Now Reading
Onirium Plan B

Onirium Plan B

 

– Mă numesc Alexis Fabia Natalia Larus. Dumneavoastră sunteți?

– Oh, exprimare neconformă.

– Îmi cer scuze, sunt o nostalgică. Așadar, cine sunteți… ?

– Cei care pun întrebările.

– Desigur.

– Unde locuiești?

– Știți foarte bine unde locuiesc.

– Este necesară confimarea verbală, conform PRIDE.

– Pământ.

– Exprimare neconformă.

– Terra.

– Transfer la satelit. Locația exactă?

– Coordonate GPS: Latitudine – 45.28248, Longitudine – 22.84889.

– Chiar ești o nostalgică. Nu e nici o așezare umană în apropiere.

– Inexact. Se află acolo o bază militară. E drept, abandonată.

– Nu e tocmai ce ai putea considera o „așezare umană”.

– Într-o vreme, aceste baze au fost folosite și pentru locuit.

– Locuiești singură?

– Da.

– Unde este fiul tău?

– Aparține Programului Voc-Tech conform Legii 1919/2022

– …

– Nu mai căutați, nu este nici o eroare de sistem.

– …

– Am făcut și eu parte din program, evident. Probabil figurez în baza de date cu niște informații lipsă, nu știu. Mie nu mi s-a comunicat nimic atunci când am fost… eliminată.

– Vom reveni la asta mai târziu. Ce îți amintești?

– Ultima imagine pe care o am este cu o dimineață senină și călduroasă, dar nu-mi amintesc dacă era primăvară sau vară. Mirosea a magnolie, deci cred că era prin mai. Eram pe balconul apartamentului unde locuiam în chirie și îmi beam cafeaua. Copilul se juca în sufragerie cu lego. Ne priveam prin geamul ușii de la balcon, râdeam și ne strâmbam unul la altul. Deodată, i-am văzut ochii mari și reflexia blocului din spate care se prăbușea într-un sunet asurzitor. M-am întors tocmai ca să văd blocul din dreapta prăbușindu-se. În spatele lui veneau silențios mașinile. Nu-mi amintesc decât că am coborât în fugă cu copilul în brațe pe scări… Jos, totul era un nor de praf și fum. Se auzeau urlete… Atât.

– Apoi?

– Apoi…  e totul din ce în ce mai vag. Doar frânturi. Și nu știu cât sunt de relevante. Din cauza medicamentelor administrate ulterior, imaginile vizuale s-au șters. ȘTIU sigur că s-au întâmplat anumite lucruri, dar nu am suport imagistic… Probabil că…

– „Medicamentele administrate ulterior” nu au fost raportate având asemenea efecte adverse. Ce ți s-a întâmplat poate foarte bine să fie o reacție de SSPT. Spune-ne tot ce știi că îți amintești.

– Îmi amintesc că alergam cu copilul în brațe, în întuneric, printre zecile de oameni panicați care urlau îngrozitor și…

– Ai spus că era dimineață.

– Da. Era dimineață când a început totul… Dar următoarea imagine pe care o am este întunecată…  Nu știu dacă am alergat toată ziua, sau dacă s-a întunecat artificial cerul datorită mașinilor…

– Acele mașini din teoriile conspiraționiste ale supraviețuitorilor? Ai văzut tu vreuna din aceste așa-zise mașini?

– Nu. Nimeni nu le-a văzut în întregime. Dar le auzeam cu toții huruitul infernal. Eu am apucat să văd un braț imens de metal, ca un tentacul, atunci când s-a dărâmat blocul din dreapta blocului meu.

– Interesant. Este prima relatare de acest tip. Ar putea fi o proiecție, totuși.

– Ar putea.

– Mai departe?

– Mai departe, au apărut fulgii.

– Fulgii?!

– Fulgii… așa mi-au rămas pe retină: ca niște fulgi albi, strălucitori de zăpadă.

– Alexis.

– Da.

– Ce spui tu, e o imagine poetică foarte frumoasă… Dar pe noi ne interesează faptele concrete.

– Concret, au început dintr-o dată să cadă din cer niște orbi mici și strălucitori de lumină, ca niște fulgi de zăpadă. Oamenii s-au oprit, nu se mai auzea nici un zgomot, ușor, ușor s-a lăsat o liniște profundă… Toată lumea se calmase și privea în sus. Era absolut miraculos ce se întâmplă! Fulgii… orbii… particulele acelea au început să acopere asfaltul încins… Băiețelul meu se liniștise și privea și el în sus, strâns lipit de mine. A ridicat o mânuță înspre cer și m-a privit râzând cu gura până la urechi, de parcă era cel mai tare joc din lume. Am întins și eu mâna și un fulg mi s-a așezat drept în palmă…

– Un fulg s-a… așezat?

– Da. Aici amintirea mi-e foarte clară! Am privit în jur și am sesizat, într-o fracțiune de secundă, că acea cădere lină nu era ceva haotic, ci un zbor controlat… Când erau aproape să ajungă la pământ, fulgii se roteau brusc și se așezau deliberat pe o persoană. Erau tot mai mulți. Mi-am privit palma și… mi s-a părut că…

– Că?

– Că e o ființă! Ceva ca… o mică zână de pădure… cu chip umanoid, corp de insectă și aripi. Pentru o clipă, a părut că timpul stă în loc și că mica ființă din palma mea chicotește ușor.

– Apoi?

– Apoi… a început demența! Isteria în masă. Oamenii au început iar să urle îngroziți, dar de aceasta nu mai fugeau. Se chirceau la pământ, zvârcolindu-se de parcă erau în chinuri groaznice.

