Now Reading
Incident la Hotelul Roșu

Incident la Hotelul Roșu

Moscovici şi Popescu priveau muţi. Popescu scoase mecanic carnețelul, începând să noteze, în timp ce Moscovici se scărpina în cap, nevenindu-i să creadă.

– Nu concep, zise Moscovici, lăsându-se pe vine, fiind mai apoi înghițit de tăcerea care cuprinsese din nou sala de mese a Hotelului Roşu.

Scârțâitul creionului lui Popescu pe hârtie se opri brusc.

Moscovici tresări involuntar.

– S-a rupt vârful, zise Popescu.

Moscovici îi întinse mecanic creionul personal, neputând să-şi ia ochii de la camera cu tavan înalt în care se găseau.

– Poate ar trebui să luăm şi nişte instantanee, gândi cu voce tare Popescu, în timp ce nota furibund, sâsâitul molcom al vârfului de grafit peste hârtia de proastă calitate rămânând singurul lucru care deranja tăcerea.

– O să mi se facă rău, declară Moscovici, scoţând o batistă motolită dintr-unul dintre buzunarele parpalacului său de piele, acoperindu-și gura.

– Presupun că tot eu va trebui să fac şi pozele? întrebă Popescu, fără să-şi ridice nasul din carneţel.

Moscovici începuse să icnească supărător.

– Găseşte-ţi altceva de făcut, îi zise Popescu, jenat de sunetele colegului, care-l împiedicau să noteze în ritmul său obişnuit.

– Mă duc să interoghez supraviețuitorii, aruncă Moscovici, părăsind încăperea.

– Strălucită idee, punctă Popescu, bucuros că fusese lăsat singur.

Camera, observă acesta, notând furibund, emana un miros de carne arsă.

Apoi Popescu văzu şemineul şi rămăşiţele carbonizate ale unui viţeluş la proţap – evident sursa mirosului.

Nu se putu abţine să nu descrie camera, fiind din fire deosebit de meticulos.

Sala de mese a hotelului avea tavan înalt şi pereţi acoperiţi cu lambriuri şi trofee de vânătoare. O masă lungă doldora cu sticle pe jumătate băute sau abia deschise, farfurii pline, tacâmuri rezemate în margini de veselă, scrumiere care aproape se revărsau şi pahare răsturnate, indicau faptul că incidentul se petrecuse pe când sindrofia era în toi.

Popescu îşi trecu metodic privirea peste încăpere, scufundându-şi din nou nasul ascuţit în carneţel pentru a nota, observând un chipiu de colonel ŞMERŞ[1] uitat pe capul unui urs carpatin ridicat pe labele din spate şi rămas aşa, cu gura lăbărţată într-un muget mut şi împăiat, profilându-se în lumina amiezii care filtra slab prin draperiile grele.

Peste şemineu trona un cap de rinocer alb. Sub capul de rinocer, pe pultul de bazalt vulcanic de deasupra gurii şemineului umplute cu movile de cenuşă, stătea o hienă blocată într-un rânjet maniacal şi o acvilă de munte care ţinea strîns în cioc lanţul de care încă atârna o zvastică din ceea ce părea a fi aur pur – ultimele rămășițe ale gusturilor deloc sănătoase ale fostului proprietar – al cărui dosar informativ Moscovici îl citise cu voce tare – în timp ce Popescu naviga prin cețurile dimineții, peste serpentine, la volanul Jeep-ului, grăbindu-se să ajungă la locaţie.

Conform dosarului, proprietarul dispăruse brusc în septembrie 1944; se presupunea că în cel mai fericit caz fusese înghițit de un vagon de tren, sortit unei dezintegrări garantate în drumul interminabil spre Magadan[2].

