Now Reading
Cerul ca oțelul (fragment de roman)

Cerul ca oțelul (fragment de roman)

Alemko Coksa de la Pixabay

Locuia în casa lui de trei zile când s-a apropiat de ea și a lovit-o. A lovit-o cu dosul palmei și i-a rupt buza de jos. Forța impactului a făcut-o să se împiedice și a căzut pe podeaua de lemn, cu palmele răsfirate și cu răsuflarea tăiată, și până să își vină în fire a auzit scrâșnetul unui fermoar. S-a întors spre el cu ochii îngustați și s-a făcut cocon, cu genunchii strânși la piept. El a râs scurt, așa cum râzi de un copil care își ridică pumnii spre un adult, și s-a aplecat peste ea.

A ajuns în casa bărbatului ademenită de combinația aceea magică de cuvinte, am mâncare, o putem împărți, și chiar în clipa în care l-a auzit rostind aceste cuvinte ceva a urlat în spatele minții ei că va trebui să dea ceva la schimb pentru mâncarea promisă, ceva nerostit, dar cumva esențial pentru tranzacția propusă.

Când a ajuns acolo, i-a spus că soțul ei urma să vină și el, dar nu știa dacă acesta va ajunge în câteva ore sau în câteva zile. A conceput povestea asta vagă, ușor încărcată de speranță, în timp ce străbătea pustietatea, ca să câștige puțin timp în fața străinilor. Incertitudinea evenimentului l-a calmat pe bărbat, i-a văzut umerii destinzându-i-se, și acesta i-a oferit niște ceai și pâine veche, de pe care a îndepărtat mucegaiul cu un cuțit bont. Înainte să intre în casa lui, femeia nu mai mâncase nimic de două zile. A avut parte de prea puțin noroc în găsirea de rămășițe comestibile, totul părea să fi dispărut din calea ei. Între pereții reci mirosea puternic a fiertură de fasole și a trebuit să își încleșteze fălcile ca să nu saliveze pe podea. A mâncat un castron întreg cu o reținere de care nu se credea capabilă, reținere trădată cu succes de lătrăturile stomacului pustiu. Ar fi mușcat direct din porțelan, atât era de înfometată. Pe măsură ce orele treceau, a încercat să îl evite cât mai mult pe bărbat. El i-a oferit un loc în pod unde să își întindă rogojina și să se odihnească. I-a mulțumit și a urcat treptele, urmărită de privirea lui lacomă și incredulă. S-a întins pe scândurile de lemn complet îmbrăcată, dar nu s-a odihnit. A rămas de veghe până când l-a auzit trântindu-se pe salteaua cu arcuri. După aceea a scos din rucsac o cutie de conservă în care avusese mazăre – cândva – și a pus în ea o mărgea de sticlă, apoi a proptit-o pe prima scândură pe care ar fi călcat cineva care ar fi vrut să pătrundă în pod. S-a culcat în capătul opus al încăperii. Bărbatul n-a deranjat-o. S-au trezit la lăsarea serii și au mâncat în tăcere. El o privea pe sub sprâncene în timp ce înfuleca fiertura de rădăcini. I-a spus că locuința era a mamei sale, moartă de câțiva ani, una dintre primii oameni răpuși de gripă. El a scăpat și a rămas acolo, pentru că era ferit de aglomerații și mulțimi flămânde. A întrebat-o cum o cheamă, dar femeia n-a răspuns. A lăsat întrebarea să se dizolve în tăcere până când el și-a uitat cuvintele. Au privit pe fereastră și au ascultat vântul care șuiera prin casa veche. A venit iarăși dimineața. Bărbatul a ieșit pentru o jumătate de oră să verifice capcanele și s-a întors cu mâna goală.

