Now Reading
Ghereta cu vise

Ghereta cu vise

Privit din afară, Filip Dikenzian – 27 de ani – era, cel puţin în aparență, vilegiaturistul stereotipic.

Împreună cu Maşa Tarkovskaia, o tânără frumoasă şi politicoasă de nici 21 de ani, formau, evident, cuplul perfect.

Dar nu era nimic perfect, sau stereotipic, între Filip şi Maşa.

Erau doar parteneri.

De viaţă

Şi de echipă.

 

De echipă specială.

Aparent cea mai bună echipă.

 

Dar aparenţele…, gîndi dintr-o dată Filip Dikenzian (pentru că tocmai se descoperise gîndind involuntar şi independent – probabil datorită oboselii şi uzurii psihologice acumulate după aproape trei ani de misiuni speciale – ajuns cum era, cuprins de tăcere, într-o ţară străină, cu mult după lăsarea beznei, înainte de somn, la ora 1 AM[1], în noaptea dintre ziua de 22 şi 23 iunie 1945).

 

Dori să împărtășească nou descoperita independentă a gîndurilor sale cu colega de echipă specială şi de viaţă profesională – viaţă de un totalitarism stereotipic – mai formulînd o dată în gînd, ca să fie sigur că a înţeles cu exactitate, înainte să emită:

 

 Aparenţele sînt tot timpul înşelătoare!

 

– Zkaroi iego![2] şuieră Maşa.

 

Dar Filip încă nu apucase să emită.

Pentru că nu apucase să-şi trasforme gîndul în sunet. Gîndul i se învîrtea obsesiv pe sinapsă acum, făcîndu-i capul să vibreze, iar el se chinua să nu piardă gîndul încă nerostit.

 

Cu toate acestea, Maşa îl simţise.

Îl auzise.

 

Iar Maşa fusese foarte limpede cînd venea vorba de gînduri şi altele, după cum îi şi explicase prompt, încă de la prima şedinţă operativă:

 

– Ţine-ţi gîndurile la tine-n cuşcă! Cît despre emoţii, îţi sugerez, camarade, să nu le exteriorizezi. Şi dacă vrei să ai păreri, te rog să le ai în gînd! Deşi, să ştii de la mine – eu, cîteodată, pot să le-aud şi-acolo.

 

Maşa îi zîmbise atunci.

Fusese prima şi ultima oară cînd o văzuse zîmbind.

 

Dar nu-i era extraordinar de dor de acel zîmbet ca o lamă mată de cuţit ce conţinea, înfăşurat într-o strălucire stranie, laceraţii sinilii, cît se poate de adînci, şi infinite înţelesuri – toate nuanţînd sofisticat acelaşi punct final; aceeaşi poveste amară pe care Filip Dikenzian o ştia de la multe alte devuşte[3] speciale, din alte echipe speciale plecate în misiuni speciale pentru scopuri speciale.

Pricepuse cu timpul, fără ca ele să mai trebuiască să-i spună; aşa citise şi atunci, la prima lor întîlnire, în încîrligăturile ciudate ale colţurilor gurii zîmbitoare a Maşei Tarkovskaia, care probabil avusese odată buze moi şi cărnoase, buze care acum nu mai însemnau nimic altceva, în afară de carne obosită pătrunsă de infinite înţelesuri – şi un singur adevăr.

 

Că războiul e o şcoală. Şi oamenii, fie că vor, fie că nu vor, vor primi educaţia necesară. După nevoi şi necesități. Cum se consideră.

 

Şi războiul, ştia Filip Dikenzian, nu-şi încheie niciodată învățătura. Face doar pauze între capitole. Ca orice bun profesor, care pricepe că procesul de învăţare e veşnic. Iar omul uituc. Şi trecător.

 

Tînărul se sperie. Nu se aşteptase ca gîndul să-i fugă într-un asemenea hal, asemeni unui ac de gramofon, zgîriind discul minţii sale, creînd armonii ciudate în calota extenuată a capului său.