Popescu mai ridică pentru o clipă nasul din carnețel, ca să fie sigur că numărase bine. Apoi trecu meticulos pe foaie numărul 21, urmat de substantivul „cadavre”. Adăugă sub formă de unică observație subiectivă adjectivul „bizar”. Apoi îşi ţuguie buzele, satisfăcut. Băgă la loc în haina de piele carneţelul, împreună cu creionul. Scoase un port-ţigaret ieftin din buzunarul interior al hainei, bătu capătul ţigării pe capacul de tinichea şi-şi aprinse un chibrit, trase, după care tuşi sec înainte să dea fumul afară pe nas, ieşind şi el pentru a se duce la automobilul de serviciu, acolo unde se găsea trusa cu aparatul foto.

Traversă holul de la intrare, trecând pe lângă Moscovici, care-şi începuse interogatoriul oferind celor doi bărbaţi aşezaţi pe canapea câte o ţigară.

Unul dintre bărbaţi, mai tânăr, îmbrăcat în costum de recepţioner, încărunţise de la şoc şi se chinuia să aprindă, neputând să-şi controleze tremuratul mâinilor. Celălalt, chel, masiv şi mai în vârstă, într-o uniformă rusească cu gulerul desfăcut, lăsase țigara proaspăt aprinsă să-i atârne între buze în timp ce privea în gol, murmurând doar:

– Tasia, Tasia, Tasia…

– Aha, zise Moscovici. Şi cine anume este această Tasia?

 

Fetiţa se numea Tasia. Avea 5 ani.

Bona fetiţei se numea Nadejda. 18 ani.

Bărbatul chel, colonelul ŞMERŞ Mitia Fedotenko, 39 ani, dădu mecanic semnalmentele celor două. Tasia – păr roşcat, pistrui, ochii verzi. Nadejda – plinuţă, ten lăptos, păr blond, ochi albaștri. Ambele îmbrăcate în pijamale, atunci când le lăsase în cameră, pregătite de culcare. Ambele dispărute.

Moscovici întrebă din reflex dacă mai lipsea cineva.

– Nu cineva. Ceva, răspunse colonelul.

– Ce anume? sări Moscovici, dornic să noteze.

– Un ursuleţ de pluş pe nume Oleg, răspunse colonelul, încercând să-şi suprime un suspin.

Incidentul se declanșase, stabiliră Moscovici şi Popescu, în noaptea dintre 21 şi 22 iunie 1945.  Recepționerul hotelului constatase, intrând în sala de mese, situația aberantă, având totuşi tăria să alerteze telefonic autorităţile române înainte să albească de la şoc şi să leşine în recepţie.

Pe Fedotenko îl găsiseră în liftul hotelului, dormind tun, mirosind puternic a alcool.

La scurt timp zona fusese izolată. Victimele – pe lângă personalul de serviciu şi bucătarul, care însumau 8 cadavre cu totul (bărbaţi şi femei) – includeau 6 demnitari (3 români şi 3 sovietici) importanți. Plus cele 7 dame de consum aferente – „cu toatele colege subt acoperire, sau colaboratoare la Siguranţa Statului, Departamentul Relaţii Speciale”, notă cu acribie Popescu.

Datorită circumstanțelor neobișnuite, a demnitarilor străini implicați şi a repercusiunilor diplomatice care ar fi putut surveni dacă totul se făcea public în starea în care se găseau lucrurile – adică dezastru – se decisese ca procedura să decurgă clasic.

Adică se mersese pe clasica manevrare a batistei deasupra țambalului, a temporizării, a jucatului după ureche, a datului din umeri şi-a aruncatului pisicii, preferabil în poala altcuiva.