În seara următoare, părea cumva schimbat. Podeaua trosnea mai tare sub pașii lui. A privit-o intens când a coborât din pod, cu părul despletit, și apoi a întrebat-o când ajunge bărbatul ei. Ea a răspuns că trebuie să ajungă în orice clipă. A privit-o cu subînțeles și a clătinat ușor din cap. Femeia și-a spălat fața și și-a prins părul în coadă, apoi a stat departe de el pentru tot restul nopții. A coborât doar la masă, înainte de răsăritul soarelui. Nu aprindeau lumânări ca să nu atragă atenția celor care ar fi putut trece pe acolo. Curentul nu mai funcționa de ani de zile.

La masă, bărbatul i-a atins antebrațul. Apoi degetele lui murdare și crăpate de frig au coborât pe lungimea brațului, spre falangele ușor încovoiate pe care femeia le ținea lângă farfuria din care mânca. A încercat să își facă loc printre ele, să își încleșteze palma cu a ei, dar dorința lui s-a lovit de răceală și nepăsare. Femeia s-a prefăcut că nu observă, a terminat de mâncat fără să își ridice privirea, a mulțumit și apoi a urcat în pod. În ziua aceea n-a dormit deloc și a vegheat gura de acces. Din liniștea venită de la parter a înțeles că nici el nu a dormit aproape deloc.

Iar în clipa aceea stătea deasupra ei. I-a pus mâinile în spatele genunchilor îndoiți și se apăsa pe ea cu toată greutatea, ca s-o țintuiască pe podea. A încercat să-i tragă pantalonii de pe picioare, căutând căldura vulvei. S-a pregătit să pătrundă. Femeia l-a lovit cu călcâiele în bărbie și asta l-a înfuriat. Și-a încleștat degetele în jurul gâtului ei, aceleași degete care mai devreme s-au arătat tandre, și a început să strige, încălcând liniștea păstrată cu sfințenie de amândoi în tot acest timp. I-a spus femeii că nu dorea decât ce i se cuvine, cățea egoistă!, a hrănit-o și i-a dat un loc cald în care să se adăpostească, nu dorea decât ce i se cuvine și apoi o s-o lase în pace. Nici măcar nu trebuie să îi spună soțului ei despre asta. Iar dacă va rămâne grea, poate să păstreze copilul. O să-i fie de ajutor peste nouă luni. Femeia s-a zbătut și l-a lovit din nou cu genunchii în piept. Atunci el a început să strângă și mai tare și a spus că nu crede că soțul ei mai vine după ea. Degetele ei s-au încleștat în jurul antebrațelor bărbatului. I-a spus că dacă nu se potolește, o s-o strângă de gât și tot o să-și ia partea. Vie sau moartă, nu contează pentru el, atâta timp cât e încă fierbinte pe dinăuntru. A mai făcut-o și înainte, nu-i nimic nou pentru el. Femeia a încercat să îi dea mâinile la o parte și simțea cum imaginea din fața ochilor, gura lui strâmbă de furie și dorință, totul se estompa, și și-a dat seama că urma să-și piardă curând cunoștința. Nu-și mai simțea buzele, nu mai simțea greutatea propriului trup apăsând pe podeaua de dedesubt. Niciun contact cu vreun obiect. Presiunea de pe esofag creștea.

O să mor aici…

Poate ar trebui să îl lase să îi facă ce vrea să îi facă, a fost un gând. Apoi următorul a fost că dacă îl lasă, nu va mai scăpa din locul acela. Mai ales după ce bărbatul se va lămuri că, într-adevăr, nu mai venea nimeni în urma ei. Și pentru prima dată după foarte mult timp, i s-a făcut teamă. Dinții i s-au încleștat, împotriva reflexului de a înghiți cât mai mult aer, și privindu-l pe bărbatul de deasupra ei în ochi, a înțeles că exista o posibilitate ca ea să nu se mai ridice niciodată vie de pe podeaua aceea. Degetele lui păreau imobile, trasau limitele lumii ei și tot ele hotărau dacă lumea aceea urma să se sfârșească.

S-a făcut brusc întuneric și a rămas astfel câteva clipe. Liniște completă și răceală, ca vântul dintre stele. Apoi o voce a țipat în spatele minții ei.

N-o să mor aici!

