să pară ridicol? Și ce să-i explice, că-i venea să vomite, că nu se putea uita înspre apă fără să urle, sau să leșine, sau, Doamne ferește, să înnebunească. Și toate astea pentru ce?

– Hai să ne tragem un pic la umbră, răspunse inspectorul lungii sale tăceri, uite acolo, sub pomul ăla.

– Ulm.

– Poftim?

Acuma, că se putuse întoarce cu spatele la canal, iar prezența aceea umedă și mâloasă își diminuase prezența, își recăpătă un pic din stăpânirea de sine.

– Nimic, doamnă, dădu el din mână. Am lucrat la Horticultura, ulm, și arătă cu degetul spre coroana copacului.

Polițista își încruntă sprâncenele, sau doar i se păru lui, apoi zâmbi. Avea un zâmbet neașteptat de larg și molipsitor, așa că-i zâmbi și el, chiar dacă știa că dinții lui nu mai erau de mult timp albi și întregi.

– Așadar, continuă ea, zici că femeia s-a aruncat de pe pod…

– De aici, de la Uzină, treceam și eu pe acolo, arătă înspre parc, când am văzut că se urcă pe margine și stă așa în echilibru.

Deschise brațele și se clătină în față și-n spate.

– Am zis: să vezi că cade!

– Aha, pe unde era?

Bărbatul își strânse brațele la loc și se încruntă.

– Cine?

– Femeia de pe marginea podului, cam pe unde era.

– Aaaaa… păi… cam pe la mijloc să fi fost, eu nu o vedeam prea bine că eram mai departe decât suntem acuma, dar pe acolo, și am zis: să vezi că cade nebuna dracului și dă cu capul de ceva și aia e, că s-a mai întâmplat, vin ăștia… tinerii încinși și sar în Begheu, și uneori nu mai ies, că pe fund sunt tot felul de porcării, tot ei le aruncă, dă-i dracului!

– Hm, așadar stătea în echilibru pe marginea podului. Pe care parte, în aval sau în amonte?

– Păi nu, era cu fața spre Uzină, nu am zis?

Femeia zâmbi și notă: în amonte.

– Cât a stat așa până să sară?

– Păi cum cât? Că nu m-am uitat la ceas, să fi stat, eu știu, câteva secunde, nu mult, că o dată o sărit, dar nu așa în cap ci în picioare de parcă ar fi mers, a făcut un pas și pleosc!

– Pleosc?

– S-a auzit până la mine, de parcă eram acolo lângă ea.

– Doar atât?

– Dacă vă spun, nu a scos niciun sunet, nimica, pleosc… și am luat-o la fugă!

Îi veni din nou în gură greața care-l încercase de cum o văzuse pe femeie, sau fată, nu se putea decide, sărind. Nu-i ieșea din minte sunetul făcut. De parcă nu căzuse în apă, ci în ceva mâlos, ca un clei, ca atunci când calci din greșeală în ceva noroios și îți scoți piciorul încet, scârbit peste măsură de miros. Da, mirosul mai ales, era de putreziciune, de mlaștină. Niciodată nu mai simțise mirosul ăla pe malurile Begăi.

– Vrei să mergem mai aproape de pod?

– Nu, doamnă! exclamă el involuntar.

– Poftim?

– Aș prefera să nu, dar dacă trebe…

Ridică din umeri, privind cu fereală în jur.

Inspectorul mai scrise un pic în carnețel, apoi îl închise și îi făcu semn bărbatului să meargă înainte. Îi observase șovăiala, felul cum înghițea în sec de fiecare dată când se uita înspre canal. Ceva era în neregulă cu el și dacă nu ar fi avut și alți martori ar fi putut crede că o mințea. Că tot ce spusese era doar în imaginația lui. Mai ales că mirosea a băutură. Ce căutase prin parc, când domiciliul lui era pe Șagului? Și de ce tremura de fiecare dată când trebuia să spună ce văzuse?

Se apropiau de capul podului când unul din agenți îi ieși în întâmpinare dând a negație din cap mai înainte ca ea să întrebe:

– Ați găsit ceva?

