Now Reading
Influențe babiloniene asupra cosmogoniei ebraice Partea întâi: Tiamat și Leviatan

Influențe babiloniene asupra cosmogoniei ebraice Partea întâi: Tiamat și Leviatan

„Mitologiile sunt religiile altor popoare” spunea, șugubăț, un celebru istoric al religiilor, făcând referire la felul creștino/islamo/iudeo-centric în care sunt privite mitologiile religiilor demult apuse, precum cele ale babilonienilor, persanilor, egiptenilor, nordicilor etc. Chiar și astăzi, într-un occident secularizat, această prejudecată dăinuie în rândurile credincioșilor: miturile altor religii sunt doar mituri; miturile religiei noastre sunt povești adevărate. Însăși identificarea sau înscrierea istorisirilor biblice în rândul miturilor pare o blasfemie. Este o marcă a religiilor abrahamice și, în chip deloc surprinzător, autorii evrei ai textelor (sacre) ce alcătuiesc Tora (corect tradus – Instrucțiuni, nu Lege) au manifestat aceeași atitudine față de mitologiile popoarelor cu care au intrat în contact. Grecii, romanii, indienii, cu toții par să fi avut o deschidere spre miturile altora, adesea incluzându-le și/sau adaptându-le în propriile mitologii (sincretism). Nu și casta preoților care se fac responsabili de forma finală a textelor sacre ebraice. Însă chiar și în clipa în care aceștia, aflați în captivitate, respingeau în mod deliberat miturile cosmogonice asiro-babiloniene, influențele străine s-au strecurat subtil, ici-colo, în textul biblic, și cu puțină perspicacitate, amprentele lor pot fi zărite și astăzi.

Dar asta presupune să renunțăm de la bun început la prejudecata conform căreia textele biblice sunt 1. parte dintr-un plan divin de-a împărtăși, prin aleși, înțelepciunea divină printr-o colecție de cărți cu caracter unitar și 2. sunt de alt ordin sau rang ca miturile altor religii. În ambele cazuri, asemenea prejudecăți (pe care eu le atribui nu atât credinței, cât mai degrabă unei gândiri dogmatice) fac imposibil jocul de idei ce urmează. Deci, dragă cititorule, dacă simți că nu vrei să-ți fie zdruncinate credințele ferme în dogma creștină, fă de pe-acum cale întoarsă, pentru că urmează să retraduc câteva pasaje din Facerea, mult mai fidel textului antic decât interpretările creștine ulterioare asupra acestuia.

  1. Enuma Elish

„Când sus, cerul nu era [încă] numit, când jos pământul nu avea nume, iar Apsu, cel dintru început, din care se vor naște zeii, și născătoarea Tiamat, care îi va zămisli pe toți, își amestecau în una singură toate apele lor (…) când niciunul dintre zei nu se ivise, nici nu era numit cu vreun nume (…) din sânul acestora au fost creați zeii”. Sunt primele rânduri din Enuma Elish, cosmogonia mitografică a popoarelor Mesopotamiei, antedatând scrierile biblice cu cel puțin o mie de ani. (Aici întâlnim și primele mituri despre Marele Potop, despre care voi vorbi într-un alt eseu.)

„Când sus…” (enuma elish) e o expresie șablon, foarte importantă după cum vom vedea, prin care se invocă acel illo tempore de care vorbea Mircea Eliade, timpul de dinainte de timp, timpul creației divine. Aflăm numaidecât că în acel moment, universul înseamnă materie amorfă, neorganizată, manifestată prin două principii fundamentale: apele primordiale. Apsu este principiul apei dulci, în vreme ce consoarta lui divină, Mumu Tiamat, reprezintă principiul apei sărate (oceanice). Cei doi nu sunt animați de intenții creatoare, ființând mai degrabă într-un soi de letargie eternă, însă din unirea lor adormită, inconștientă, purced zeii. Dar aceștia sunt ființe dinamice și „larma” lor irită la culme divinitățile primordiale, care le pun gând rău. Zeii proaspăt generați află însă de planurile infanticide ale lui Apsu și îl omoară. Turbată de furie, Tiamat jură să-i înece pe toți în haosul primordial al apelor sale (mai pe scurt, să-i înghită) însă zeii își aleg un campion, pe babilonianul Marduk, căruia jură să i se supună dacă acesta va izbuti să-i scape de urgia mamei lor.