A dat drumul antebrațelor lui și și-a strecurat rapid degetele în mâneca dreaptă. Nu avea decât câteva secunde. A scos de acolo o lamă pe care i-a înfipt-o bărbatului în obraz. Vârful i s-a oprit în dinți și el n-a părut să observe asta. Sau poate a observat și de aceea a continuat să strângă. Femeia dădea din picioare, încercând să scape din strânsoarea lui. A smuls lama din carnea obrazului, a întors-o, a apucat-o cu ambele mâini și cu un ultim efort i-a împins-o sub bărbie, prin limbă și direct în creier. Bărbatul a rămas blocat câteva clipe într-o grimasă de furie, apoi figura i s-a relaxat, arăta tranchilizat de absurdul situației și degetele au dat drumul gâtului. S-a ridicat de pe ea împleticindu-se și s-a dat înapoi câțiva pași. Femeia s-a rostogolit pe burtă, tușind găunos. O privea și a încercat să vorbească, dar limba țintuită a scos doar bolboroseli neinteligibile. Unul dintre ochi i-a rămas blocat spre exterior. A dus mâinile sub bărbie și a pipăit cu frică mânerul lamei timp de câteva secunde, încercând să-i surprindă forma. A clătinat din cap și un fir de sânge a început să i se prelingă din nara stângă, pe buze, pe bărbia nerasă și apoi direct pe podea. S-a mai dat în spate doi pași până când a lovit un perete. Mandibula zvâcnea încercând să genereze noi cuvinte, dar în final s-a oprit. Bărbatul a căzut ușor în genunchi și a rămas astfel câteva clipe. Apoi s-a prăbușit în față cu un sunet înfundat.

Ea tușea tot mai rar și, printre horcăituri, a spus:

– N-o să mai pățesc asta niciodată! M-auzi!?

See Also

S-a lăsat să cadă înapoi pe spate, obosită din cauza efortului și a rămas astfel, privind tavanul, minute în șir. Și-a simțit pieptul prăbușindu-se în interior și un frig înțepător a cuprins-o.

Și-a întors din nou privirea spre bărbat și când a înțeles că o viață s-a sfârșit din cauza ei, că propria ei viață a fost foarte aproape de sfârșit, a țipat prelung, cu pumnii strânși în dreptul sânilor, a țipat până când plămânii i-au luat foc. Apoi a mai țipat puțin.

După ce și-a revenit complet a rămas în continuare pe podea, privind corpul bărbatului. Sub fața lui a apărut o baltă întunecată care se lățea lent. Trebuia să-și recupereze cumva lama. Viața ei depindea de ea. Asta era diferența dintre bărbați și femei. Unul poate s-o omoare pe cealaltă cu propriile mâini. Dacă voia să aibă o șansă acolo, în lumea de afară, avea nevoie de lamă.