– Nimic, doamnă, parcă a înghițit-o pământul.

Luă seama la vorbele spuse și se corectă imediat:

– O căutăm și în aval, dar cum nu sunt cureți puternici… ar fi trebuit să o găsim. Nu știu ce să zic.

Pe partea cealaltă și în spatele benzilor întinse de poliția locală, zeci de gură cască încercau să ajute, comentând și dându-și cu părerea. Aproape de mașina tehnicienilor, un mic grup format din trei bărbați și două femei făceau figură aparte. Erau ceilalți martori, la fel de șovăielnici precum bărbatul slab din fața ei. La fel de îngroziți de apă și neliniștiți când venea vorba să explice ce văzuseră când ajunseseră pe pod.

– Să-mi raportați imediat ce aveți noutăți!

Agentul ridică mâna într-un salut rapid și se grăbi să se alăture celorlalți colegi.

– Așadar, spuse femeia, ai fugit imediat…

– Am fugit, doamnă!

Dădu din cap încurajându-l.

– Și ce ai făcut când ai ajuns aici? Povestește!

Bărbatul își luă ochii de pe chipul ei și se uită spre apa Begăi, apoi spre pod și din nou spre apă. Înghiți în sec și își strânse pumnii spasmodic. Respira cu greutate.

– Uită-te la mine! îi ordonă ea.

Se întoarse și chipul i se mai destinse.

– Păi ce să văd? Podul…

Îi zâmbi și-l încurajă din nou:

– Mai era cineva pe pod?

– Nimeni, cine să fie?

– Dar pe partea cealaltă a podului?

– Nimeni, doamnă, ba nu, era… și arătă cu brațul spre grupul de martori, doamna cu bluza roșie și domnul cu tricou negru, veneau și ei…

– Fugeau sau mergeau?

– Fugeau! El era mai în față, iar ea țipa.

– Ce țipa?

– Nu știu, erau prea departe și apoi eu nu prea mă uitam la ei.

– O căutai din priviri pe femeie.

– Da, da! Asta făceam, mă uitam în nămol…

Acuma că-i scăpase, se simți brusc îmbătrânit. Căută să vadă dacă nu cumva polițista râde de el, dacă nu-l va lua peste picior. Era doar un bărbat simplu, poate că-i mai plăcea să bea, uneori cam mult. Respiră din nou cu greutate.

– Când ai zis pleosc la asta te refereai, așa-i? Că nu era sunetul apei.

– Exact, exact! Asta voiam să zic!

Ea dădu din cap și schiță o urmă de zâmbet. Auzise aceeași poveste și de la ceilalți, trecuse peste primul șoc.

– Ce culoare avea? schimbă ea brusc subiectul.

Bărbatul își întoarse ochii de la chipul ei spre apa Begăi.

– Negru, cum e nămolul de la Techirghiol, negru și puțea, doamnă, puțea de abia mai puteam respira și era cât vezi cu ochii, nu doar pe Bega, era peste tot, pe uzină, pe pod, pe maluri, peste tot, până și cerul părea acoperit cu nămol, și ieșeau bulboace…

– Bulboace?

– Așa mari, care se spărgeau și miroseau mai rău decât orice pe lumea asta, și eu știu ce spun că am lucrat și la Aquatim la desfundări și știu ce spun, vă zic că puțea ca în iad, credeți-mă că nu v-ați dori să simțiți acea duhoare.

– A putregai?

– Și asta doamnă, și a putregai, dar mult mai rău, mai știți cum era groapa de gunoi de la Șag? Poate că nu, că sunteți tânără, dar eu cred că mirosea mai rău ca acolo, credeți-mă, nu ați vrea să știți cum puțea!

Se înfierbântase și gesticula arătând când spre Bega, când spre alte locuri, spre cer, spre Uzină, spre martorii înghesuiți unii în alți, spre ea.

– Vă cred, îi spuse ea când el se mai liniști.

Avea lacrimi în ochi.