 

– Pajalsta! Ti utomliaieş![4] Hai doar să stăm! Aşa… În tihnă! porunci Maşa Tarkovskaia, aşa cum făcea de-obicei, chiar dacă de data aceasta, pentru prima oară după un timp plusinfinit, vocea ei păru că se-nmoaie.

 

Probabil datorită aerului din pădurile interminabile ale acelor munţi ciudaţi pe care-i tot cutreierau de ceva vreme, căutînd morţi vii. Conform ordinului operativ pe care-l primiseră.

 

– Pajalsta! murmură Maşa.

 

Era clar. Petrecuseră mult prea mult timp împreună.

 

Din 1 noiembrie 1944 mai exact. De cînd primiseră ordinele de marş şi obiectivele ambiţioase ale misiunii imposibile care-i trimisese să colinde munţii unei ţări străine.

 

O ţară de o stranietate vag stereotipică, în care vîntul schimbării începuse să bată suav, calm, lin şi absolut.

 

O ţară plină de muţi şi de chiori, ciungi şi spîni, dispăruţi, reapăruţi, victime transformate în călăi, călăi pe cale să devină victime, călăi de cursă lungă şi victime veşnice şi oameni care nu mai erau, sau care abia aflau că urmau să nu mai fie; oameni care ar fi ajuns oricum victime mai devreme sau mai tîrziu, şi oameni care n-ar fi meritat niciodată să fie: şi lupi care-şi schimbă pielea ca şerpii; şi şerpi care vorbesc asemeni păsărilor, şi păsări care tac de frică să nu aducă potopul sau cutremurul; de vorbăreţi sîsîiţi rămaşi fără dinţi, de zîmbăreţi rămaşi fără limbă, de cei care deşi aveau ochi se făceau că nu văd, şi de orbi care au văzut totul, înainte să orbească; şi de cei care au preferat să-şi înfigă capul în cur din proprie iniţiativă; de lagăre apărute peste noapte, de umbre îmbrăcate la costum şi de urlete tăcute şi de beţivi incoerenţi; de nebuni care tac şi se leagănă citind hîrtii; de hîrtii, hîrtii, hîrtii, cerneală şi frică, haz şi şpriţ şi sînge, şi un rîset atît de negru încît, cîteodată, poate înghiţi soarele; un rîset care crapă diamante.

 

O ţară cu munţi, munţi de hîrtii, cu fluvii de hîrtie, prăpăstii de hîrtie, unde nici măcar hîrtia hîrtiei cea de pe urmă nu asigură în totalitate certitudinea că hîrtia cea mai dîntîi – de unde a început totul – a existat cu adevărat, sau nu; hîrtii schimbătoare, de care cuvintele fug, hîrtii care, pentru a-şi menţine cuvintele, au fost nevoite ca mai întîi să-şi omoare ritualic cuvintele conţinute, pentru ca acestea să zacă şi să se scurgă în carnea paginii; cuvinte bătute şi înfipte bine acolo, făcute să joace sub dinţii maşinii de scris cu bandă atît de albastră; hîrtii ca nisipul mişcător, ce înghite totul, hîrtii peste care aparuseră, din sîngele cuvintelor vechi, cuvinte noi, compuse, asemeni unor noi elemente chimice. Absolut noi.

 

O ţară care se umpluse de acronime (cum ar fi SOVROM sau GULag[5]); o ţară plină de păgîni care se roagă la cruci sau la stele, la seceri şi ciocane, la sape, la furci şi topoare şi coase, nu din credinţă, ci din comoditate, interese, plictis sau pentru că nu-i nimic mai bun de făcut, ştiind că oricum tot aia e pîn’ la urma urmei; o ţară care nu se leapădă, care se face frate cu, care nu spune hop pînă n-a ca să se-nece la mal, care pleacă ce trebuie plecat şi nu vede soarele de lumînare; unde lumînarea arde-n capul babei şi baba nu ia foc, ci continuă, cu credinţă, pioşenie şi umilinţă procesul de pieptănare; o ţară unde blestemele sînt atît de vechi încît primele s-au grăit în limbi uitate, pe care urmaşii urmaşilor etc. ai băştinaşilor bla bla bla, încă le visează în somn fără să ştie de ce, citind cărţi nescrise – dar numai în somn.