Marduk se înarmează cu arc, tolbă de săgeți, o formulă magică și, foarte important, o desagă în care vâră vântul de miazăzi și de miazănoapte, vântul de răsărit și de apus. După o luptă aprigă, în care combatanții se atacă fizic și cu formule magice, Marduk dezlănțuie vânturile din desagă, iar acestea o umflă pe Tiamat ca pe-un balon, tocmai când aceasta își „deschise gura să-l înghită”. Atunci, el „ținti o săgeată, îi spintecă burta, îi sfâșie vintrele și o despică în două.” Odată „ucis” principiul haosului primordial, materia trebuie reorganizată, ordonată, legiferată. Astfel, „Domnul calcă în picioare temeiurile Tiamatei. Din cumplitul ei hoit el smulse țeasta, iar sângele (…) îl duse în locuri neștiute.” Pentru a înțelege ce se întâmplă în continuare, trebuie să ne imaginăm lumea prin ochii mesopotamienilor antici, atât de stranie pentru omul modern, reprezentată destul de fidel în această hartă,:

Pământul ia naștere prin despicarea hoitului Tiamatei: „o despică în două, ca pe-un pește uscat, iar cu jumătate căptușește cerul; trage hotarul, așază străjile și dă poruncă să împiedice ieșirea apelor ei (…) În pântecul ei, el arcui înălțimile cerului”. Cu alte cuvinte, pământul (uscatul) ia ființă în urma unui proces de despărțire a apelor primordiale. Bolta sau firmamentul (cuvânt ale cărui rădăcini străvechi se pierd în negura proto-indoeuropenei, „dher”, care înseamnă a susține sau a ține cu tărie”. Mai apoi, făurește luminătorii (soarele, stelele, luna), ordonează timpul, din ochii Tiamatei sloboadă fluviile ș.a.m.d. Ulterior, din sângele celui de-al doilea consort al Tiamatei, Kingu, sunt creați și oamenii, a căror singură menire este să muncească în locul zeilor leneși.

Revenind la făurirea firmamentului, reprezentarea grafică de mai sus ne ajută să înțelegem perspectiva anticilor asupra cosmosului apropiat: bolta cerească este la fel de solidă ca pământul de sub picioarele noastre. Crenelurile ce punctează la intervale regulate bolta sau firmamentul ceresc sunt asemenea unor zăgazuri sau ecluze prin care, la nevoie, se pot revărsa apele primordiale asupra pământului, ducând la potop. Este întocmai ce se întâmplă în cazul miturilor diluviene sumero-babiloniene (Astrahasis, Ziusudra, Utnapiștim, cu toții Noe avant la lettre). Este și perspectiva biblică, însă aceasta, din motive ce țin de specificul concepției iudaice asupra divinității, a fost complet demitologizată.

  1. Geneza biblică sau demitologizarea miturilor asiro-babiloniene

Perioada captivității babiloniene a evreilor. (587-537 î.e.n.) e o perioadă deopotrivă tristă („La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion”) și formatoare în istoria acestui popor. Este o perioadă în care evreii luptă pentru a-și păstra identitatea în raport cu cultura dominantă (babiloniană), și acest lucru se distinge clar în ruptura cu mitologiile mesopotamiene. Însă ruptura nu este totală. Este totodată perioada în care miturile cosmogonice capătă o formă finală, mai rafinată, în care Dumnezeul din capitolele 2 și 3 ale Facerii devine mai puțin antropomorf, mai distant, mai atotcuprinzător, mai puternic. În realitate, prima dintre cele două istorisiri cosmogonice din Biblie îi urmează, cronologic, celei de-a doua, fiind separate, potrivit cercetătorilor, de vreo șase sute de ani. Parcă vrând să facă în ciudă dogmaticilor de azi, preoții care au dat această formă finală Torei au hotărât să includă ambele mituri ale creației în primul capitol, în ciuda discrepanțelor dintre ele, dând de muncă teologilor creștini.