– Nu vă mint, jur pe ce am mai sfânt!

– Nu trebuie să vă jurați, vă cred. Acuma, spuneți-mi, când nu ați mai văzut nămolul?

Bărbatul trase aer în piept și înghiți de mai multe ori înainte de a răspunde.

– Păi nu a dispărut, e tot acolo.

Inspectorul ridică a mirare din sprâncene. Oare să fie adevărat ce-i spusese inspectorul-șef Antonie că are de-a face cu o bandă de drogați?

– Peste tot? întrebă ea ca și cum nu ar fi auzit bine.

Arătă cu mâna spre Uzină și maluri.

– Nu, nu mai e peste tot și se tot restrânge, dar încă este și încă miroase! Pute!

Femeia se uită înspre martori. Cu toții o fixau din priviri având fețele livide. Dacă și ei văd același lucru li se explica comportamentul. Oare totuși ce au consumat, să fie un nou drog? Ceea ce o nedumerea era vârsta lor. Niciunul nu mai era adolescent și, cu excepția bărbatului care mirosea a alcool și sudoare, restul erau funcționari, ba chiar și o asistentă medicală. Ce putea fi?

Privi îndelung spre pod și spre apa maronie a Begăi. Nimic nu o tulbura. Trase aer în piept și poate, poate un pic de miros de mâl i se strecură în nări. Un miros specific și natural, dat de plantele acvatice, de pești, de broaște. Ridică din umeri. Și ca să pună capac la toate, cadavrul era de negăsit. Toată această agitație, de bărci pneumatice, de bărbați ce alergau în toate părțile urlându-și ordine, comenzi, sau ce făceau ei, era degeaba. Unde ar fi putut dispărea?

– Ați spus ceva?

Nu, nu spusese nimic. Încerca să găsească o logică, să se agațe de puținele informații smulse de la martori pentru a putea întocmi un raport credibil. Se și vedea în fața comisarului, a cărei atitudine zeflemitoare, cel puțin, la adresa femeilor din inspectorat era bine cunoscută și spunându-i… ce? Păi să vedeți, o femeie, sau fată, cu pantaloni, sau fustă, cu bluză, sau tricou, cu părul scurt, sau lung, a sărit, sau pășit… ah, nu, nu, nu! Era o nebunie.

– Ați spus ceva, doamnă?

Bărbatul se aplecase ușor spre ea într-un gest de protecție. De ce toți netoții ăștia simt nevoia să o protejeze? Pentru că era mică de înălțime, pentru că era încă foarte tânără? Un val de furie îi străbătu tot corpul.

– Nu!

Văzu după chipul lui că strigase prea tare. Fu rândul ei să tragă aer în piept și să se liniștească.

– Așadar, când ai auzit… zgomotul, ai fugit înspre pod.

– Da, doamnă.

– O dată cu tine fugeau și ceilalți, arătă spre martori.

Bărbatul se roti și se uită lung la grupul de bărbați și femei ce stăteau nemișcați privindu-i.

– Nu pe toți, doar pe femeia aia și bărbatul ei, pe ceilalți i-am întâlnit după.

Și dacă totul era o minciună? îi trecu inspectorului prin minte.

– Spui că nu-i cunoști.

– Nu, doamnă! Acum i-am văzut prima dată!

– Mai uite-te la ei, nu recunoști pe nimeni?

– Mă jur doamnă, vă rog să mă credeți!

Ea ridică din umeri.

– Eu te cred, chiar te cred.

Era iar palid și buza de jos îi tremura ușor.

– Doamna…

Ridică palma și-i făcu semn să tacă. Noua ipoteză nu-i dădea pace. Nu-i va fi greu să găsească legături între ei. Bărbatul din fața ei lucra cu ora, tăia lemne, săpa, sau plivea în grădini, ajuta prin gospodării. Restul erau din cartier. Fie stăteau pe bănci, fie veneau sau mergeau undeva. Era imposibil să nu se fi cunoscut înainte.