 

O ţară de bîlciuri şi snoave, unde caii mănîncă jeratec şi hultanii vomită plumb şi steril şi hîrtie, preaplini de aceleaşi vechi metehne supte cu ace de ţînţar din fiere de limbric, o ţară cu o minte ce colcăie în sunetul unsuros al larvelor de muscă, o ţară a proştilor, a sfinţilor şi a mincinoşilor şi a şmecherilor care au priceput să dea indicaţii preţioase; o ţară ca un cimitir uitat, locuit de oameni morţi, doldora de suflete vii şi îngropate, care refuză să plece, nemulţumite, care continuă să zacă, infiltrate în fundaţii, murind cu rădăcinile în jurul gîtului, ţinînd în spate şandramaua, în speranţa că totuşi n-are să se surpe, că va veni şi mintea de pe urmă.

 

O ţară unde morţii şoptesc prin crăpăturile pământului, prin firidele uitate ale stîncilor, prin labirinturile uitate ale maţelor pămînteşti, aducînd un vînt care dărîmă ce nici măcar veacul nu poate construi; o ţară unde totul se dărîmă într-o clipă, se construieşte la loc într-o clipă. Şi arde, se uită, se lasă, se strică sau se fură, iar şi iar şi iar, la prima adiere; şi din ceva motiv nu se termină, din ceva motiv ciudat tot mai e, din ceva ciudat răsare altceva, mai bizar, un pic mai altfel; şi cu toate astea, în mare, totul a rămas la fel. O ţară unde clipele ţin cîteodată cît veacurile.

 

O ţară unde nimic nu se schimbă, unde totul este – pentru că e ţara unde încă se spun poveşti despre balauri.

 

Acolo.

Atunci.

Undeva.

Într-o ţară.

O ţară oficial stereotipică.

Şi aparent banală.

 

O ţară în care vîntul începuse să şoptească într-o altă limbă – pe care Filip şi Maşa o vorbeau fluent; a cărei inflexiuni le iscau reacţii fiziologice involuntare.

 

O ţară a cărei populaţii avea şi ea reacţii la limba vorbită de Filipa şi de Maşa – chit că cetăţenii ţării nu cunoşteau limba.

 

– Dar limba – şopti Maşa focului care începuse să crească dintre crengile uscate de arșița care lucrase conștiincios şi fără grabă, sugînd toată ziulica umezeala pădurii – limba poate să iște oricum reacţii.

 

Lui Filip nu-i plăcea cînd Maşa se comporta aşa.

 

– Cum adică?! sîsîi Maşa la el, privindu-l cu ochiul ei mort – ochiul cu care vedea cel mai bine, atunci cînd totul era înghiţit de beznă şi tăcere.

 

Filip Dikenzian o ignoră, alungă înlănţuirea de gînduri străine, pe care parcă le percepuse în limba ţării străine.

 

Îşi scoase jurnalul şi întocmi raportul acelei zile, cu acelaşi creion chimic de un albastru stereotipic, denumit în anumite cercuri albastru de Lubianka[6]:

 

Vkhod sven şto trinadtsat[7]: nicego novogo na okhote.[8]

 

Filip se opri pentru o clipă, bucurîndu-se în sfîrşit de tăcere.

 

Maşa parcă se prăbuşise în sine, legănîndu-se lin odată cu pinii prin care vîntul împingea leneş căldura care se ridica repede, făcînd loc umezelii ce începuse să încreţească marginile carnetului de campanie, pe care Dikenzian îl păstrase cu sine din 1943, după ce supravieţuise misiunii speciale de la Poniri.

 

Carnetul avea coperți roşii, din carton presat.

Era compact şi gros.

