Cea mai puțin bună dintre lumile posibile: SF-ul post-apocaliptic

Cititor. Scriitor. Colecționar de cărți poștale vechi.

Voi prezenta în acest scurt articol două serii de romane post-apocaliptice: Povestea Slujitoarei de Margaret Atwood și Metro de Dimitry Glukhovsky. Voi vorbi un pic despre fiecare apoi mă voi concentra pe diferențele și asemănările dintre ele.

Seria Slujitoarei de Margaret Atwood

Povestea slujitoarei

Povestea Slujitoarei, un roman distopic, vine cu o întrebare simplă: cum ar fi dacă? Cum ar fi dacă bazate pe credințele și tradițiile puritane, ideile iudeo-creștine, duse la extrem de unii exaltați, ar deveni dominante? Cum ar fi dacă femeile ar deveni simple obiecte pasabile între bărbați, ușor dispensabile, reduse practic la principala funcțiune de reproducătoare?

Ceea ce propune Atwood se numește teonomie, un cuvânt de negăsit în limba română și înlocuit cu mult mai cunoscutul teocrație. Dar cele două cuvinte nu sunt sinonime. În teocrație statul este condus de către preoți pe baza unor scrieri sfinte și a tradițiilor, fără aplicarea lor ad litteram. În teonomie statul este condus prin intermediul societății laice, dar în conformitate strictă cu legile din scrierile sfinte (Vechiul și Noul Testament). Cu alte cuvinte este diferența dintre spiritul legii și litera ei. În teocrație preoții conduc în numele Domnului, pe când în teonomie, societatea este condusă după legile din Biblie, oricât de aberante și neactuale sunt ele.

Romanul urmărește o scurtă perioadă din viața unei femei obișnuite, devenită, împotriva voinței și alegerii ei, Slujitoare în casa unui Comandant (potent al zilei). Practic ea ajunge să fie concubina oficială a acestuia, disprețuită de societate și în același indispensabilă politicii de reproducere a statului din care face parte, respectiv Galaad. Asta pentru că lumea imaginată de Atwood este și una post-apocaliptică, nu doar distopică. Statele Unite ale Americii au trecut printr-un război nimicitor, este puternic poluată nuclear și astfel nașterile sunt puține, iar copiii născuți sănătoși, fără mutații genetice, și mai rari.

Povestea personajului principal, al cărui nume va fi schimbat în Offred, este spusă cu lux de amănunte, tocmai pentru a evidenția decadența și depravarea ce se ascund în spatele unei societăți ce pozează în apărătoare a virtuților creștine. Fiind un roman feminist, întreaga compasiune se îndreaptă spre femei. O viziune îngustă ce-i știrbește, în opinia mea, farmecul (nu mult). Dar acceptând această premisă, Povestea Slujitoarei este un excelent roman distopic, care ridică multe întrebări, unele încă de nediscutat chiar și în societatea democratică a lumii occidentale moderne. Pentru că, trebuie să recunoaștem, privind în propria ogradă, femeile sunt încă abuzate și traficate cu acordul tacit al statului și al populației, masculină și feminină deopotrivă. Asta ca să nu aducem în discuție de ceea se întâmplă în Orientul Mijlociu, cu execuții în masă a femeilor; dependența lor de bărbați fiind totală.

Finalul romanului este un epilog metaficțional în care o profesoară universitară prezintă înregistrările ce formează romanul într-un cadru academic în timp ce, ce ironie, un coleg face o glumă sexistă, arătând că anumite obiceiuri proaste au supraviețuit și în viitorul îndepărtat.

Testamentele

Așa cum am spus anterior, mi-a plăcut mult Povestea Slujitoarei. Din păcate, în comparație cu ea, Testamentele este o scriere mai slabă și mai prost condusă. Literar, textul suferă de superficialitate și neînțelegere a regimurilor totalitare. În aceste societăți, a se vedea cel Nord-Coreean, adversarii nu sunt executați public. Doar în primele faze, cele revoluționare. Apoi lucrurile se petrec pe ascuns. Adevărata teroare apare din imprevizibilul pedepselor aplicate, din frica de aproapele tău și de Fratele cel Mare. Atwood face totul atât de previzibil și de young-adult și de necredibil, încât tot edificiul ridicat cu trudă și talent în Povestea Slujitoarei pare a se nărui aici. Singura persoană credibilă din acest volum este Mătușa Lydia (poate și Becka, prin tragismul ei atât de veridic construit).