Moscovici şi Popescu îşi înștiințară superiorii pe canale secundare (staţie radio şi limbaj cod –  SITUAŢIE ÎMPUŢITĂ stop, 3 CAŞALOŢI MORŢI stop, 3 GUVIZI ASEMENEA stop, 1 CAŞALOT VIU, PUI DE CAŞALOT LIPSĂ stop, INEXPLICABIL stop), aceștia la rândul lor hotărând să transmită printr-o notă informativă colegilor aliaţi din URSS „că datorită unor amenințări teroriste din partea grupărilor de partizani fascişti care s-au aciuit şi aşa mai departe, a început să să opereze în zonă”, astfel că revenirea persoanelor aferente la Bucureşti urma să fie făcută „atunci când va fi oportun”. Se asigura astfel câștigarea de timp și pregătirea terenului, în cazul în care negăsirea unei explicații plauzibile necesita ca vina să fie aruncată asupra unor suspecți credibili, care incidental se găseau deja în beciurile Siguranței şi care puteau fi sacrificați la nevoie, tot ce mai lipsea fiind motivul.

Pentru început birourile dispuseseră sechestrarea supraviețuitorilor ca urmare a interogatoriului iniţial, decizându-se carantinarea perimetrului, lucru deloc greu deoarece staţiunea turistică fusese oricum depopulată, servind ca destinaţie de relaxare discretă.

Caracteristicile bizare şi inexplicabile ale incidentului, corelate cu periculozitatea evidentă a repercusiunilor care urmau să decurgă din faptul că incidentul se profila a fi un caz absolut irezolvabil, condamnând pe oricine s-ar fi ocupat de acesta la rolul de ţap ispăşitor, îi determinară pe anchetatorii de serviciu – Moscovici şi Popescu – să propună superiorilor lor, care încuviințară, predarea cazului proaspăt născocitului şi deloc oficialului Directorat II.

Directoratul II avea un singur cadru operativ, scos din mecanismul oficial al serviciului de informații militare, care se găsea aflat în plin proces de „recalibrare şi curățire”. Cadrul fusese mutat la Siguranţa Statului disciplinar „şi provizoriu”, în baza unor presupuneri ce se sedimentaseră repede în proaspăt descoperita gândire politică majoritară, devenind fulgerător concluzie în momentul în care direcția din care bătea vântul ideologiei nu numai că devenise evidentă, ba chiar se cimentase în capul multora, dacă aceștia se dovediseră destul de abili să compileze din timp informația disponibilă, evident. „Astfel că cadrul în cauză este, bine-înțeles, sortit oricum unei lichidaţiuni ulterioare”, în momentul în care apele politice s-ar fi limpezit cu desăvârșire, iar aparatul legislativ ar fi permis digerarea fizică a individului în cauză, conform legii. „Până atunci tu să deservești la Directoratul II. Adică Directoratul doi i mare” după cum se exprimase Alioza Agafonovescu în scurta interpelare telefonică avută cu ofițerul vizat, în momentul însărcinării misiunii, „care este i-urile de la Individ Indezirabil. Ponimaieş?”

Sub-locotenentul Erno Drax – 29 de ani, necăsătorit, etnic german, odată student al catedrei de orientalistică al Universităţii de Istorie din Berlin, poliglot, cetăţean român şi fost ofiţer de legătură între serviciul de informații militare şi Geheimerstaatspolizei (Gestapo mai pe scurt), în calitate de translator – indezirabilul în cauză, înţelegea prea bine. Şi vorbea rusă cursiv.

 

 

Moscovici şi Popescu îl întâmpinară pe Drax proptiţi în şasiul Jeep-ului, privind soarele care începea să se scufunde după versanții muntelui, inundând valea într-o lumină roșiatică, în orele de dinaintea întunericului care avea să se lase peste ziua de 22 iunie 1945.

Indezirabilul coborâ de pe motocicleta Zundapp în pietrişul parcării, dându-şi jos casca şi ochelarii de protecţie.

Erno Drax era slab şi scund, cu păr negru şi ochi mici ascunși după ochelari cu dioptrii mari. Pe lângă figura impunătoare a lui Moscovici şi ţinuta dezlânată dar bine legată a lui Popescu, ambii purtând cu cea mai mare relaxare parpalacele de piele la care nu renunțaseră în căldura înăbușitoare a înserării, indezirabilul lor coleg părea mai degrabă un funcționar anost şi absolut inofensiv.