Pe coperta faţă, dreapta, avea o gaură de formă vag triunghiulară – urmă lăsată de o baionetă germană. Carnetul îi salvase viaţa.

 

Carnetul avea 714 pagini. Iar Filip Dikenzian tocmai completase ultimul rînd al celei de-a 713-a pagini.

 

Întoarse lin foaia, suflînd încet peste hîrtia îngălbenită, încercînd să usuce umezeala care venise odată cu răcoarea nopţii.

 

Încercînd să nu deranjeze tăcerea, Dikenzian puse deoparte pentru o clipă bagheta dirijorului – un Soyuz[9] Nr. 2 – cum mai era cunoscut genul acela de creion, scos în ediţie destul de limitată într-o ţară unde teoretic, şi aparent, se găseau de toate pentru toţi.

 

Creionul primise porecla pentru că, în ţara unde totul era la fel, tocmai acel obiect era unul destul de special – coaja era roşie, iar miezul era albastru.

 

Era un creion cu nuanță specială, de un albastru aproape celest, la care doar cei cu conexiuni directe – fizice sau telefonice – cu eterul, aveau acces exclusiv, prin magazinele dedicate cadrelor speciale, pe bază de listă cu nume – sau nomenklatură.

Iar cadrele speciale dădeau mai departe creioane speciale din rezerva personală, împreună cu laude, indicaţii şi încurajări, şi misiuni extra speciale, drept recompensă pentru rezultate excepţionale.

Dădeau mai departe.

De la cer mai în jos, la cadrele mai joase.

Pentru că era o ţară unde se dădea.

Şi indivizi vrednici cum ar fi Filip Dikenzian, care era, aparent, genul de trimis ascultător şi stereotipic, primise cu veselie însărcinarea aplicării directivelor cerești pe pămînt.

Konecino![10]

 

Iar tînărul de 27 de ani era un umil interpus rămas cu o ultimă pagină în caiet şi un ciot de creion special.

 

Timpul, ştia Filip, nu era de partea sa.

 

Mai exact, Filip Dikenzian, înregimentat ca sergent în cadrul Directoratului Principal 9 al NKVD, forma o trofeinaia brigada[11] împreună cu Maşa Tarkovskaia, voienoslujaţaia[12]-komissar clasa I (şi gradul urca pînă la clasa a IX-a, odată cu vechimea; deşi majoritatea agenţilor operativi nu treceau de clasa a IV-a – pentru că se învecheau destul de accelerat pe drum), parte al Departamentului 3 NKVD sau OKR[13] , sub-comisariatul SFL[14] – intraseră în criză de timp.

 

Misiunea celor doi – aflată în derulare încă din 1 noiembrie 1944 pe teritoriul Regatului Romîniei – ţară vitregă ajunsă soră şi aliată a Fratelui mai Mare de la Răsărit – era găsirea unei persoane denumită în arhivele INU[15] Alois Grot.

Cielovek povişnogo interesa.[16]

 

Alois Grot, sau Herr Doktor, cum era cunoscut agenţilor INU şi anumitor cadre ale Kominternului, era un mort viu. Un suflet pierdut. Care trebuia neapărat să se întoarcă la ceruri.

 

Adică:

 

Fusese urcat într-un tren – dar nu unul cu destinația Magadan.

 

Alois Grot fusese urcat într-un tren blindat, care ar fi trebuit să-l depună pe un anumit peron privat (într-o ţară unde teoretic conceptul de privat fusese abolit) aflat la doar o verstă distanţă de cel care, înarmat cu cel dintîi creion albastru, ţigări Belomorkanal, un umor negru ca noaptea cosmosului, ochi injectaţi, mustăcioară atent întreţinută şi un zîmbet care putea felia calote glaciare, schimba de zor lumea dintr-o dacha[17], undeva la periferia Moscovei. Cu curul bine înfipt în scaunul veşnic. Sorbind interminabile cafele. Citind torente de hîrtie, şi adnotînd de zor cu eficacitatea unui automaton. Sau a unui robot.