Cu cât se gândea mai mult cu atât figurile lor palide căpătau un alt înțeles. Îi ascundeau ceva, se apărau unul pe altul, făcând ceea ce fac dintotdeauna complicii în astfel de ocazii. Fie se prefac că nu se cunosc, fie își oferă unul altuia alibiuri. Așadar, rememoră ea fragmente din discuțiile anterioare, dinspre Plopi venea perechea femeia cu bluză roșie, bărbatul cu tricoul negru. Scoase un creion și desenă în agendă canalul Bega, două linii transversale reprezentând podul, și doi omuleți pe malul celălalt.

Bețivanul venea dinspre parc, de fapt era în parc. Îl desenă ceva mai îndepărtat. Aproape de canal, pe o bancă era doamna… răsfoi carnețelul, doamna Mihăilescu, ce locuia nu departe pe Mătăsarilor. Îl aștepta pe soț. O desenă și pe ea. Ceilalți doi bărbați erau și cei mai apropiați de pod, pescuiau. Unul chiar sub pod, celălalt pe partea opusă, în micul golf făcut de Bega în dreptul Uzinei.

O tuse ușoară o atenționă că bărbatul din fața ei își pierduse răbdarea.

– Da, spuse doar pentru a întrerupe tăcerea în timp ce schița ultimele linii din planul general.

– Mi-am adus aminte…

– Da?

– De sub pod a ieșit în fugă un pescar.

Își ridică ochii din carnețel. Tocmai îi desena pe cei doi, unul pe o parte, altul pe cealaltă. Oare bețivul văzuse ce făcea? Nu putea fi atât de deștept încât să-i prevadă mișcările. Ideea de a-i desena îi venise pe loc și nu-și aducea aminte să o fi anunțat cumva.

– Așa, cine? Tu fugeai spre pod, el fugea dinspre pod.

– Practic a țâșnit de acolo, că m-am și speriat, Doamne iartă-mă!

Trebuie că era Firescu, bărbatul rotofei cu bască de pescar și vestă kaki.

– Și el tot de mâl fugea?

Aproape că șoptise, îi era frică ca vreun agent aflat în apropiere să nu audă și să ducă mai departe vorba. Parcă-l și vedea pe comisar rânjind la ea, apoi la gașca de bărbați ce-l înconjurau: „Și ia spune, doamna inspector, ce vrea să ajungă comisar, ce au văzut martorii dumitale? Mâl, dragilor! Mâl au văzut ei!”

Strânse din dinți și își înghiți nodul dureros de furie și neputință. Bărbatul însă, de parcă înțelegea situația ingrată în care se afla, îi răspunse la fel de șoptit:

– Era acoperit de el, doamnă, din cap până-n picioare. Abia de respira. A țâșnit, apoi a căzut, s-a tăvălit prin iarba de colea și a vomitat.

Un lucru nou. Trecu în dreptul individului: „a vomitat, de căutat urme”. O idee nouă îi încolți în minte.

– Tu nu ai vomitat?

– Nu, doamnă, deși…

– Văd, nici acum nu te simți prea bine și apoi, ai lucrat la desfundări, nu?

– Nu voi mai bea niciodată și nici nu mă voi mai apropia de Bega! E ceva putred acolo, e ceva care a ieșit și apoi a intrat.

Fu luată prin surprindere de claritatea imaginii oferită de vorbele bărbatului.

– Ceva fără formă, ceva ca o… ca o baltă vie, care se târăște, dar și explodează, se întinde și se retrage, ca o, ca o inimă, ca atunci când despici burta porcului, doar că mațele nu mai intră înapoi, dar ăsta da, ce o fi…

Îi făcu semn să tacă. Agentul de legătură se apropia. Vocea ridicată a bărbatului atrăsese atenția.

– Sunt probleme?

Mda, sunt, că altă treabă nu ai decât să tragi cu urechea.

– Ceva noutăți? întrebă ea, neoferindu-i niciun răspuns.

Agentul își mută privirea de câteva ori de la unul la altul, dar nevăzând nimic suspect ridică din umeri.