S-a ridicat în picioare și s-a apropiat de fereastră. A privit afară și a văzut câmpul vast pe care doar un prun firav se zbătea în brațele vântului. Și-a șters sângele de pe bărbie, apoi a urcat în pod și și-a strâns puținele lucruri în rucsac. A coborât și s-a îndreptat spre cămara din subteran. Ușa era încuiată cu un lacăt iar cheia se afla la el. S-a apropiat de corpul căzut și l-a căutat în buzunarele din spate. Erau goale. Atunci l-a apucat de un șold și de un umăr și l-a întors pe spate. Nu i-a privit fața. Penisul îi era încă tare, înconjurat de un pubis întunecat și stufos. L-a căutat în buzunarele din față și a găsit cheia. A descuiat ușa și a cercetat cămara. Bărbatul avea fâșii de carne uscată atârnate pe o stinghie de lemn, iar păianjenii au țesut mai multe rânduri de pânză între ele. Carnea părea a fi de iepure, dar n-ar fi mirat-o să afle că era de câine sau de pisică. Pe niște rafturi încărcate de un praf gros a găsit cinci conserve turtite, fără etichete. Le-a scuturat și n-a putut să-și dea seama ce era înăuntru. Le-a băgat în rucsac, separându-le, pentru a optimiza spațiul liber: patru într-un buzunar și încă una în altul. A mai găsit o pilă și fasole veche într-un săculeț. Le-a luat pe toate. A urcat și a mai scotocit prin casă, să vadă dacă poate găsi și alte lucruri de trebuință. O pereche de mănuși i-ar fi fost foarte utile. Toate sertarele trase și saltelele răsturnate n-au mai dat la iveală nimic. A luat chibritele și două lumânări intacte de pe frigiderul mort, și a mai băgat în rucsac un flacon de plastic pe trei sferturi plin cu apă limpede. A rămas încă o oră în casă, așteptând să se lase seara. O regulă pe care nu și-o încălca era că nu călătorea la lumina zilei pentru a nu fi văzută și pentru a nu fi expusă căldurii soarelui, care dezhidrata și obosea corpul peste măsură. Dar acum, că venise toamna, avea destule ore de întuneric pentru a străbate pustietatea. În timpul orei respective, privindu-se într-o oglindă care avea colțul pătat de ciuperci galbene, și-a tăiat părul cu un foarfece cu vârful rupt. Apuca șuvițele și tăia cât de aproape de rădăcini putea. A repetat gestul până când din părul lung au rămas doar cioturi răzlețe, ca stânci țâșnind spre cer din netezimea unui câmp. Nu că ar fi contat prea mult, dar în două-trei săptămâni părul avea să i se uniformizeze. Din loc în loc scalpul îi sângera. Și-a săltat rucsacul în spate și a privit încă o dată la corpul bărbatului. Murise cu ochii deschiși și sângele scurs i s-a lipit și de vârfurile genelor. Trebuia să își recupereze arma așa că a îngenuncheat lângă el și a apucat mânerul. A smucit de el și lama a alunecat afară lin. A șters oțelul de pantalonii bărbatului și apoi l-a privit. Rugina mângâia ușor partea boantă a tăișului. A strecurat arma înapoi în mânecă. I-a văzut antebrațele atârnând pe lângă corp, și a văzut că urmele lăsate de degetele ei au început deja să se învinețească. Atunci a observat că balta roșiatică avea o margine dreaptă, acolo unde două scânduri se îmbinau. A pipăit în jur cu muchia palmei și a dat de o trapă care ducea spre un al doilea beci, mult mai mic. Era de fapt o groapă în pământ, un spațiu căptușit cu o folie groasă de plastic, plin cu fasole uscată. O parte din sângele bărbatului s-a scurs prin crăpătura dintre scânduri, pătând boabele albicioase. S-a ferit de zona aceea. Erau acolo probabil vreo două sute de kilograme de fasole. Și-a adâncit degetele cât de mult a putut, fără să atingă dedesubtul. Și-a îndreptat spinarea și a oftat. A găsit în bucătărie un alt săculeț de pânză și a adunat în el ceea ce părea cam trei kilograme de fasole. Era tot ce mai putea căra. Restul l-a acoperit, în caz că urma vreodată să se întoarcă. Și-a săltat rucsacul în spinare și a vrut să se îndrepte spre ușă, dar s-a oprit după câțiva pași. S-a întors. Podeaua a scârțâit sub pașii ei și genunchii i s-au turtit de scândurile vechi. I-a închis ochii cu vârfurile degetelor.

– Îmi pare rău.

Apoi s-a ridicat și a ieșit din casă. A încuiat ușa în urma ei și a privit în lungul câmpiei, spre orizontul tivit cu brazi. Acolo trebuia să ajungă, să-și piardă urma în sălbăticia calmă a pădurii goale. Vântul șuiera în jurul ei și soarele era aproape dispărut. Cerul era portocaliu și câteva păsări brăzdau aerul de deasupra. A oftat, și-a strâns geaca de fâș mai tare pe corp și a pornit spre pădure.

What's Your Reaction?
Excited
7
Happy
0
In Love
2
Not Sure
1
Silly
2
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top