Now Reading
Cetățeanul K (fragment de roman)

Cetățeanul K (fragment de roman)

Cetățeanul K. căzu inevitabil din pat, ajungând fără să vrea într-o nouă dimineață.

Era o dimineață ca oricare alta, împlinea 44 de ani, şi nu putea să-şi deschidă ochii. Pentru că-l dureau. Ca și cum cineva îi băgase ace pe sub pleoape în timp ce dormea, făcându-l să mârâie.

Apartamentul era cufundat în liniște și fum de șișa[1].

Levi, motanul negru al Cetățeanului K., torcea pe o stivă de cărți mâncate de mucegai.

Afară, prin geamul murdar lipit de buza caldarâmului, se vedeau urmele unui soare anemic acoperite repede de-un val proaspăt de abur verde, ieșind din maţele obosite ale uneia dintre multele fabrici de alimente PROTIBAT care împânzeau Mahalaua, genul de fabrici care scuipau batoane de proteină de-o culoare incertă dintr-un duoden cauciucat, direct şi ţeapăn, pe o bandă rulandă, lucrătorii cărând în spate cutii enorme, încărcate în ricșe ce aşteptau la porţile fabricilor; ricşe la care erau înhămați câte patru zdrahoni îmbrăcați în pijamale negre, purtând șlapi din plastic roși de la atâta folosință, care aveau să care ceea ce cu indulgență se putea numi mâncare, prin praful drumului, spre centrele de distribuție. Sub escortă înarmată.

Cu o ultimă sforțare Cetățeanul K. se ridică în capul oaselor și începu să-și frece ochii în pumni, împiedicându-se până în baie, vomând copios în ceea ce spera că era closetul, plonjând mai apoi, după un timp, cu capul înainte sub picurul jalnic al apei ruginii care se scurgea obosit din gura robinetului de chiuvetă.

Scotea sunete, ca niște răgete guturale, răcnind înfundat și dându-și palme peste față.

Levi tresări, dărâmând stiva de cărți peste care ațipise, mergând agale spre stăpânul său, privindu-l impasibil cu ochi de smarald.

Bărbatul era cărunt și lălâi, slab și un pic cocoșat, fără urmă de păr pe tot corpul, în afară de cap – unde avea o claie informă – și pe față, unde o barbă dezordonată ascundea cicatricile ultimei pandemii, denumită de această dată SUPU-66.

Încercând să-și mențină echilibrul, rânjea la ceea ce-l privea prin oglindă.

Era ceva în oglindă.

Arăta ca o epavă.

– Hai, zâmbește-mi, își spuse, dar rânjetul zăcea acolo, înghețându-i buzele. Își mișcă încet maxilarul și mușchii feței se-ntinseră și ei alene până când, dintre buzele crăpate se iviră dinții. Ca nişte colţi.

Ochii păreau ca cei ai unui pește mort care începuse să se împută. De undeva din adânc ajunse până la suprafață o scânteie de viață, ochii se însuflețiră și pentru o clipă bărbatul din oglindă îi zâmbi Cetățeanului K., dar nu era zâmbetul lui.

Levi începu să miaune anunțând că-i este foame.

K. îi pisă un sfert de baton de proteină în bolișor, la care adaugă niște ceai încălzit pe primus.

Micul lui dejun consta într-o ceașcă mare și neagră de ceva care nu era nici pe departe ce-ar fi trebuit să fie – cafea – deși conținea urme de cofeină – și câteva fumuri zdravene de șișa în care mixase kayf[2] cu un opiu slab pe care-l cumpăra din magazinul de la colț, ținut de un akraab cumsecade cu rude în Prea Fericitul Sal Ta’aan, un zâmbet slinos și buzunare adânci cu care ținea extrem de mulțumită și tolerantă poliția religioasă; poliţie care bântuia sectorul, decapitând oameni atunci când se plictisea și dorea să se distreze făcând altceva decât să schimbe rafale de Al-NakaşniKov cu malacii de la DrujInk., compania care asigura perimetrul Cvartalni Carantinâi ZikkuGorod, încercând pe cât se putea să controleze creșterea Mahalalei, care se atașase de zidurile exterioare ale megalopolisului metastatic asemeni unei tumori.

Ca orice tabără de refugiați din AmalGamat, Mahalaua era o lume în miniatură.

Cetăţeanul K. locuia în acea margine a Mahalalei care reuşise cu timpul să se alipească de Bezapasnot Mur, zidul de protecţie al ZikkuGorod.

Mahalaua era un loc extrem de divers, de la oameni, convingeri religioase, droguri și până la multiplele și coloratele feluri în care puteai sfârși dacă intrai pe mâna uneia dintre milițiile civile, fie că era vorba de idioții absolut inutili ai Frontului pentru Mija-Islam, mai blânzii, dar ciudat de plictisitorii Păstrători ai Litaniei, care în mod total prezivibil, nu știau s-o citească, până la membrii mai răsăriți ai Al Şurtat al Diniya, poliţia religioasă de facto, care teoretic trebuiau să asigure pacea și armonia socială, dar care în practică nu făceau altceva decât să transforme plictisul anesteziant al vieții din Mahala într-o aventură haotică în care nu puteai ști niciodată în câte bucăți ai fi putut ajunge să zaci prin vreun șanț – dacă alegeai să te găseşti fără un motiv prea bun în stradă.