Povestea este spusă din punctul de vedere a trei protagoniste. Mătușa Lydia (apare și în Povestea Slujitoarei) are un rol central în căderea Galaadului, Agnes (Mătușa Victoria) o adolescentă în primele capitole, matură în ultimele, născută și crescută în conformitate cu idealurile feminine ale Galaadului și Nicole (apare indirect și în Povestea Slujitoarei). Tehnica este interesantă, pentru că oferă trei perspective diferite asupra lumii Galaadului, asupra atrocităților, umilințelor de tot felul, iar prin memoriile Mătușii Lydia avem acces direct la vârful conducerii acestui stat și astfel la o parte din secretele din spatele unor evenimente opace (pentru că ajungem să-i cunoaștem pe păpușari).

Perspectivele celor două adolescente, la care se adaugă indirect cea a lui Becka, sunt, prin comparație, mai fade, chiar simpliste. Caracterele personajelor sunt perfecte, așa cum ne așteptăm să fie o adolescentă dintr-o lume democratică, o adolescentă orfană speriată și abuzată psihic, o altă adolescentă abuzată fizic și psihic, totuși aceste prezentări ca la carte nu sunt un ideal literar.

Urmând cererile cititorilor, așa cum scrie autoarea în mulțumiri, acest roman mi-a provocat un amestec de sentimente. Unele de apreciere (majoritare), altele de nemulțumire. Per ansamblu îl găsesc bine făcut, o lectură agreabilă și intelectuală. De multe ori am pus mâna pe Biblie pentru a mă lămuri asupra unor pasaje, dar și pe Wikipedia, ca să văd mai de aproape locurile unde se desfășoară acțiunea.

Seria Metro de Dimitry Glukhovsky

Metro 2033

Spre final mi-a plăcut, însă începutul este teribil de plictisitor. Dacă nu ar fi fost recenziile și premiile luate de autor nu aș fi dus-o la capăt. Totuși, pe ansamblu nu este o carte rea, senzația de grozăvenie post-apocaliptică posibilă este palpabilă. Talentul autorului se face simțit atunci când creionează într-un spațiu finit (metroul moscovit) o lume pestriță, o copie la scară redusă a umanității. El nu oferă speranțe deșarte, oamenii vor rămâne dezbinați, egoiști și rasiști chiar și atunci când sunt puși în fața extincției ca specie.

Seria Metro a început tremurat, timid ar fi un alt cuvânt, cred că autorul ei, Dimitry Glukhovsky, nu se aștepta la succesul pe care-l va avea după ce va fi tradusă în limba engleză. Am încercat să găsesc mecanismele, ce au făcut dintr-o serie altfel mediocră, un succes internațional.

Primul argument care mi-a venit în minte ține de realizarea jocului Metro 2033 din genul first-person shooter survival horror, joc video realizat de compania ucrainiano-malteză A4 Games. Deși nu strălucește prin grafică, în sensul în care este medie, nicidecum nemaipomenită, jocul a devenit repede popular datorită poveștii din spatele lui. Luptele nu se mai duc nici pe Marte, nici în laboratoare americane părăsite, nici printre ruinele celui de-al treilea Reich și nici în metropolele occidentale devastate de arme nucleare. De data asta se coboară în adâncurile teribilei capitale Ruse, a treia Romă cea nemuritoare, capitala ortodoxiei și a panslavismului Moscova. Acolo, asaltați de monștrii creați ca urmare a unui atac mârșav occidental, supraviețuitorii construiesc cu tenacitatea și credința specifică rușilor o nouă civilizație.

Nu e prima serie care reușește să ajungă în topul bestsellerelor datorită unui joc bine făcut. Jocul video de tip action role-playing The Witcher a adus în prim planul cititorilor din întreaga lume seria fantasy The Witcher, bazată pe personaje extrase din imaginarul fantastic polonez, slav în general, cu unele influențe nordice și germanice.