– Au mers până la Podul Dacilor, nimica.

Îi arătă carnețelul și agentul se îndepărtă.

– Și vrei să te cred? continuă ea să-i vorbească în șoaptă.

Uluiala contorsionă trăsăturile bărbatului.

– Ați spus că mă credeți!

Se prefăcu că răsfoiește carnețelul, apoi cu o mină gravă se apropie de capul podului. Bărbatul o urmă târșâindu-și picioarele. Îi auzea respirația grea și îi simțea acreala transpirației. Indiferent ce văzuse, era îngrozit. Se întoarse spre martori încercând să surprindă un gest suspect. Erau la fel ca înainte. Împietriți și înghesuiți unul în altul.

Când ajunse la pod urcă treptele de metal și se sprijini de marginea din amonte. Bărbatul dădu din cap a negație. Nu voia să o urmeze.

– Așadar, tu veneai dinspre parc, o pereche venea din partea opusă, pe bancă de acolo era o femeie și mai doi sub pod. Cinci în apropiere și unul, adică tu, venind în fugă. Greșesc?

Privirile bărbatului erau golite de orice simțământ. Avea pupilele dilatate ca ale unui drogat.

– Nu știu, vă rog să mă credeți și să coborâți de acolo. Eu nu am văzut pe nimeni!

– Ai văzut-o pe victimă.

Sperase ca bărbatul să-i cadă în capcana întinsă, dar el refuzase. Din nou se întrebă cât de deștept putea fi un lucrător cu ora, sau dacă era în fața unei crime cu premeditare. Un fior de plăcere o încercă. Ar fi cazul perfect pentru o avansare înainte de termen. Ce figură ar mai face comisarul. Îi auzea aievea scrâșnetele dinților și vocea răstită bagatelizând totul, așa cum făcea de fiecare dată când o femeie rezolva un caz important.

Dar oare chiar o va propune spre avansare? Privi în lungul podului, apoi spre apa liniștită a Begăi, pe care pluteau două bărci pneumatice și trei scafandri. Fără cadavru nu exista nicio crimă. Nicio dovadă, alta decât vorbele nebunești ale martorilor. Mai ales ale bărbatului ce tremura la doi metri de capul podului.

– Cum arăta?

Aproape că-i auzi efortul pe care-l făcea pentru a vorbi.

– V-am mai spus doamnă, era mică de înălțime…

– Unu cincizeci, unu șaizeci?

– Cam așa…

– Ce culoare avea părul?

– Negru, doamnă, dar nu înțeleg de ce mă mai întrebați o dată?

– Eu pun aici întrebările! Cu ce era îmbrăcată?

– Blugi negri, bluză albastră…

– Pantofi?

– Asta nu am văzut.

– Ai zis că erau negri.

– Da, da, erau negri sau închiși la culoare, nu am văzut prea bine, eram departe și mai și fugeam.

– De ce ai crezut că se aruncă-n apă?

– Păi…

Se opri și își îndreptă privirile spre canal. Unul din scafandri trăgea ceva după el. O barcă pneumatică se apropie. Era un pachet cu haine, putea fi sau putea să nu fie un cadavru.

– Nu e ea, spuse brusc bărbatul.

Se uită la el, apoi la martori. Cu toții dădură din cap într-un singur gest. Ce naiba e cu oamenii ăștia? se întrebă polițista.

– Cum de ai știut, ridică ea vocea, că se sinucide?

– Pe ea nu o vor găsi niciodată, șopti bărbatul fără să o privească. Ea a fost chemată și s-a dus, împotriva voinței ei. Pentru că… Bega a vrut-o!

„Bega a vrut-o”, notă ea în carnețel. Să fie oare vorba de un cult? Un cult al cui și pentru ce? Realiză brusc că nu avea nicio idee. Pregătirea ei teoretică, toată școala de poliție, nu o pregătise pentru acest moment. Dacă, era un cult, își spuse ea, apoi repetă ideea împotriva voinței, cu voce tare:

– Este un cult?