Desigur, între feluritele extreme era mult loc de manveră.

Corupția era la ea acasă, iar convingerea cât și zelul violent și tembel al găștilor puteau fi destul de ușor înmuiate – cu o vorbă bună, niște dirhami, un baton de proteină sau – în cazul lui K., cu o biluță de FanKa.

Cetățeanul K. își ducea viața de pe o zi pe alta ca penibil vânzător de FanKa, cel mai periculos narcotic din ceea ce GLOM desemnase în NomencloSfera Sa oficială drept AmalGamatul.

FanKa era de altfel cel mai răspândit, oarecum tolerat și mai degrabă ieftin narcotic. Mai erau și altele, mult mai scumpe și exclusiviste, mult mai puțin periculoase, dar K. nu avea acces la astfel de piețe, încă.

FanKa era un fel de biluță cu diametrul de un centimetru, plină cu un magiun incolor și inodor, foarte lipicios, potent și ușor absorbit prin piele.

Biluța, acoperită cu o peliculă subțire de material sintetic care se topea la contact, era ținută între arătător și policar, în timp ce, cu degetul mare al mâinii stângi, giancării și geancăresele o frecau melancolic până când pelicula se dizolva, și FanKa intra în carne lăsându-i să-și continue indefinit existența cvasi-somnambulică.

Degetele se înnegreau pentru început , apoi restul, și la scurt timp se trecea la amputare.

Urma mâna dreaptă.

De obicei, efectele secundare erau atât de toxice încât consumatorii expirau fără să mai fie nevoie de amputarea mâinii drepte. Moartea lor, și K. văzuse destui dintre clienții lui părăsind existența în timp ce ieșeau urât de pe trip, nu era una plăcută.

Soluția cea mai la îndemână pentru consumatorii de FanKa în stadiu terminal era să-și dea cu capul de-un zid din cauza vocilor, sau să se arunce de pe o clădire, încercând să zboare. Apoi ceva făcea inevitabil „splot”.

K. nu avea absolut nicio părere despre FanKa. în afară de faptul că n-ar fi încercat-o niciodată, chiar dacă ştia că pe FanKa, măcar pentru o vreme, puteai să te laşi înghiţit total de căldură şi linişte.

Poate că ar fi fost mai simplu aşa.

Dar K. nu fusese în stare.

Pentru că ştia că nu ăla e capătul.

Iar singura dorință a lui K. era să ajungă la capăt.

Filozofia sa personală era una destul de simplă – sufereau cu toții, el inclusiv. De ce să-i mai și mintă pe sărmanii oameni?

Nu se-ascundea de faptul că le vindea iluzii, la pachet cu efecte secundare mortale.

Toată lumea știa ce-i de vânzare.

Toată lumea știa că e tajir mukhadarat. Narko torgoveţ. Dealer. Traficant de droguri. El nici nu încercase vreodată s-o ascundă.

Era, în propriul lui fel, un stâlp al comunității, pe lângă judecătorul Al Tifani, Azim imam[3] cât şi polkovnicul[4] contingentului de rakeți subcontractaţi de către DrujInk., care atunci când se îmbăta avea chef de scandal, nesfiindu-se să pătrundă în perimetrul Mahalalei atât cât îl ținea beția și muniția; și apoi mai era Baba Rahman, negustorul de la colț cu rude în îndepărtatul Sal Ta’aan – liderul informal, dar extrem de influent, al comunității.

Pe când Levi își arcuia spatele enorm și negru, torcând, iar K. sugea pierdut din muștiucul șișei, afară se auzea banda magnetică cu vocea spartă a unui muezin pierdut undeva în negura vremii, captiv pentru totdeauna într-o buclă audio, care îngâna hipnotizant cuvintele, chemând credincioșii spre rugăciunea de amiază.

Din perimetrul DrujInk. se auzea vocea mieroasă a Sfântului Vladimir, care predica șiret din difuzoarele urcate pe platforma mâncată de vreme al unui Ural GalaktiKa model 2066, ciuruit de gloanțe și mort pe veci. Coordonatorul de sector al drujinkilor era, totuşi, un glavnodox convins şi teribil de credincios.

Pe stradă, o gloată de copii hărțuia o babă care se grăbea șă-și ducă rația în casă, ferindu-se de micii sălbatici ca de o haită de piranha, înjurându-i copios, și arzând, oricui se încumeta să se apropie prea mult, un șpiț extrem de studiat și de precis, direct în tibie.

Un negustor ambulant minokoreu trecea punându-și sclavul orb și scopit să urle în gura mare nimicurile pe care le avea de vânzare pentru o treime de baton de proteină, un alt nimic la schimb sau măcar o gură de vorbă, pentru că bătrânul Mau, care se convertise la cei peste 65 de ani ai săi la mibraism, după moartea celei de-a treia soții, era teribil de singur, iar sclavul lui spălat pe creier nu știa decât să se ceară la baie, să mănânce și să recite ca un papagal lista cu mărfuri ale micii tarabe ambulante pe care o trăgea după el, condus de bătrânelul întreprinzător și vorbăreț care-i ținea zgarda și-i mai ardea câte-un baston peste buci, atunci când nu grăbea pasul.