– Tu eşti Drax?

Acesta dădu scurt din cap în timp ce se dezbrăca de combinezonul prăfuit, pe care-l împătura acum meticulos. Îşi dădu apoi jos cizmele, cotrobăind în ataşul motocicletei, de unde pescui un rucsac greu, o pereche de ghete de munte şi propriul parpalac de piele. Se îmbrăcă tacticos, luă rucsacul în spate şi scoase dintr-un buzunar mare atârnat de şaua motocicletei un catastif gros cu coperţi din piele neagră.

Moscovici şi Popescu se apropiară între timp, prezentându-se şi pregătindu-se să-i explice colegului că ei pleacă, şi el să se-ocupe pe mai departe.

Drax scoase din buzunar o hârtie ștampilată şi semnată, o înmână lui Popescu, care o scană, rânjetul de pe faţa acestuia dispărând repede. Moscovici prinse din zbor. Agafonovescu le-o trăsese pesemne şi lor. Era evident mai bine ca orice martor al incidentului să poată fi, într-un fel sau altul, utilizabil în scopuri. Iar după cum Alioza Agafonovescu le explicase în stilul său bombastic şi agramat: „de-acuma înainte toate scopurile ieste politice”.

– Unde sînt cadavrele? îi întrebă Drax, trecând printre cei doi fără să mai aștepte răspuns, mergând spre intrarea hotelului.

Se opri sub copertina roşie peste care cineva pictase de curând şi destul de grăbit, în galben, secera şi ciocanul, dându-şi seama că cei doi colegi rămăseseră blocaţi, întorcându-se după el şi privindu-l cu ochi goi, specifici strigoilor de serviciu care înțeleg pe propria piele sintagma „personal cu folosinţă limitată”.

– N-are rost să lamentați, colegi, explică Erno Drax aranjându-și ochelarii, întorcându-se spre intrare şi scoțându-și pixul argintiu. Suntem cu toţii pe cale să ne scufundăm în acelaşi rahat. Aşa că haidem, toată lumea la scufundare!

Moscovici şi Popescu îl urmară înjurând, îndrumându-l spre congelatorul de alimente aflat în pivniţa hotelului.

 

 

Se părea că Drax cunoştea stabilimentul.

– Am mai fost aici, declară subțire acesta. În afară de nume şi de copertină, nimic nu pare că s-a schimbat.

Navigă ca un cunoscător culoarele întunecoase care dădeau din bucătărie înspre camerele tehnice şi garderoba personalului custodial, găsind fără efort uşa masivă de metal care dădea spre pivniţă, deschizând-o şi dându-se mai apoi într-o parte, așteptându-și colegii să-l prindă din urmă.

Îl lăsă pe colegul Popescu să intre înaintea lui, dorind să-i arate aceeași curtoazie lui Moscovici, însă acesta se opri la câţiva paşi de intrare, refuzând galant invitaţia:

– Eu acolo jos nu intru, sub nicio formă. Cadavrele, mă-nţelegi colega. Îmi provoacă stări.

Erno Drax observă pentru o clipă faţa fleșcăită a lui Moscovici, zâmbind slab, coborând apoi scara în spirală şi prinzându-l pe Popescu din urmă.

Acesta deschisese deja uşa înaltă şi lată a congelatorului, aprinsese lumina şi pătrunsese în camera spaţioasă, plină cu rafturi doldora de alimente, de pe tavanul căruia atârnau cârlige în care se găseau agăţate hălci de carne.

Cadavrele fuseseră sprijinite unul lângă altul pe peretele din spate. Erau toate țepene şi drepte. Aliniate. Intacte şi vinete. Fără urmă de traumatisme, plăgi împuşcate sau etc., însă.