 

Deşi Alois Grot fusese tratat cum se putea mai bine, fiind invitatul personal al mustăciosului cu creion Soyuz Nr. 2 de un albastru serafic, Herr Doktor reuşise să dispară cu totul din compartimentul frumos tapiţat, pus la dispoziţie cu căldură şi prietenie de către URSS.

Vse soglasno direktivam[18].

Numai că, bolşaia problema[19]!

 

Herr Doktor dispăruse în tranzit. Undeva după Chişinău. Cam pe lîngă Găureni.

 

Pur şi simplu se volatilizase. Chit că se operase cu maximă considerațiune faţă de persoana lui fizică – fusese sedat şi legat fedeleş într-un compartiment blindat, din plumb – un cub de 4 pe 4 pe 4 pe 4 pe 4 pe 4 metri, fără geamuri; cub ferecat cu o uşă de seif fabricată de către Cary Safe Co. LTD. Buffalo N.Y.  în anul 1898 – o ultimă rămăşiţă a trecutului ţarist pus în slujba al unei naţiuni tinere care privea doar înainte. Cu mînie. Şi optimism. Pentru o lume mai bună. Şi mai paşnică.

 

Degeaba.

 

Din Alois Grot nu rămăsese nici măcar praful.

 

Omuleţul cu creion special făcu o criză deloc specială, scrise un ordin stereotipic, iar hîrtiile începură apoi să curgă de la sine. La fel şi cartuşele goale, expediate stahanovist din mecanismele de ejecţie ale pistoletelor TT30 sau capsatoarele lui Stalin, cum mai erau cunoscute, datorită sunetului birocratic pe care-l scoteau cu o eficienţă ce-l făcea pe micul pitic mustăcios să simtă lacrimi formîndu-se pe la colţurile ochilor – chiar dacă nu era vorba neapărat de ochii săi personali.

 

Dar să revenim:

 

Şi cerurile se deschiseră, iar Filip Dikenzian – care nu-şi mai văzuse familia (nevasta Dunia plus 3 copii care-l aşteptau la Baku) din 1941 – mai primi o misiune.

 

Care, i se promisese, avea să fie ultima.

 

Fie că o îndeplinea sau nu.

 

Îl căutau deja pe Herr Doktor de aproape un an. Dar mai degrabă ar fi încercat să prindă vîntul.

 

Auziseră zvonuri pe ici şi colo, veniseră tot mai aproape, tot mai spre vest, trecuseră munţii, coborîse spre alţi munţi mai în sud, dar nu reuşiseră să găsească nimic concret.

 

Filip se uita pierdut la ultima pagină a carnetului, uitînd ce-şi propusese să adauge.

 

Tot ce mai ştia e că timpul lui se apropia de final.

 

Căci în Împărăţie (care declarativ nu era nici împărăţie, nici utopie, ci chiar raiul pe pămînt, deşi din nou, declarativ, dumnezeu fusese declarat nul), omuleţul cu mustaţă şi creion albastru pedepsea cu stricteţea unui profesor greşelile sau misiunile neîndeplinite.

 

Maşa, trezită din reverie, îl lovi pe Dikenzian cu un con de brad drept în tîmplă.

 

– Mai taci idiotule şi scrie-ţi cuvintele celea! Notează, încheie, închide carnetul, şi hai să stăm în tăcere!

 

Maşa vorbise fără să-l privească. Stătea rezemată de un trunchi de pin, dărîmată după o altă zi interminabilă.

 

Filip Dikenzian se conformă şi puse creionul celest deoparte, scoţînd stereotipicul stilou, caligrafiind fără grabă, într-o linişte abisală:

 

 Maşa slîşîş kak moia duşa gavarit. No teper ona nakoneţ molcit. Ya dumaiu ya liubliu yeye.[20]

 

– Urăsc ţara asta! mormăi Maşa.

 

Deasupra lor, luna sîngera peste cer.