K. își termină brusc tabietul, pierzându-și pofta din cauza zgomotului care creștea în cartier odată ce oamenii ieșeau încetul cu încetul pe stradă, flecărind și umplându-și timpul cu nimic, până când ceea ce se presupunea că era soarele apunând avea să-i mâne înapoi în case din cauza beznei care se așeza peste lume.

Luă la nimereală o carte dintr-o stivă și se-nchise în baie, încercând să-și deșerte mațele, ca să nu uite că e om.

Citea hipnotizat versuri din Malurile Răsăritene ale unui scriitor amerocrat pe nume Gilliam B. Sorroughs, și lui K. i se părea că trăiește într-una din halucinațiile cărţii, până când o rafală prietenoasă de Al-NakaşniKov îi aminti că nu-i nicio halucinație, e doar ceea ce e, și el trăiește exact în ceea ce-a mai rămas.

Zvârli cartea în cadă, aceasta aterizând printre multe altele, stârnind nori de praf și un miros de hârtie stătută.

 

 

K. tuși, ștergându-se și ieșind; aprinzându-și o țigară akraabească, iute și seacă; dându-i un șut drăgăstos lui Levi care-şi băgase nasul într-un sertar.

Mai exact în sertarul în care Cetățeanul K. își ținea narkotainikul și rezerva de bani. Acolo ţinea 5 narkobutâlci pline cu FanKa – vreo 400 de doze. Și undeva pe la 5000 de dirhami. Scăzând banii pe care trebuia să-i înapoieze distribuitorului, cei de care avea nevoie pentru a unge mâinile diverșilor indivizi cu care s-ar fi putut întâlni pe drum, și suma din care-și cumpăra madjuunul[5] cu care-și alimenta șișa, rămânea cu 1500 de dirhami. Bani pe care-i chivernisise cu greu în aproape 5 ani de chin.

Venise ziua cea mare.

Pe lângă faptul că era ziua lui, mai era și ziua în care avea să-ncerce să se dezlipească de pe fundul butoiului.

Avea să se ducă la Marele Boz și, cu zâmbetul exersat mai devreme în oglindă, avea să-i ceară voie să-și cumpere locul într-o zonă superioară a afacerii – ca să intre și el pe piața mult mai profitabilă a distribuirii de NeboMorf.

Era un plan.

Șanșele de succes nu erau mari. Tindeau mai degrabă spre zero și un glonț de ManKarov între ochi, dar mai bine să iasă din scenă așa.

Alternativa ar fi fost să apeleze și el la inevitabila FanKa.

Era totuși cel mai longeviv dintre narko torgoveţii lui Boz.

Rezistate toți acești ani fără să guste din marfa pe care o vindea, ceea ce i-ar fi garantat o condamnare directă la moarte.

Iar Boz și cei din gașca lui, deși nu-l suportau pe K. pentru că era setkalatin, dobândiseră în timp o anume măsură respect pentru tăria de caracter a individului. Sau doar pentru tăria sa. Încăpățânarea şi ţâfna sa. Furia pe care ştia să o controleze atât de bine. Şi violenţa de care devenise în stare. Fapt pentru care îl și declaraseră până la urmă stoite mujâc[6] și, chiar dacă nu-l înghițeau, încercau totuși, destul de neconvingător, să-l tolereze pentru faptul că era un lucrător bun, serios, care știa să aducă profit și nu cauza probleme.

K. se îmbrăcă alene, trăgându-și o pereche de pantaloni militari peste picioarele scheletice. Levi îi aduse bocancii și-n scurt timp bărbatul era gata să iasă din casă.

Își luă haina din cuier, verifică buzunarul unde ținea un șiș pentru orice eventualitate, băgă în celălalt buzunar o punguță cu câteva biluțe de FanKa și o sumă modestă de dirhami, grosul banilor ținându-i într-un buzunar ascuns, cusut pe interiorul pantalonilor groși de armată.

Luă dintr-un colț rucsacul în care băgă un termos plin cu ceai, câteva batoane de proteină, un cartuș de țigări Al-Jamal, o busolă, o lanternă care nu mai prea mergea, și o rangă. Pentru că nu se știa niciodată.

Îl chemă pe Levi la el și-i fixă lesa, trăgând cei 7 bolți ai ușii enorme de metal care-i păzea casa de vecini băgăcioși. Ușa tremură, scârțâind ruginit și bărbatul împreună cu motanul ieșiră prin deschizătură.

K. trânti ușa repede în urma sa, scoțând cele 7 chei, întorcând cu grijă fiecare mecanism până când fiecare făcu „clic”.

Își trase gluga peste cap, punându-și ochelarii de soare pe nas, urcând agale scările demisolului unui bloc dărăpănat şi pe aproape pustiu – în afară de câţiva corbi care-şi făcuseră cuib – scufundându-se în praful lumii.

