Now Reading
Arcașii Sfântului Gheorghe

Arcașii Sfântului Gheorghe

Se întâmpla în timpul Retragerii celor Opt Mii, dar Cenzura mă împiedică să fiu mai explicit. A fost însă în cea mai îngrozitoare zi din acele vremuri groaznice, ziua în care am fost atât de aproape de colaps, încât umbra distrugerii a întunecat îndepărtata Londră. În absența veștilor, oamenii s-au lăsat cuprinși de deznădejde, de parcă suferința ostașilor pe câmpul de luptă se cuibărise în inimile lor.

În această zi nenorocită, când trei sute de mii de soldați și artileria din dotare s-au revărsat ca potopul asupra unei mici companii englezești, un punct din aliniament, mai presus de toate, a fost, pentru o vreme, nu doar în primejdie de a fi înfrânt, ci chiar anihilat. Cu îngăduința Cenzurii și a experților militari, am putea descrie acest colț drept o „pungă”, iar dacă această pungă ar fi fost zdrobită, întregul corp expediționar englez ar fi fost spulberat. Forțele Aliate ar fi fost nevoite să se retragă, iar cucerirea Sedanului ar fi fost inevitabilă.

Artileria germană a bombardat toată dimineața acel colț, dezlănțuind o ploaie de obuze asupra celor aproximativ o mie de oameni care-l apărau. Soldații luau în derâdere obuzele, poreclindu-le în fel și chip, ba și pariau pe seama lor, întâmpinându-le cu arii de varieteu. Însă obuzele cădeau și explodau, și sfârtecau englezi de bună credință, făcându-i bucăți și smulgând frate de lângă frate și, odată cu arșița zilei, se întețea și barajul artileriei germane. Nici vorbă de izbăvire. Artileria engleză era bună, dar insuficientă, și în acea clipă era încetul cu încetul pulverizată.

Când e furtună pe mare, vine acea clipă când matrozii își spun: „Mai rău de-atât nu poate fi, mai grozavă nu poate fi vijelia”, și taman atunci se aude o bubuitură, mai asurzitoare ca toate de până atunci. Așa și cu tranșeele britanice.

Nu existau niciunde în lume inimi mai dârze ca inimile acestor ostași. Dar și ei au fost îngroziți de iadul dezlănțuit și de șapte ori încălzit* al canonadei germane, care se prăvălea asupra lor și îi copleșea, și îi nimicea. Și-atunci au văzut din tranșee că asupra lor se năpustea o armie formidabilă. Din miile de oșteni englezi, doar cinci sute erau rămași în viață, iar infanteria germană se revărsa de pretutindeni asupra lor, șiruri-șiruri, o mare cenușie, zece mii de ostași, după cum s-a dovedit mai târziu.

Nu exista nicio speranță. Unii dintre ei și-au strâns mâinile. Altul a născocit o nouă variantă a cântecului de luptă „Adio, Adio Tupperary”, înlocuind versul de final cu „Și nu vom ajunge acolo”. Și au continuat să tragă, foc după foc. Ofițerii au înțeles că altă ocazie de a-și pune în valoare măiestria de trăgători nu se va mai ivi. Germanii cădeau secerați de gloanțe, rând după rând. Glumețul de mai devreme, cel cu Tipperary, a întrebat: „Cât îmi luați până la Sidney Street?”** Iar cele câteva mitraliere au făcut ce-au putut. Dar cu toții știau că e de prisos. Cadavrele cenușii se îngrămădeau în companii și batalioane, iar alții le luau locul, veneau și tot veneau, fără preget, avansând în număr mare din zări nevăzute.

– Lume fără sfârșit. Amin, rosti un soldat britanic, fără noimă, potrivindu-și ținta și trăgând.

Apoi și-a amintit – nici el nu-și ce l-a dus cu gândul într-acolo – un ciudat restaurant vegetarian din Londra unde servise o dată sau de două ori câteva preparate exotice, un soi de crochete de linte și alune ce treceau drept friptură. Pe toate farfuriile din restaurant era imprimată icoana Sf. Gheorghe în albastru, însoțită de mottoul Adsit Anglis Sanctus Georgius – fie ca Sf. Gheorghe să-i izbăvească pe englezi. Întâmplător, soldatul știa latină și alte lucruri inutile, iar acum, în vreme ce lua câte-un inamic la ochi și trăgea în masa cenușie ce avansa la trei sute de metri depărtare, rosti acest motto pios și vegetarian. Continuă să tragă până ce Bill, din dreapta lui, i-a tras o scatoalcă zdravănă peste cap, spunându-i vesel că muniția Maiestății Sale costă bani și n-ar trebui irosită pe desene amuzante „gravate” în cadavrele nemților.