– Aşa le-aţi găsit? întrebă Drax.

– Toate la un loc, toate în picioare.

– Unde anume au fost găsite?

– În sala de mese. Stăteau în jurul șemineului, dispuse în semi-cerc.

– De ce au fost mutate?

– S-ar fi împuțit de la căldură.

–  Aha. Şi cine te-a ajutat să aduci victimele aici? Având în vedere că…, Drax îşi căuta cuvintele, dorind să-şi păstreze aerul discret şi profesionist, înțelegând faptul că unii oameni, precum Moscovici, nu se vor obișnui niciodată să fie în apropierea unor cadavre, pe când el şi Popescu păreau că nu aveau absolut nicio problemă cu chestiuni de genul acela.

– Având în vedere că colegul Moscovici este un pic… mai aşa? se găsi Popescu dator să adauge, apreciind subtilitatea noului coleg într-ale situațiilor de rahat.

– Da. Având în vedere că este mai aşa…

– Sensibil la chestiuni de genul?

– Exact, da. Deci cine a ajutat?

– Unul dintre martori.

– Anume?

– Colonelul.

– Şi acesta unde se găseşte?

– Păi după ce m-a ajutat să car cadavrele, colegul Moscovici l-a pocnit peste cap şi l-a încuiat în recepție.

– Aha. De ce?

– Păi, pentru că punea prea multe întrebări.

– Desigur. Şi?

– Şi Moscovici a refuzat să răspundă, pentru că fie vorba între noi, habar n-avea ce să răspundă.

– Normal. Şi?

– Şi s-a răstit la el! Apoi devenit recalcitrant. Colonelul adică. Aşa că Moscovici l-a pocnit. Apoi eu. Eu de două ori. Ne-a luat ceva să doborâm animalul. Are capul dens. Densitate tipică craniilor de rusnac.

– Evident. Evident.

Drax punea întrebările în timp ce examina cadavrele, notând din când în când în catastiful deschis.

Popescu îl observa operând cu cea mai mare dezinvoltură. Nu i se părea deloc normal ca un simplu translator să fie atât de în largul său în preajma unor cadavre, dar până la urmă, în acei ani de război, văzuse atât de mulţi oameni comportându-se în cele mai surprinzătoare feluri, încât se decise să nu-şi bată prea tare capul.

– Şi celălalt martor? continuă calm Drax.

– Este încuiat în vestiarul personalului de serviciu. Devenise isteric odată declanșată calmarea colonelului. Colegul Moscovici i-a administrat o jumătate de fiolă de morfină. Va dormi până mâine de dimineață.

– Desigur, concluzionă Erno Drax, închizând catastiful. Aş dori să inspectez sala de mese acum. Roagă-l pe colegul Moscovici să-l aducă şi pe colonel, fără să-l mai brutalizeze. Aş dori să-l însoțești şi dumneata, dar te rog colega, fără violenţă, dacă se poate.

– Dacă se poate, şuieră Popescu, lăsându-l pe colegul ochelarist să iasă primul, înainte de a stinge lumina, uitând însă să mai închidă după el şi uşa congelatorului.

 

 

Fusese în acea sală de mese cu ocazia solstițiului de iarnă a anului 1941, atunci când îl şi cunoscuse pe fostul şi excentricul proprietar, pe care toţi ofiţerii nazişti care frecventau cabana de vânătoare Zum Hexenhöhle[3], îl numeau cu mare respect Herr Doktor[4]. Drax se găsise acolo în calitate de translator pentru un general român, mare simpatizant de sindrofii naziste şi ocultist de ocazie, dispărut pe front undeva lângă Orel în 1943, exact după cum prezisese Herr Doktor, care aparent avusese începând cu anul 1929 mare căutare printre elitele naziste, datorită faptului că declara oricui era dispus să audă că era un vrăjitor, avea fix 999 de ani şi putea, printre multe altele, să prezică viitorul.