 

 

Mirosul era insuportabil, damful de la fabrica de alimente așezându-se peste cartier ca o ceață stricată de culoarea ouălor demult trecute, iar K. își afundă nasul în gulerul hainei. Era un gest inutil, dar nu se putea abține să nu-l facă, măcar de dragul aparenței.

Ceata de copii roia pe mijlocul străzii fugărind un șobolan enorm în timp ce trei gealați din poliția religioasă sprijineau un colț de zid, doi pândind cu Al-NakaşniKoavele la ochi activitatea drujinkilor – care se pare că trăseseră o rafală doar așa, din obișnuință – în timp ce al treilea privea puștanii, scrijelind cu vârful iataganului în praful străzii, dând la o parte gunoaiele bătute de vânt.

Lumea ieșise în fața unităților de locuit – construite din containere de vapor de pe care timpul aproape că sterşese complet vopsea, logo-uri şi nume şi coduri de bare – așteptând să se încoloneze, pentru a se îndrepta înspre locul în care urmau să-şi primească rația. Până atunci aveau să stea adunaţi în pâlcuri de diverse mărimi sporovăind ca niște gâște, și K. trecu pe lângă ei afundându-se în ceața care se îngroșase. Spera să-i poată evita pe cei trei din poliția religioasă deși îi știa bine, și cumva, nu știa exact cum, ajunseseră prieteni.

Baba Rahman era în fața magazinului sugând impasibil dintr-o șișa, alături de fiica sa obeză și nemăritată, nepărând să-i pese de mirosul aburului care invadase strada, în timp ce fiica lui posacă și nevricoasă îi făcea vânt cu un evantai, ținându-și cealaltă mână peste materialul care-i acoperea fața. Se vedeau doar ochii plânși, cu cearcănele adânci ale unei femei neiubite bătând nemulțumită din picior, făcându-i tot trupul – acoperit cu o bluză largă, lungă și neagră, care-o înghițea din vârful capului până la unghiile de la picioare – să tremure. Arăta ca un pinguin uitat de vreme pe o banchiză ce-avea să dispară dintr-o clipă-n alta. Și pinguinul nu-nvățase niciodată să înoate.

Bătrânul Rahman era o așchie de om, tot numai barbă și zâmbet și ochi și nimic nu părea că l-ar putea indispune vreodată.

Poate doar o afacere proastă.

Dar el nu obișnuia să facă afaceri proaste.

Cât despre nefericirea fiică-sii, nu-i ca și cum nu încercase de nenumărate ori, dar unele afaceri pur și simplu n-au cum să miște și orice negustor cu experiență știe că nu-i bine să forțezi când nu-i cazul. Toate la vremea lor sau poate niciodată. El se obișnuise cu gândul. Cât despre fiică-sa, și mai ales nevastă-sa, era altă mâncare de pește la care n-avea chef să se gândească în ziua aceea.

Zărindu-l pe K., îi făcu semn să se-apropie.

K. suspină și-l trase pe Levi după el, mergând încet spre negustorul akraab, care se ridicase de pe scăunel și-l aștepta cu brațele deschise, zâmbindu-și zâmbetul alunecos.

– Selamalekhăm vecine! Fie ca ifrit’aa și djini’aa să te ocolească în această zi minunată! și bătrânul îl strânse în brațe. Iasmina, du-te și adu două cafele!

Pinguinul enorm care era fiică-sa se conformă posac, intrând cu chiu cu vai în magazinul tatălui său prin ușa deosebit de îngustă de la intrare.

– Pacea fie cu tine, îi spuse K., proptindu-se de zidul magazinului lângă Baba Rahman, care se așezase deja înapoi în scăunel, trăgând din șișa și privind strada. Levi se gudură pe lângă bătrân până când acesta îl luă în brațe și începu să-l mângâie.

– Astăzi este ziua ta?

– Este, și K. își aprinse impasibil o țigară privind din când în când la cei trei membri ai poliției religioase care se plictisiseră și acum scanau strada, căutând ceva de făcut.

Iasmina ieși cu chiu cu vai înapoi în stradă, purtând după ea un ibric și două ceșcuțe. Turnă bărbaților, făcu o plecăciune lipsită de chef și-apoi dispăru în penumbra magazinului.

– La:Ah e mare, spuse după un timp bătrânul sorbind din cafea pierdut în gânduri.

K. amușină ceașca, suflând cu grijă aburii, lăsând aroma să-l pătrundă. Începuse să tremure de plăcere. Uitase mirosul cafelei.

– E mare, spuse K. după un timp. Și cafeaua pe care a făcut-o e bună!

Baba Rahman dădea din cap privind cerul.

– Încotro azi? zise într-un timp trecut bătrânul, privindu-l.

K. încă mirosea licoarea din ceașcă, făcându-și curaj să ia prima gură. Trecuseră aproape zece ani de când băuse ultima oară cafea adevărată.

– Astăzi rătăcesc, spuse K. înghițind aproape jumate de ceșcuță, lăsându-se cuprins de valuri de plăcere, un zâmbet adevărat și mulțumit lărgindu-i-se peste față în timp ce-și plescăia buzele. Doar bântui.

– Prin ZikkuGorod?

– Poate.

Asta era! Și pentru că nimic nu era pe gratis când venea vorba de Baba Rahman, acum că-i băuse cafeaua îi era dator.