– Pe urmă?

– Pe urmă… mi-am pierdut cunoștința.

– Și nu-ți mai amintești nimic?

– Oricum, e mult mai mult decât își amintesc majoritatea…

– Nu-mi mai amintesc nimic de atunci. Când mi-am revenit, eram deja pe Anteria, iar copilul nu mai era cu mine!

– Pe Anteria??

– Da. La colonia de viermi de pe Anteria. De-acolo…

– Ești sigură că nu mai ai nici o imagine cu ce s-a întâmplat înainte?

– Da. Nu mai am nici o imagine. Dar, în timp ce cădeam la pământ, pierzându-mi cunoștința, leșinând probabil, am știut ceva.

– Ce anume?

– E foarte ciudat și greu de explicat. Dar am știut, cumva, că efectul produs de acele ființe de lumină era un fel de trezire a conștiinței. Ca o oglindire. Odată atins de fulg, omul simțea, trăind la maximă intensitate, tot răul pe care-l produsese în alte persoane. Toată ura; toată suferința… În termenii mistici și superstițioși ai timpurilor trecute, asistam la Judecata de Apoi. Și totul era public.

– Ți-au trecut prin minte toate gândurile acestea în timp ce leșinai?!?

– Pe fondul de adrenalină, nu e imposibil. Totuși, știi sigur că acesta e adevărul?

– Nu. Evident, nu pot ști sigur nimic. Asta am simțit… cumva… Repet, nu am nici o imagine. De fapt, ar fi ceva. Era un bărbat acolo pe care-l cunoșteam. Iar chestia asta mi-a rămas adânc întipărită pentru că știam sigur că locuiește într-un alt oraș și că nu are ce să caute acolo. Acesta a fost gândul meu. Pe urmă am realizat că majoritatea persoanelor din jurul meu sunt persoane cunoscute. Nu apropiate, doar cunoscute, familiare. Cu unele nici nu schimbasem vreo vorbă vreodată, cum ar fi fost vecinul cu care aveam același program de luat tramvaiul…

– Cam multe gânduri pentru câteva fracțiuni de secundă cât ți-ar fi luat să leșini…

– Știu.

– Ești sigură că nu sunt retro-proiecții?

– Sunt foarte sigură. Nu am o explicație… pur și simplu, așa a fost. Apoi m-am trezit.

– Din vis?

– Nu. Pe Anteria.

În sala imensă a Forului se lăsase o liniște profundă. Membrii păreau epuizați. Deși audiaseră sute de astfel de mărturii și deși faptele erau mereu aceleași, de data asta ceva era deosebit. Acuratețea și luciditatea relatărilor lui Alexis, precum și calmul ei impasibil combinat în chip paradoxal cu pasiune și exaltare, îi dezorientase pe majoritatea. Totuși, exista un protocol clar și acela trebuia urmat.

– Știi ce urmează să se întâmple cu tine, nu?

– Nu. Pentru că nimeni nu s-a întors de aici capabil să poată povesti. Având în vedere felul în care am fost adusă aici, pot doar să intuiesc.

– Nu va fi nevoie să-ți folosești intuiția de data aceasta. Vaccinul își va face efectul în curând și audierile vor continua, iar în funcție de informațiile pe care le oferi, îți va fi stabilit tratamentul. Ce poți ști sigur este că nu o să-ți mai vezi niciodată fiul.

– Sunt absolut sigură că voi primi cel mai bun tratament… Și că orice decizie veți lua, va fi pentru a servi Binele Suprem. În ceea ce-l privește pe fiul meu… nici o forță din acest Univers nu mă va împiedica să-l regăsesc!

***

Tânăra fu condusă în camera unde era ținută în izolare de câteva zile. Programul holografic înfățișa un peisaj montan, unul din preferatele ei. Alexis știa exact unde se află senzorii de supraveghere și cum să se poziționeze astfel încât să-și ascundă chipul fără să dea impresia că o face intenționat. Știa că este urmărită chiar în acele clipe și mai mult, bănuia că îi este monitorizată inclusiv activitatea neuronală. Așa că își petrecu primele minute concentrându-se pe respirație, la fel cum făcuse și în timpul interogatoriului. Apoi începu să se joace cu în minte cu numerele, străduindu-se să calculeze cât mai mult din șirul lui Fibonacci. Știa că are nevoie de aproximativ 10 minute pentru a-și liniști complet emoțiile, ca apoi să-și poată lăsa gândurile să zburde în voie. Interogatoriul decursese bine, dar era nemulțumită de rezultat. Le spusese exact ce voiau să audă, dar nu reușise să afle singurul lucru care o interesa. Motivul pentru care se lăsase prinsă… Și, pentru că în acele momente toți cei din sala Forului erau concentrați pe verificarea informațiilor, nimeni nu a putut afirma cu certitudine ulterior că prizoniera fusese afectată. Dar dacă cineva s-ar fi uitat chiar atunci într-unul din micile ecrane conectate la un anumit senzor de supraveghere, ar fi putut observa lacrimile care curgeau la intervale regulate, aproape ritmic, pe obrajii ei. Tot teatrul pe care-l jucase, toate confesiunile, totul fusese făcut în speranța de a auzi rostit un anume cuvânt. Cuvântul care o putea elibera în fața oricărei instanțe. Cuvântul care era parola care o lega încă de acea lume. Cuvântul acela era un nume: numele fiului ei.


ilustrație de merlinlightpainting@pixabay.com

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
2
In Love
0
Not Sure
1
Silly
1
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top