Bărbatul nu-i răspunse și se întrebă dacă măcar știe ce l-a întrebat. Părea absorbit de curgerea lină a apei, de zgomotele făcute de scafandrii și polițiștii locali ocupați cu găsirea cadavrului. Fusese doar un morman de crengi cu ceva haine. Se auzeau înjurături și vorbe spuse la mânie. Își pierdeau vremea, realiză ea. Se chinuiau degeaba, cadavrul nu se mai află aici, nici mai în aval, nu mai era deloc, dispăruse din lumea asta. Se scutură înfiorată. Un miros neplăcut de putreziciune, amestecat cu sunete ascuțite de păsări de apă, de loviturile ritmice ale valurilor o înfioră.

Aproape se dezechilibră, dar mâna fermă a bărbatului o prinse.

– Ați văzut? șopti el.

O clipă, dar era doar imaginația ei prea bogată, cu siguranță, dar o clipă, atât cât trebuie că durează zbaterea unei pleoape, Bega fusese acoperită de un mâl negru, ce se întinsese peste maluri, acoperind oameni, păsări, case, tot. Iar în centrul ei un vârtej, atrăgea tot ce plutea la suprafață. Văzuse, sau își închipuise, cum bărcile se aplecaseră într-o parte și cum bărbații dădeau din vâsle neînțelegând ce se întâmplă, spunându-și unul altuia că apa e aici mai tulbure ca în oricare altă parte și că Bega, doar un canal de câmpie, are personalitatea lui, una nu atât de aspră ca a Dunării, spuneau ei, sau a Mureșului, care e rău de tot și nici cu Timișul nu te joci. Dar Bega, e doar un canal!

Cât să fi durat? Și ce ar fi făcut dacă mâna bărbatului nu ar fi împiedicat-o să se urce pe balustrada podului?

– Nu, doamnă, nu atâta timp cât sunt eu aici.

Se uită spre martori și-l văzu pe bărbatul cu șapcă și vestă de pescar cum își pleacă privirea. Abia acum realiză că el singur stătea separat de ceilalți, cu capul în piept, transpirat și privind speriat nu înspre canal ci înspre oameni, iar acum spre ea. Ca o străfulgerare le înțelese comportamentul, dar mai ales vina ce-l măcina pe pescar.

Dădu din cap, privind întreaga scena. Sub pod ceva își făcuse culcușul, poate că venise de undeva, sau poate că locuia acolo dintotdeauna. Îi simțea mirosul de putreziciune, îi auzea respirația, îi simțea prezența grea, copleșitoare, chiar și acum când se retrăgea mulțumită de pradă.

– Nu, nu, nu! spuse cu glas tare, atrăgând atenția asupra ei.

Bărbatul vru să o sprijine, însă privirea polițistei se înăspri și își reluă postura dreaptă de dinainte de acel moment. Scoase din nou carnețelul și tăie toate cuvintele ce-i puteau deturna atenția: mâl, miros, putreziciune, tentacule, pleosc…

– Așadar, reluă ea interogatoriul. Cam pe unde era femeia?

Bărbatul devenise mai palid ca oricând. Îl văzu cum aruncă o privire spre martori, apoi spre ea. Le vedea pupilele dilatate, le putea mirosi frica, la fel cum putea auzi respirația de sub pod. Toate sunt năluciri, decise ea, am nevoie de un prânz bun, o cafea și poate o plimbare prin Rozelor. Cazul e simplu, așa cum sunt toate cazurile care mi se dau mie.

Închise agenda, se întoarse cu spatele la Bega și făcu câțiva pași, urmată de bărbat. Cu cât se depărta mai mult de canal cu atât se simțea mai bine, ceea ce era o prostie, își spuse ea supărată, o prostie care riscă să mă coste întreaga carieră. Mai bine să revin asupra ipotezei sinuciderii, e cel mai bine așa, iar comisarul va fi mulțumit. Încă un caz rezolvat repede și obiectiv de către cel mai tânăr inspector femeie.

---

Ilustrație de Remus Rigo ©123RF.com