K. suspină și-și dădu ochelarii jos, privindu-l pe bătrân drept în ochi. Pielea măslinie a feței bătrânului se încreți în jurul ochilor și-a nasului acvilin. Baba Rahman îl privea satisfăcut, știind că acum tot ce trebuie să mai facă este să ceară.

– Am un pachet.

Așa începeau toate poveștile care sfârșeau în dezastru, dar Baba Rahman nu era genul de om pe care să-l poți refuza.

K. bău restul cafelei, încet, savurând fiecare înghițitură. Bătrânul îl privea drept înapoi, suflând din când în când fum de șișa pe nări, ca un balaur care așteaptă, știind că are tot timpul din lume.

– E mare? întrebă K. aprinzându-și altă țigară.

– Nu.

– Unde trebuie să ajungă? Mai exact.

– La niște drept credincioși.

Teroriști, în traducere liberă.

Având rude în Sal Ta’aan, Baba Rahman se bucura de o sumedenie de beneficii, dar avea și niscaiva responsabilități. Mija-islamul trebuia răspândit și nu se putea răspândi de la sine.

Iar Baba Rahman nu era genul de om care să se mânjească pe mâini sau să se înhame la o muncă titanică, dacă nu imposibilă, așa cum era propovăduirea adevăratei credințe, fiind prea comod și isteț ca să trebuiască s-o facă.

Mintea îi stătea la afaceri, nu la supraviețuirea religiei din care, întâmplător, făcea parte. Chiar dacă bătrânul mima destul de bine apartenența la extremism. Era mai degrabă un profitor șiret decât un zelot, DAR mărfurile pe care le primea de la rudele din Sal Ta’aan s-ar fi oprit brusc, iar profiturile lui ar fi dispărut la fel de repede, odată cu influența, urmate fulgerător de magazin și de capul său uscățiv. Acesta s-ar fi rostogolit clipind prin praf DACĂ Baba Rahman nu încerca o dată la câteva luni să ajute la purtarea Mujhadului, folosindu-se de diverși disperați de duzină răspândiți și uitați prin vreo magherniţă din ZikkuGorod, undeva în apropierea cordonului de securitate care păzea perimetrul Interye Gorod Mur – zidul Oraşului Interior.

Din acea Mahala puturoasă în care K. își trăgea existența după el, Baba Rahman finanţa – dar mai degrabă delapida – diverse celule care luptau eroic, şi inutil, împotriva influenței AmalGamatului care-și extinsese teritorul copios și îngrijorător de mult în ultimii ani, acaparând din lebensraumul celor drept credincioși.

K. îşi dădu seama că venise iarăşi clipa. Se cerea ca un nou mesaj de reînnoită şi nemuritoare apartenență la religie şi credinţă, susţinute printr-o voinţă violentă şi imbecilă, să fie reiterat şi răspândit prin mijloace grandioase şi victime colaterale consistente cauzate cu largheţe de o impresionantă contribuție pirotehnică. Era chiar de preferat. Se cerea moarte, frică, furie, fum şi zgomot pentru ca ordinea să renască din haos. Sau măcar să se mimeze credibil încercarea. Pentru ca vina, în caz de eşec, să cadă pe inatacabila voie a lui La:ah. Căci dacă era voia Lui, nimeni n-ar fi îndrăznit să crâcnească. Iar Baba Rahman putea continua să-şi bea dimineaţa cafelele privind mulţumit cum mascarada continuă veşnic.

În linişte şi pace.

Venise iar momentul în care un astfel de eveniment inutil trebuia bifat, de ochii și de gura lumii, pentru ca rudele din Sal Ta’aan să continue să-i trimită acele mărfuri de contrabandă de care Baba Rahman avea disperată nevoie pentru a trăi, poate chiar veşnic, în puf și liniște.

Acum venise rândul Cetățeanului K. să cadă ca musca-n lapte într-unul dintre mișmașurile mujhadistului buticar. Pentru o amărâtă ceșcuță de cafea. Dar până la urmă, orice potențial dezastru era o oportunitate, așa că Cetățeanul K. își puse iarăși ochelarii pe ochi și începu să negocieze:

– 5000.

– 1000.

– 3000.

– 1500 și niciun dirham mai mult! zise bătrânul bătând din picior, enervat.

– 2000. Jumate acum, jumate la întoarcere. Și-mi dai voie să-mi aleg ceva de la tine din magazin.

Baba Rahman se-afundă în tăcere, făcând calcule. Se ridică fără să mai zică o vorbă, zvârlindu-l pe Levi din poală şi intrând în magazin.

Cetățeanul K. îl urmă agale, trăgând motanul după el.

 

 

Părea de parcă intraseră într-o beznă. Dar ochii se obișnuiau repede cu semi-întunericul dinăuntru.       De undeva de deasupra băteau niște becuri slabe, rozalii, și lui K. i se-ntâmpla același lucru ca de fiecare dată când intra – i se părea că visează.

Mirosea a tutun, cafea, mirodenii și a tot felul de alimente. Proaspete.

Levi începu să miaune mulțumit.