Din păcate, spre deosebire de Andrzej Sapkowski, creatorul lui Geralt of Rivia, care nu s-a arătat impresionat de lumea jocurilor, văzându-și pe mai departe de scrieri și ducând astfel la capăt întreaga serie într-un mod decent, Glukhovsky suferă o cădere și următoarele volume din serie, foarte inspirat numite Metro 2034 și Metro 2035 sunt cu o treaptă-două mai jos comparativ cu primul volum.

Totuși, printre sutele de romane și povestiri post-apocaliptice, seria Metro face o figură bună. În primul rând pentru că ea propune un scenariu mai puțin utilizat în literatura occidentală. Lumea așa cum o știm este distrusă datorită atacurilor țărilor vestice, văzute aici ca sursa răului. Chiar dacă componenta aceasta naționalistă, și oarecum de înțeles, nu este abuzată, ea există și o regăsim în descrierile mărețului metrou moscovit, dar și în lumea exterioară cu blocuri parțial distruse, turnuri impresionante și altele asemenea.

Cea mai puțin bună dintre lumile posibile

Cum putem compara cele două serii? Există oare puncte comune, sau opera scriitoarei canadiene este net diferită de cea a rusului, chiar dacă lumile prezentate au și multe puncte comune?

Să încercăm, în câteva paragrafe, să le găsim.

În primul rând sunt vizibile diferențele. Prima dintre ele este una de suprafață, a formei și nu a fondului. În universul lui Atwood, războiul atomic nu a condus direct la distrugerea civilizației umane, a mediului și nici nu a creat monștri post-apocaliptici. Spre deosebire, în lumea lui Glukhovsky civilizația umană se prăbușește cu totul. Suprafața pământului devine toxică și periculoasă pentru oameni, animale, plante. Replica „te schimbi”, în sensul de a te transforma, sau mori este una de fond și nu de formă. Afară, la suprafață, natura experimentală și entropică a lumii fizico-chimice în care trăim își etalează la maxim puterea creatoare, sau, depinde de partea în care ești situat: puterea distrugătoare.

Diferențele pot fi și în relațiile interumane, dar ele își au obârșia mai degrabă în cultura care a generat cele două situații. Cu riscul de a părea superficial sau de a folosi termeni incorecți politic, voi spune că în seria autoarei canadiene, feminismul, deși o ideologie socială destul de modernă și care nu-și prea găsește locul într-o situație aflată la limita supraviețuirii, este componenta principală a discursului. Prin urmare bărbații sunt fie prezentați ca parte a răului, fie caricaturizați. În cealaltă serie avem o masculinitate dusă la extrem. Totul e dur și sângeros. A fi slab, a fi fără tabără, deci a nu aparține uneia dintre facțiunile aflate în conflict, echivalează cu moartea. Femeile, atâtea câte apar, au un rol secundar, de fundal pe care se pot urmări jocurile puterii etalate de masculi.

Ce poate fi mai diferit? O întrebare retorică, desigur, pentru că, până la urmă, indiferent cum este spusă o poveste, din punctul de vedere a unei femei, sau al unui bărbat, grozăvenia lumilor post-apocaliptice închipuite de cei doi autori domină firul narativ.

Așadar să mergem spre ceea ce le aproprie. Aici avem mai multe planuri de discuție. Unul este cel general, cadrul în care se desfășoară acțiunea. Ambele serii utilizează conflictul nuclear ca sursă a schimbărilor social-climatice. În cazul Poveștii Slujitoarei efectele radiațiilor se fac simțite mai degrabă discret, prin scăderea natalității și prin apariția unor mutații genetice la feți. În cazul Metro schimbările sunt masive, așa cum am arătat. Totuși planul general, dicolo de intensitate, este același și derivat din el restul problemelor devin mai interesante.