Cabana fusese aparent transformată într-un hotel destinat noilor elite care se profilau acum la oriziont, însă din ceva motiv, lui Drax i se părea că spiritul lui Herr Doktor continua să bântuie. Evident, dispăruse poza în care acesta stătea drept, privind obiectivul cu un zâmbet ermetic pe buze, braţ la braţ cu un Himmler care-l privea pios, cât şi portretul ce purta autograful Führerului, sau scrisoarea de mulțumire înrămată pe care o primise de la Göring.

Zvastica o găsi tot acolo, deasupra șemineului. Îi cauza acum o senzație apăsătoare de greaţă şi ruşine. Înainte fusese vrăjit de irizaţiile roşiatice pe care luminile focului din şemineu le făcură să joace în acea noapte ciudată de solstiţiu, în care Herr Doktor îi strânsese pe toţi într-un semicerc, ţinând între mâini câte o lumânare lungă şi neagră pe care asistentul proprietarului – un ins ciudat, tăcut şi rigid – o înmânase fiecăruia înainte de începerea ritualului.

Lucrurile absolut bizare care se întâmplaseră după aceea, şi pe care Erno Drax nu şi le pututse niciodată explica, alegând să-şi suprime (şi nereuşind) orice urmă de amintire legată de acele evenimente, fuseseră cu siguranţă nimic mai mult decât rezultatul unei halucinaţii colective, cauzată mai mult ca sigur de fumul aromat şi greu al tămâii de copal[5] pe care asistentul lui Herr Doktor o răspândise prin întreaga sală cu ajutorul unui blid plin cu cărbuni peste care tot adăuga gogoloaie de răşină gălbuie, răspândind coloane dense cu ajutorul unui evantai negru.

Fără ca Drax să-şi fi dat seama, Herr Doktor începuse între timp incantația şi de-acolo înainte, lucrurile o luaseră complet razna. Îşi mai amintea că Herr Doktor levitase, un SS-ist începuse să ţipe isteric, alţii auzeau voci, pe când unii înlemniseră privind cum peretele din spate al şemineului începuse să se dea la o parte, dezvăluind un portal întunecat care dădea înspre o altă dimensiune.

În tot acest timp asistentul lui Herr Doktor se deplasase mecanic de la invitat la invitat, acoperindu-i în nori de fum. Cu toţii consumaseră în prealabil cantităţi copioase de Armagnac[6] în decursul serii, fumând havane sau ţigări turceşti, Herr Doktor servind apoi pastile de Pervitin[7] cât şi cocaină roz de o puritate desăvârşită, fabricată de către Merck GmbH., adusă tocmai de la Darmstadt. Evident, totul nu fusese nimic mai mult decât o înlănţuire de şarlatanii iscusite şi scamatorii de bâlci, jocuri de lumini şi umbre – iluzii.

Cum necum toţi participanţii se aflau în culmea unui extaz cvasi-religios.

După ce Herr Doktor îşi termină numărul de levitaţie şi spiritele se mai potoliseră, participanţii explodând în aprecieri şi ropote de aplauze şi Sieg Heiluri congratulatorii, remarci asupra destinului ales al neamului arian; asistentul odios sună dintr-un clopoţel cu mişcări de marionetă, iar doamnele îmbrăcate în costume apetisante îşi făcură delicios apariţia, totul degenerând repede într-o orgie de zile mari, concluzionând cum se cuvine sărbătoarea păgână.

– Ou sont les neiges d-antan? comentă sec omuleţul, frecându-şi ochii obosiţi pe sub lentilele groase.

Drax îşi trase un scaun, revenind la realitate, simţindu-şi capul invadat de întrebări. De ce fuseseră cadavrele dispuse în semicerc? De ce morţii nu aveau absolut niciun semn pe corp? De ce recepționerul şi colonelul ŞMERŞ fuseseră lăsaţi în viaţă? De ce fetiţa şi bona dispăruseră? Şi cât timp mai avea oare la dispoziţie până când sinistrul Alioza Agafonovescu avea să se dispenseze de serviciile sale, trimiţându-l în gulag?