Baba Rahman se duse în fundul magazinului, lovind puternic podeaua cu călcâiul, până când ceva din interiorul peretelui făcu „clic” fără să mai fie nevoie de „sesam deschide-te” atunci când o bucată din el ieși în afară. Bătrânul intră fulgerător în camera de panică, acolo unde-și ținea caseta cu bani.

Și Cetățeanul K. rămase singur în liniștea înmiresmată a magazinului.

Ar fi putut alege orice. Bine, aproape orice.

Își mai trecu pentru o clipă ochii peste rafturile doldora de mărfuri care aproape nu se mai găseau, și pentru care trebuia să plătești sume exorbitante, inspiră adânc și-apoi își puse repede pofta-n cui, realizând că trebuia să fie practic.

Orice posibil dezastru era și o oportunitate. O simțise pe pielea lui de nenumărate ori, și reușise cumva să scape de fiecare dată. Pentru că fusese isteț și practic. Adaptabil. Se duse direct la raftul de feronerie. Și începu să construiască un plan.

Nu se grăbea niciunde. Nici nu-l observă pe Baba Rahman întorcându-se în spatele tejghelei, ținând într-o mână un teanc de bancnote de plastic și-n cealaltă mână un pachet cam de mărimea unei cărămizi.

– Hai mai repede – mai am şi alte treburi azi!

Bătrânul făcea așa de fiecare dată când simțea că e pe cale să iasă-n pierdere dintr-o afacere, primul instinct fiind acela de a-și repezi adversarul, sau clientul cum tot încerca să-și reamintească. La fel se purta și atunci când jucau șah. Când simțea că ceva, dintr-o dată, nu mai mergea bine. Dar pe K. nu-l putea scoate din ale lui, mai degrabă ar fi încercat să scoată din minți o piatră.

– Te-ai gândit?!

– Asta fac! mârâi K. spre el și bătrânul se puse într-un colț făcându-și de lucru, aranjând marfă pe raft, trăgând cu ochiul la bărbatul care părea în transă.

– Hm! K. îşi termină în sfârşit gândul, aprinzându-și o țigară, făcându-i semn negustorului că poate să se-apropie.

Levi ațipise la picioarele lui și torcea, umplând liniștea magazinului și făcând-o să vibreze.

– Ce vrei?! zise Baba Rahman grăbit și fără prea mult chef. Voia să încheie cât mai repede. Știa că nevastă-sa a terminat de făcut mâncare și nu era bine pentru el să întârzie la masă, nu de alta, dar poate nu mai găsea decât mutra acră a femeii care avea să-l privească acuzator, reproșându-i că nu-i pasă decât de afaceri, în timp ce fiica lor termina de mâncat și porția lui, neputând să se abțină.

– Păi… spuse K. lungind cât mai mult momentul, știind că Baba Rahman suferea chinuri tot mai mari cu fiecare nouă clipă care trecea.

– Păi ce?!

– Hm.

– Hm?!

– Rys-ul ăla fără pat fabricat de NASOSA, o cutie de cartușe BUMPATRON pentru armă și mănunchiul ăla de grenade.

– Asta nu-i ceva!!! Ceva e ceva. Un lucru. Un nimic. Aia-i ceva! Ce-mi ceri tu e o avere!!! Vrei să mă-ngropi?! Vrei să mor de inimă rea?! Vrei să mă vezi calic!? La:aaaaah!?! Ce tupeu are câinele ăsta setkalatin!!!

Baba Rahman era în pragul unei crize de nervi.

K. îl lăsă să-și facă numărul până la capăt, privindu-l impasibil. Baba Rahman avea lacrimi de ciudă în ochi. Dar știa să negocieze. Şi începuseră negocierea:

– Păi, spuse K., dacă facem un calcul…

– Da’ ce suntem noi, mibraici?! Noi facem afaceri! Nu calcule!

– Ai fost de acord la 2000 de dirhami fără să respiri. Mă crezi prost?!

– Nu! slăbi Baba Rahman tonul, ștergându-și saliva din barbă.

– Și-atunci?!

– Ei și-atunci!?

– Ce-i în pachet?

– Te interesează?!

– Nu, dar dacă ești pe cale să-mi oferi pe loc 1000 de dirhami ca să-l car după mine, fără să clipești, înseamnă că acolo unde mă trimiți n-o să fie bine.

– Asta nu știu. Eu distribui. Și tocmesc curieri. Restul nu-i treaba mea.

– Da, dar e treaba mea. De-aia fac calcule. Pricepi?!

– Oricum calculezi, o grămadă de lucruri nu-i un lucru. Și numai un lucru e ceva. Unul. O grămadă nu mai e ceva, e mai mult!

– Știu! De-aia îți plătesc cutia de cartușe și mănunchiul de grenade din banii pe care trebuie să mi-i dai acum pe loc.

Baba Rahman zâmbi și începu iar să socotească. K. îl lăsă să-și mângâie barba, fără să-l deranjeze.

Bătrânul gândea repede, rodul a ceea ce păreau a fi milenii de când era negustor, o alimentație sănătoasă și o minte ascuțită la cei peste 70 de ani ai săi.

– Atunci, mai rămâi cu 200.

– 500.

– Thalathmayih[7], îngână Rahman.

– 400!