De cum și-a rostit invocația, latinistul a simțit ceva ca un fior sau un șoc electric traversându-i trupul. Vacarmul bătăliei se estompă până la murmur în urechile sale. Auzi în schimb un glas răsunător care slobozi un strigăt ca de tunet: „La arme! Oaste! La arme!

Inima i se încinse ca un cărbune pe foc, apoi se făcu rece ca gheața când realiză că un cor de voci răspundeau invocației sale. Auzi, sau i se păru că aude „Sfântul Gheorghe! Sfântul Gheorghe” răzbătând din mii de piepturi.

– Ha! Sfinte cu inima curată, izbăvește-ne pe noi de rău!

– Sfântul Gheorghe pentru scumpa noastră Anglie!

– Ajutor! Monsenior Gheorghe, sfinte, ajută-ne pe noi.

– Ha! Sfântul Gheorghe! Ha! Sfântul Gheorghe! Arc lung, arc vânjos.

– Cavaler al Cerurilor, ajută-ne!

Nici bine n-auzi oșteanul aceste glasuri că dinaintea lui, după tranșee, se înălță un rând de siluete strălucitoare. Siluetele încordară arcurile și, la comandă, sloboziră norul de săgeți care zbură prin văzduh, cu zumzet și în, către oastea germană.

Ostașii trăgeau în continuare din tranșee. Nu-și făceau mari speranțe, dar chiar și așa, ocheau și trăgeau cât de bine puteau. Brusc, un glas se ridică deasupra vacarmului.

– Să ne-ajute Dumnezeu! urlă soldatul către camaradul său, dar facem minuni de-a dreptul! Ia uite la toți… domnii ăia în cenușiu, uite la ei! Îi vezi? Nu cad cu zecile, sau cu sutele… Cu miile se duc, ia! Uite! Uite! S-a dus un regiment cât am stat eu de vorbă cu tine acu’!

– Ia mai ține-ți gura! urlă ostașul de lângă la el, ducând pușca la ochi. Ce tot îndrugi acolo?

Dar își înghiți numaidecât vorba și se holbă uluit, căci oamenii cenușii cădeau răpuși cu miile. Strigătele guturale ale ofițerilor germani ajunseră și la urechile englezilor, însoțite de detunătura revolverelor, pedeapsa celor care se temeau să avanseze, dar chiar și așa, rând după rând de soldați se prăbușea la pământ.

În tot acest timp, latinistul auzea strigătele ostașilor:

– Ajutor, Monsenior, iubite sfânt, vino iute de ne izbăvește! Să ne-ajute Sfântul Gheorghe!

– Cavaler al Cerurilor, ajută-ne!

Săgețile zburau atât de iute și de multe că întunecară cerul, iar zumzetul lor era o dulce melodie. Hoarda păgână se risipi dinaintea lor.

– Întăriri la mitraliere! îi strigă Bill lui Tom.

– Nu le-aud, strigă Tom. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu. I-a pedepsit pe afurisiți!

Zece mii de soldați germani au căzut în asaltul asupra punctului apărat de armata engleză, și astfel Sedanul a fost salvat. În Germania, o țară guvernată după principii științifice, Statul Major a concluzionat că englezii, demni de dispreț, au folosit obuze umplute cu un gaz otrăvitor, întrucât pe cadavrele soldaților germani nu se zăreau răni. Dar cel care cunoștea gustul alunelor, chiar și atunci când acestea se deghizau în friptură, mai știa că Sfântul Gheorghe îi chemase pe Arcașii de la Azincourt în apărarea englezilor.

traducere de Alexandru Maniu

_________________________________________-

* trimitere la Daniel 3:19, în Biblie, din care aflăm că „[Nabucodonosor] luat din nou cuvântul şi a poruncit să încălzească de şapte ori mai mult cuptorul de cum se cădea să-l încălzească.” pentru a-i arde de vii pe cei care refuzau să i se închine, lui și zeilor săi.

** aluzie la „Asediul de pe Sidney Streey” (Londra, East End, 1911) în care doi imigranți letoni (jefuitori de bănci) au ținut piept poliției și, ulterior, armatei engleze timp de șase ore înainte să fie răpuși de gloanțe.

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
1
In Love
1
Not Sure
2
Silly
0
View Comments (3)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top