Şi ar mai fi putut continua, însă în încăpere intră împiedicând-se colonelul Mitia Fedotenko, masându-şi tăcut gâtul cu mâinile încătuşate, în timp ce Moscovici îl ţinea din spate de materialul şifonat al vestonului, împingându-l în direcţia unui scaun; Popescu aţintind un Luger bine întreţinut asupra rusului masiv. Scaunul scârţâi sub greutatea acestuia.

– Ce-i?! se burzului Fedotenko în rusă la ochelaristul slăbănog care-l privea.

– Aş dori să încep prin a-mi cere scuze faţă de comportamentul neprofesionist al colegilor mei, începu Erno Drax, vorbind rusa curat, fără accent.

– Plutonul de execuţie vă paşte pe toţi, zise colonelul ŞMERŞ, începând să înjure atunci când Popescu îi mai arse o scatoalcă după ceafă.

– Linişteşte-te tovarăşe, adăugă suav Moscovici în rusă, aplecându-se amenințător peste colonel, aici toţi suntem în aceeaşi oală. Şi încă n-am dat de fundul dânsei.

Erno Drax se ridică, inteţionând să-l lovească pe Moscovici peste faţă, atunci când se opri în dreptul şemineului, observând ceva într-unul din movilele de cenuşă ale acestuia.

– Cât de bine aţi inspectat încăperea? îi întrebă Drax pe cei doi colegi.

– Cât de bine s-a putut, date fiind circumstanțele, zise Moscovici aruncându-i priviri lui Popescu.

– Am tras nişte cadre cu dispunerea cadavrelor, completă Popescu.

– Şi-n rest?! întrebă Drax.

– Cam atât cred, concluzionă Moscovici.

– În rest am cam dat prin stație, datorită complexității…, se chinuia Popescu să completeze, cerând din ochi ajutorul lui Mosovici.

– Cazului? completă salvator Moscovici.

Popescu pufni scârbit, aprinzându-și o țigară, oferindu-i una şi colonelului, care o acceptă după o altă scatoalcă încurajatoare.

– Gata!!! urlă micul Erno Drax, vuietul vocii sale făcând încăperea să reverbereze.

– Te rog colega, de ce să ne pierdem cumpătul?! Situaţiunea este deja în halul în care e.

Drax îi trase o privite lui Popescu, acesta fiind pe cale să-şi înghită ţigara, înecându-se cu fumul.

– Ia vino aici colega, îl rugă Drax pe Moscovici. Acela îşi scoase cotul cu care se proptise drăgăstos în grumazul lui Fedotenko, ajungând aproape de şemineu.

– Ce-i asta? îl întrebă Drax pe Moscovici, arătând spre interiorul şemineului.

În încăpere se lăsă dintr-o dată tăcerea.

– Ce e mă? întrebă Popescu ţâfnos.

– E o şoşeţică de copil, zise Moscovici, aplecându-se şi scoţând obiectul maroniu din cenuşa în care căzuse şi care-l înghiţise aproape cu totul.

Fedotenko, care înţelegea bine româna, sări ca ars în picioare când văzu şoşeta fiicei sale, lovindu-l cu capul în bărbie pe Popescu, acesta căzând pe spate, lovind tăblia mesei, prelingându-se apoi pe podea, tragând după el faţa de masă, farfuriile, tăcâmurile, sticlele, scrumierele şi paharele, cauzând o hărmălaie supărătoare, reuşind pe deasupra să şi descarce accidental pistolul din dotare.

Împuşcătura se declanşă sec, ricoşeul şuierând ascuţit prin cameră.

Moscovici sări să-l oprească pe Fedotenko care venea spre el ca un taur, trezindu-se împiedicat de piciorul întins de Drax, căzând pe burtă, scăpând şoseta din mână.