– Bine, 400, spuse Baba Rahman, numărând bancnotele și punându-le ordonat peste pachetul negru și destul de greu, după cum îl împinsese peste tejghea spre K., împreună cu pușca cu acțiune de pompare, cutia de cartușe cu glonţ exploziv și mănunchiul de grenade care arătau ca niște avocado demult stricate.

Ieșise bine.

K. verifică Rys-ul și starea cartușelor, unul câte unul, încărcă opt cartușe, arma primindu-le flămândă, suspinând sec de fiecare dată când un nou tub era introdus. Lăsă vreo 4-5 cartușe să-i alunece într-unul din buzunarele pantalonilor de armată, băgând cutia în rucsac împreună cu grenadele și pachetul negru.

Dintr-o dată, mâna lui K. se simțea ciudat, de parcă n-ar fi trebuit să se afle acolo ținând acel pachet în mână, de parcă acel pachet n-avea ce să caute în acea existență, ca și cum prezența sa acolo făcea ca lucrurile să pară dintr-o dată nelalocul lor.

Senzația trecu imediat cum pachetul fu înghițit de rucsac.

K. legă arma de o chingă din interiorul hainei, de unde putea să atârne liber, fără ca cineva să știe că e acolo. Iar dacă cineva era curios să afle ce are K. sub haină, avea să afle repede, trezindu-se privind abisurile spiralate ale țevii înainte ca totul în jur să facă „poc”.

Baba Rahman îi dădu adresa, dar „adresa” – scrisă pe un petic de hârtie pe care K. îl băgă în buzunar fără să-l citească – era mult spus când venea vorba de mai orice care nu se afla în Oraşul Interior al ZikkuGorod.

Cumva-cumva, K. avea să se descurce. Avea un plan, niște feronerie, 400 de dirhami în plus și tot timpul din lume.         Întâi de toate avea să ajungă la Marele și Puternicul Boz și de-acolo, dacă ieșea teafăr, avea să mai vadă. Oricum, afacerea era afacere, iar el era un om cu principii. Un om de cuvânt. N-avea să-l tragă în piept pe Baba Rahman.

– Mă duc, spuse K. într-un final, părăsind magazinul.

Baba Rahman îl privi ieșind și se duse după el să tragă oblonul. Apoi urcă scările înguste spre etaj, acolo unde-l aștepta privirea nemulțumită a neveste-sii.

 

 

K. ieși în stradă și era pe cale să-și aprindă o țigară când cineva îl bătu pe umăr.

Nu-i văzuse venind, și nici dacă i-ar fi văzut, n-ar mai fi avut cum să-i evite, pentru că-nsemna că și ei îl văzuseră. Înainte ca el să-i poată vedea.

Erau trei și rânjeau la el mulțumiți, oarecum prietenoși și – ceea ce era îngrijorător – curioși din cale-afară.

– Ce faci? spuse Omar.

Omar era șeful. Era mare și vorbea încet și peltic.

K. abia înțelegea ce spune prin barbă uriașul care-l privea acum, lăsându-și laba enormă pe umărul lui în timp ce-i înfipse cealaltă labă în șold. Mai spuse ceva și dintr-o dată în mijlocul bărbii lui Omar se căscă o gaură plină de dinți care începu să hăhăie.

Ceilalți doi – Salman și Khalil, mai mici și mai sifilitici, se hlizeau și ei ca două maimuțe flămânde și plictisite la K..

Levi se băgase între picioarele stăpânului său și-i privea pe toți trei cu ochii săi verzi, lăptoși și amenințători.

– Ce mai faci? elaboră namila.

– Bine, spuse K. și-i oferi lui Omar pachetul de țigări, acesta luând mai întâi o țigară, înfigând-o în barbă, apoi confiscând tot pachetul cu cel mai natural gest.

– Cumpărături?! se băgă Salman în seamă în timp ce aprindea țigara șefului cu mare grijă, ca să nu-i ardă barba.

– Nu, spuse K., dându-și jos ochelarii. Îl privea pe Omar drept în ochi în timp ce acesta fumega și-ncerca să se prindă. Începu la un moment dat să hăhăie din nou, dar hăhăitul nu mai era deloc prietenos, iar maimuțele lui începură să rânjească, dându-i târcoale lui K..

– Dar ce? îngăimă pe un ton idiot Omar.

– Afaceri.

Ochii lui Omar se aprinseră dintr-o dată și rânji, frecându-și palmele.

– Arată-mi ce-i în rucsac.

– Îți arăt, spuse K.. Se-ndepărtă câțiva pași, ieșind dintre cei trei. Levi începuse să sâsâie, iar K. îl trase de lesă mai aproape.

Îngenunche privindu-i pe bărbați, dând foarte lent rucsacul jos din spate, aducându-l în față. întorcându-l și deschizându-l în timp ce-i privea.

Aceștia erau hipnotizați, urmându-i fiecare mișcare. Scoase încet pachetul negru, ștanțat cu stema Sal Ta’aan-ului, și simți din nou o senzație ciudată trecându-i peste piele. Lăsă pachetul să alunece în praful drumului și băgă din nou mâna în rucsac.