 

Focul vorbea singur.

 

 

Filip Dikenzian aproape că aţipise. Vedea deja în vis picioruşele copiilor săi, mişcîndu-se încet peste cearceaf.

 

– O să se întîmple ceva greşit în noaptea asta, şopti Maşa.

Îl privea.

Şi avea un zîmbet ciudat pe buze.

Se ridică încet şi veni spre el.

 

Filip Dikenzian îşi frecă ochii, alungînd visul.

– Dacă mă atingi, te omor! îi spuse tînara, scoţîndu-şi bluza.

Filip Dikenzian nu înţelegea ce se întîmplă.

Fata îi dădu la o parte carnetul cu vîrful bocancului.

– Nu te uita la mine! îi spuse Maşa.

Piela îi mirosea a transpiraţie şi călin. A amar şi a sărat.

– N-am mai fost cu nimeni din 1942, îi spuse Maşa. Tu?

– Sînt căsătorit…

– Nu asta am întrebat, îi spuse Maşa, dîndu-şi jos pantalonii largi de armată, rămînînd goală. Doar în bocanci şi şosete.

Pe coapsa ei stîngă, acoperind parţial cicatricea unei arsuri urîte, zăcea hamul în care Maşa îşi ţinea cuţitul cu lamă mată şi neagră.

– Nu te uita la mine, spuse din nou tînăra.

Îl împunse cu vîrful bocancului în piept, iar Filip Dikenzian vedea acum cerul.

Fata era atît de uşoară încît abia o simţi atunci cînd se lăsă peste el.

– Vreau doar să stau aşa, spuse Maşa, cuprinzîndu-l în braţe şi afundîndu-şi faţa în gîtul lui.

Părul îi mirosea a praf şi muşeţel.

Îşi spăla părul cu ceai de muşeţel.

O întrebase odată de ce.

Îi răspunse după o lună:

– Obicei de la bunica.

 

 

Îi trezi răsunetul unei împuşcături care bufni înfundat, deranjînd tăcerea pădurii, la nici 100 de paşi de unde adormiseră.

 

O bufniţă aurie se aruncă molcom dintr-un vîrf de copac, trecînd peste capetele lor, afundîndu-se în tăcerea întunecată care se lăsă din nou.

 

Cei doi îşi ţineau respiraţia.

 

Maşa avea pielea de găină.

 

Gura îi mirosea a tutun de proastă calitate, şi a dulce.

 

Urmară alte două focuri. La fel de înfundate.

 

– Luger, şopti Filip.

 

Apoi se auziră nişte urlete. Care parcă reverberau.

 

Reacţionară instantaneu.

 

Maşa o luă înainte, fără să scoată un zgomot.

Filip stinse focul şi-şi săltă rucsacul în spate.

 

O prinse pe Maşa din urmă, care se cabrase, îndicînd direcţia sunetului.

 

Continuară în linişte.

Calmi şi atenţi.

Cumva curioşi.

Şi veseli.

 

În sfîrşit, după aproape un an de plimbări plicticoase, dăduseră de niţică acţiune.

Şi pentru orice soldat, acţiunea e acţiune.

 

– Stoi, şopti Maşa.

 

Indică ceea ce vedea cu degetele mîinii drepte lipite şi cu mîna întinsă.

 

Filip urmă linia şi descoperi încetul cu încetul ceea ce colega lui de echipă îi indica.

 

O cocioabă într-un luminiş.

 

Nimic mai mult decît o cabană forestieră părăsită şi mîncată de vreme, lipită de un perete de stîncă.

 

Filip încuviinţă, şi porni împreună cu Maşa, fiecare în direcţii diferite, asigurînd flancurile.

 

Se apropiară încet şi răbdător.

 

Apoi ţîşniră pînă la intrarea cabanei.

 

Pe tocul uşii, care se mai ţinea într-o balama, cineva scrisese ceva în cărbune.