Colonelul se opri hipnotizat, căzând în genunchi şi prinzând şoseta între degete, glonţul trecându-i peste cap, pocnind supărător pe lângă urechea stângă a lui Drax, lovind zvastica de aur, proiectând-o în perete, lanţul de care era ţinută în ciocul acvilei părând că se alungeşte de la impact.

Glonţul continuă să miorlăie, ricoşând din nou şi spărgând un geam, pierzându-se în pădurea de pini care fusese cuprinsă de ceaţă.

În tăcerea lăsată Drax auzi un huruit mecanic care încetă dintr-o dată. Privi zvastica. Aceasta era ciobită acum, poleiala de aur dezvăluind oţelul de dedesubt. Lanţul de care era ținută părea să fie înghițit de ciocul acvilei, revenind la lungimea inițială.

Drax se întinse şi trase instinctiv de zvastică, huruitul mecanic reîncepând, peretele din spate al șemineului coborând în podeaua de piatră, încetul cu încetul, până când lanțul se blocă în poziție odată cu zidul care dispăruse cu un clănțănit ascuțit.

Bărbaţii se adunaseră toţi în gura șemineului, privind intrarea întunecoasă care se deschisese dintr-o dată în faţa lor.

– Tasia!!! începu Fedotenko să urle.

Îi răspunse ecoul propriei voci.

Fedotenko era pe cale să o ia la sănătoasa prin deschizătura neagră, fiind ţinut cu greu în loc de ceilalţi trei, atunci când telefonul din sala de mese începu să sune.

Încremeniră instantaneu cu toţii.

Drax, fiind mai aproape de aparat, ridică receptorul.

– Papocika?! auzi Drax în aparat vocea slabă a unei fetiţe, chemându-şi tatăl.

Fedotenko se năpusti peste Drax, smulgându-i receptorul din mână.

– Tasia! Tasia! Tasia! fu în stare Mitia Fedotenko să articuleze. Dar vocea fetiței se stinse, fiind înlocuită de o alta, mecanică şi sacadată.

– Tasia este… aici. Cu noi. Domnule colonel, stăpppppânul meu, ahhhhh…. insistă… să văăăăăăă…. a-lătuuu-raţi?! Ahhhhhhhhh… noiiiiii nee dorim daarrrrr creeeedem… nnnnu! Nnu cred-em. Şşşşşşşşştim ccccăăă acest luccccru vvvva fiii maiiii dif-dif-dif-i-cil decccccâât vvv-vvă închipuiţi. Ttttaassia vvvă salută. Şşi vă uuurează successs?

Drax îl putea vedea pe Fedotenko începând să tremure, îngrozit.

Între timp Moscovici şi Popescu priveau înmărmuriţi cum încetul cu încetul, prin uşa sălii de mese, pătrundeau lent, târșâindu-și picioarele, cadavrele pe care le ştiau închise în congelatorul de la subsol.

Popescu începu să urle, apăsând trăgaciul Lugerului, care evident, hotărâse să se blocheze.

 

[1]       Unitate de contrainformaţii ataşată NKVD-ului, acronim provenit din rusescul „şmerta şpiona” – moarte spionilor – care se ocupa cu reprimarea oricărei urme de rezistenţă în spatele frontului

[2]       Oraş portuar şi centru administrativ, punctul de intrare spre gulagul din regiunea Kolîma.

[3]       La Peştera Vrăjitoarei

[4]       Domnul Doctor

[5]       Răşina unui copac sud-american, folosit în ritualuri pe continentul acela

[6]       Marcă de coniac

[7]       Marcă germană de metamfetamină care era comercializată legal şi consumată atât de civili cât şi de militari în Germania nazistă


ilustrație de dldusdn@pixabay

What's Your Reaction?
Excited
1
Happy
2
In Love
2
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top