Rânjetele de pe fețele lui Omar și-a trepădușilor săi dispăruseră.

– Treabă serioasă… spuse Omar mângâindu-și barba.

– Da, spuse K.. Serioasă.

– Treabă bănoasă, se băgă Khalil, pițigăiat, în discuție.

– Ce vreți de la mine?! îi întrebă K..

Întrebarea îi blocă pentru un moment pe cei trei.

– Să ne dai pachetul, spuse dintr-o dată Salman.

– Și banii, se băgă Khalil în seamă.

Între timp, Omar îi privea pierdut, încercând să prindă discuția din urmă. Khalil și Salman se uitau la el așteptând.

La fel făcea și K..

– Da, spuse într-un final Omar. Să ne dai pachetul și banii.

K. zâmbi la ei, dând exasperat din cap.

– Vă dau banii.

Cei trei începură să se sfătuiască. Era mai mult o ceartă între Khalil și Salman, dar dintr-o dată Omar se dezmetici, le arse amândurora câte o palmă, scoase iataganul și-i spuse pe-un ton bolovănos lui K.:

– Să ne dai tot ce ai, ca să fie bine. Ce nu ne trebuie, îți dăm înapoi.

K. le zâmbea din ce în ce mai tăios, până când se ridică fulgerător în picioare, ținând o grenadă în mână, scoțându-i cuiul cu dinții.

Cei trei priveau hipnotizați.

K. scoase cu o mișcare mătăsoasă cealaltă mână la vedere, dând haina la o parte şi înfigând pușca în pieptul lui Omar.

Gălăgia de pe stradă încetă. Şi lumea, care până atunci privise distrată discuția dintre cei patru bărbați, intră la adăpost, pândind acum scena cu sufletul la gură.

Începea prost, dar orice posibil dezastru era până la urmă o oportunitate. Iar trei membri inutili ai poliției religioase nu reprezenta mare pagubă. Se găseau oricând alte brute. Şi până la urmă K. se săturase de prezența constantă a celor trei, care se cam momiseră de ceva vreme, trăgând numai înspre colțul ăla de Mahala.

Nu trebuia să-și facă vreo grijă că ar urma repercusiuni. Tot cartierul avea să dea din umeri și să-ntoarcă spatele. Nimeni nu avea nevoie de bătăi de cap.

Se făcu că aruncă grenada spre Khalil, care de frică își scăpă arma din mână, încercând să prindă grenada care nu ajunse la el pentru că aceasta ajunse direct în fața lui Salman, lovindu-l între ochi, trântindu-l în fund de la șoc.

Omar, care încerca să prindă din urmă, privea tâmp, clipind încet.

K. lovi tare cu vârful ghetei în praful străzii, stârnind un nor înecăcios. Țâșni cu rucsacul, trăgându-l pe Levi după el, pitindu-se într-o nișă a zidului, aflată un pic după magazinul lui Baba Rahman.

Salman țipa de durere și de disperare, orbit de sângele care-i intrase în ochi, încercând să găsească grenada în timp ce Omar țopăia urlându-i s-o găsească mai repede.

Khalil se grăbea să-și ia arma de pe jos, dar numai bine ce-o avea în mână că o scăpă din nou, împiedicându-se de Salman.

K. se uita la ei și observă pachetul negru, uitat în praf. Îi venea să urle de nervi, dar nu mai avea ce să facă. Trecuseră cinci secunde și se pregătea ca totul să facă „bum”.

Cu un gest eroic Omar, care cumva observase în cele din urmă grenada, se aruncă cu fundul pe ea aterizând peste Salman, care tocmai o apucase, încercând s-o arunce cât mai departe.

Khalil se-ncurcase în jalabie[8] încercând să se ridice în picioare, când dintr-o dată ceva care se găsea aproape de el trosni, surzindu-l complet.

Praful stârnit de explozie umplu strada.

K. se ridică încet, ținând arma, pregătit să tragă. Tușea, așteptând ca praful să se așeze.

Pachetul era întreg.

Khalil făcuse pe el și-l privea tâmp pe K., înghițind în sec și căscând gura larg. Omar și Salman dispăruseră. Lăsaseră în urmă niște cârpe însângerate și miros de barbă arsă.

K. apucă pachetul, aruncându-l repede în rucsac, nedorind să-l țină prea mult în mână, apoi scoase din buzunar biluțele de FanKa și le îndesă în gura lui Khalil, forțându-l să înghită.

Khalil avea să adoarmă și visând cel mai frumos vis posibil, n-avea să se mai trezească vreodată.

Levi o luă înainte și K. întoarse spatele scenei, mergând spre o stradă lăturalnică, căutând intrarea în canale, pe unde trebuia s-o apuce ca să ajungă în ZikkuGorod, pe sub Zid, fără să mai fie nevoie să treacă de posturile de vamă.


[1]narghilea

[2]pastă din ulei şi cristale de THC

[3]conducător religios

[4]rang militar echivalent cu cel de colonel

[5]combinaţie de kayf şi opiu

[6]individ de valoare

[7]trei sute

[8]veştmânt larg care acoperă tot corpul


ilustrație de miladenleschi@pixabay.com

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
1
Not Sure
1
Silly
3
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top