Al doilea cadru este cel al colectivității umane. Cum reacționează oamenii în fața pericolului dat de extincție? Răspunsul este similar, chiar dacă la prima vedere nu pare: organizându-se în entități statale, sau locale, mai mici și luptându-se pentru supraviețuire. În ambele cazuri există favorizați, cei aflați mai departe de locurile radioactive în cazul Poveștii Slujitoarei, sau în centrul metroului, în cazul Metro. Asemănările nu se opresc aici. Favorizații au o structură organizațională mai democratică decât a celor de la periferie, sau din preajma zonelor radioactive. În apropierea locurilor de maximă intensitate a dezastrelor apare anarhia, răzvrătiții, cei care încearcă să rupă sistemul organizațional propus de cei puternici. La fel cum la conjuncția celor două zone apar fie eroii, fie contrabandiștii. Este oarecum surprinzător să găsim aceleași lumi în două sisteme atât de diferite.

Dar cea mai puternică asemănarea o regăsim la nivel individual, prim planul poveștilor, acolo unde ne întâlnim cu gândurile, sentimentele și dorințele personajelor principale, dar și cu ideile filosofice ale autorilor. Ambii autori cred în puterea umanității de a supraviețuii. În ambele povești avem tipologii puternice, de luptători, care reușesc să facă imposibilul: să le ofere o speranță celorlalți, dar și nouă cititorilor. Chiar dacă Povestea Slujitoarei, precum și Testamentele, sunt scrise ca metapovești, iar cele din Metro sunt mult mai individualizate și localizate, cele două transmit același mesaj de încredere.

Poate părea din ceea ce am spus mai înainte că în ciuda asemănărilor, diferențele sunt totuși mult mai mari. Trebuie să fac din nou precizarea că celor două serii, universuri ficționale, sunt nu doar diferite prin amploarea distrugerii apocaliptice ci și prin cultura diferită a celor doi autori, ce țâșnește uneori cu intensitate.

Atwood este o teoreticiană. O femeie ce a crescut într-o lume ce se aproprie de perfecțiune. O lume a păcii, a micilor probleme domestice, în care dezbaterile publice cele mai intense se referă la drepturile femeilor și a altor minorități. Pe de altă parte avem un rus, martor la distrugerea unui imperiu global, care trăiește cu intensitate dezbaterile mult mai dure și mai neliniștitoare ale lumii post-sovietice. De aceea, uneori din spatele textelor sale răzbește misticismul specific spațiului ortodox, mai ales al celui rus. Personajele sale au deseori căderi psihice, neîncredere în forțele proprii și în cele ale tovarășilor de călătorie. De asemenea, adversarii sunt de multe ori hiperbolizați, mai ales ființele ce-i pândesc pe oameni la suprafață. Puterea este și la Glukhovsky în mâinile oamenilor, dar, deloc de neglijat, și în mâinile altora. A unor ființe, societăți, grupuri neștiute dar prezente prin influențe. Acest lucru nu se regăsește și la Atwood, unde avem o lume mai simplă și mai clară.

În loc de final

Am încercat pe scurt să prezint cele două serii postapocaliptice așa cum le-am văzut și receptat eu. Romanele scriitoarei Margarei Atwood sunt mici bijuterii literare. Excelent scrise, cu o mână sigură și profesionalism. Dar, pe alocuri, deloc credibile. Mai ales dacă sunt citite de foști locuitori a unor țări totalitare. Povestea Slujitoarei și Testamentele sunt mai degrabă romane de idei decât romane în care sunt construite intrigi credibile.

Metro este o serie parțial ratată din cauza scrierii mediocre în prea multe locuri. Totuși, textele rusului sunt puternice, credibile. Scenele din subterane implică multă imaginație și, dincolo de fantasticul inerent datorită entităților de la suprafață, Glukhovsky reușește să compună o simfonie complexă, cu unele scăpări dar și cu excelente reprezentări ale unui viitor post-apocaliptic real.

Două serii excelente, care, prin mijloace diferite, au ajuns în fața cititorilor din toată lumea, creându-și fani și un renume pe măsură. Cred că ele vor rămâne în conștiința publicului amator de science fiction, dar și în a celui clasic, mai ales în cazul romanelor mai liniștite, cu probleme la modă, ale Margaretei Atwood.