 

Întunericul începea să se disipe, albindu-se pe la margini, aproape imperceptibil, pe cînd Filip şi Maşa îşi lăsau ochii să se obişnuiască cu răsăritul care urma să vină.

 

Dinăuntrul cabanei mai răsună o împuşcătură înfundată.

 

Apoi tăcere.

 

Filip scoase lanterna cu lampă de noapte, i-o înmînă Maşei, apoi asamblă fluid puşca mitralieră PPSh-41 pe care o ţinea în rucscac.

 

Ataşă magazia în formă de tambur, suflă peste înălţător şi declanşă mecanismul de armare, care pocni sec în aerul din ce în ce mai răcoros al zorilor.

 

Maşa era în continuare goală.

 

Filip scoase mantaua de ploaie kaki din rucsac şi i-o înmînă fetei.

 

Fata o trecu peste cap, apoi, curioasă, trecu fascicolul lampei, luminînd roşiatic tocul uşii. Nu înţelegea ce stătea scris acolo. Nu cunoştea alfabetul latin.

 

G

H

E

R

E

T

A

 

C

U

 

V

I

S

E

 

Filip Dikenzian privi şi el fascinat literele negre şi forma lor ciudată.

 

O altă împuşcătură, la fel de înfundată, îl scoase din reverie.

 

– Raz, dva, tri! numără calm Maşa.

 

Dikenzian izbi uşa cu umărul şi scană calm camera cu arma la ochi.

 

Maşa direcţiona cîmpul de tragere, folosind lanterna.

 

În lumina roşiatică, descoperiră că interiorul cabanei era pustiit.

 

Un ceaun crăpat şi plin de funingine veche, răsturant într-un colţ lîngă un prici, şi o cîrpă neagră cu o pată străvezie şi scursă erau singurele obiecte din încăpere.

 

Cîrpa acoperea pe jumătate peretele din spate al cabanei – un perete de stîncă.

 

– Nu e nimeni, şopti Maşa.

– Şşşş… Aşteaptă!

 

Un urlet reverberă în cameră, venind parcă de nicăieri.

 

Apoi un foşnet.

 

Cîrpa începuse să foşnească.

 

Se auzi un şuier ascuţit. Apoi o detunătură.

 

– Grenadă germană, mormăi Maşa.

 

Filip confirmă.

Un val de praf se strecură încetişor pe sub cîrpă.

 

Maşa îl atinse încet pe umăr, îndemnîndu-l pe Filip să înainteze.

 

Dikenzian se apropie de cîrpă.

 

O dădu calm la o parte cu ţeava armei.

 

Maşa lumină deschizătura şi intrarea în tunel.

 

Cei doi rămaseră blocaţi pentru o clipă.

 

Urmară alte două focuri de armă. Şi un sunet gutural şi grav, prelung, devenind din ce în ce mai ascuţit. Sunetul scos de un muribund.

 

Filip şi Maşa se priviră în ochi, şi fără să-şi vorbească, pătrunseră în tunel.

 

 

[1]     3 AM Kremlin

[2]     Mai taci!

[3]     fete

[4]     Te rog! Eşti obositor!

[5]     Glavnoe Upravlenie Lagerei – Directoratul Principal a Lagărelor

[6]     Închisoare din Moscova anilor ‘30-’50. Capăt de linie pentru cel puţin un milion de suflete.

[7]     Nota 713

[8]     Nimic nou la vînătoare.

[9]     Uniune

[10]   Desigur!

[11]   Brigadă de trofeu

[12]   Soldat

[13]   Otdel KontrRazvedki – Contrainformaţii

[14]   Stranîi Fizicescoe Litso – Indivizi Stranii

[15]   Directoratul Extern

[16]   Persoană cu interes ridicat

[17]   Conac de ţară

[18]   Totul conform directivelor.

[19]   Ditamai problema!

[20]   Maşa îmi aude sufletul vorbind. Măcar s-a liniştit. Cred că o iubesc.


ilustrație de Wendelin_Jacober@pixabay.com

What's Your Reaction?
Excited
1
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
1
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top