Concret și aplicat, prima creație din Facerea păstrează ritmul și accentele esențiale ale mitului babilonian al creației, doar că îl demitologizează total. Să vedem cum. Mai sus vorbeam separarea apelor primordiale, prin despicarea trupului Tiamatei, în urma căreia ia naștere Pământul. Lupta cu monstrul haosului lipsește cu desăvârșire, dar modul în care Dumnezeu „face Pământul” este similar: „Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.” (Facerea, 1:6-7). Este leit viziunii prezentate și în imaginea de mai sus. Mai mult, crenelurile sau jgheaburile cu pricina apar și ele, în istorisirea Potopului. Sunt convins că mulți își imaginează potopul ca fiind provocat de ploi torențiale, însă scriitura ebraică nu lasă loc de echivoc: „chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Facerea, 7:11). Cu alte cuvinte, prin intermediul puțurilor și al jgheaburilor, apele oceanului primordial și cele ale oceanului ceresc au fost dezlănțuite. Cuvântul folosit de autorii versetelor biblice este „raqia” semnificând atât tăria cerului cât și tăria pământului.

Un aspect curios al felului în care a fost conceput mitul creației biblice e că demitologizarea totală din primul capitol, în care haosul din care Dumnezeu plămădește lumea nu e personificat, iar procesul în sine e naturalist și nerăzboinic, a sărit în mod surprinzător peste anumite pasaje biblice care fac trimitere la o luptă primordială, mult mai în ton cu mitul lui Marduk. Aici, Domnul Ceresc (denumire dată și lui Marduk) se războiește cu Leviatan, personificarea haosului acvatic primordial. Iată câteva exemple în care mitul babilonian nu a fost pe de-a întregul suprimat:

(Psalmul 74)

  1. Totuși Dumnezeu este Împăratul meu, care din vremuri străvechi

dă izbăviri în mijlocul acestei ţări.

  1. Tu ai despărţit marea cu puterea Ta,

ai sfărâmat capetele balaurilor din ape;

  1. ai zdrobit capul Leviatanului,

l-ai dat să-l mănânce fiarele din pustie.

Iov 41

(Aici, Dumnezeu are un acces de egomanie în fața lui Iov, care îndrăznise să pună la îndoială intențiile divine)

  1. Poţi tu prinde Leviatanul[a] cu undiţa

sau îi poţi lega limba cu o funie?

  1. Poţi să-i treci o funie prin nări

sau să-i străpungi falca cu un cârlig?

 

Isaia 51

  1. Oare n-ai doborât Tu Egiptul şi n-ai străpuns balaurul Rehab*?
  2. Nu eşti Tu Acela care ai uscat marea, apele adâncului celui mare?

*Rehab este o altă denumire dată monstrului acvatic primordial.

 

Dar legăturile dintre cele două mituri ale creației sunt și mai adânci, și se văd limpede în traducerea corectă a primelor două versete biblice. În mod tradițional, mai toate traducerile românești încep astfel: „1. La început*, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul* lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor.” (Facerea 1:1-2).

Din start, acel „la început” este greșit, întrucât creează impresia (falsă) că e vorba de începuturile universului (T-0), iar creația divină este ex-nihilo (din nimic). Dar, cum bine zicea intempestivul Rege Lear, nimic nu iese din nimic, și acesta pare să fie și cazul creației biblice: în realitate, acel „la început” e o formulă aproape identică (cel puțin ca intenție) celei ce deschide mitul babilonian: „enuma elish”, când sus – cu alte cuvinte este o clauză temporală tradusă mai corect „atunci când Dumnezeu a început să facă cerurile…”. Cu alte cuvinte, materia primă este la dispoziția Creatorului, însă întreg mitul apariției și devenirii sale a fost suprimat. Suntem, deci, la finalul unui boss-battle despre care, cel puțin aici, nu ni se spune nimic. Dar indicii există:

Traducerile creștine descriu un tablou naturalist: „peste fața adâncului de ape era întuneric”. În realitate, cuvântul care descrie acest adânc în ebraică este un substantiv propriu, nearticulat hotărât: Tehom. Iar rădăcina lui Tehom nu este altceva decât forma masculină a lui „Tiamat”. În continuare, traducerea creștină ne spune că „Duhul lui Dumnezeu se mișca deasupra apelor”. Iar noi ne închipuim cum spiritul divin contemplă în trecerea sa eterică aceste adâncuri. În fapt, termenul în ebraică este „ruah”, care la data așternerii mitului biblic pe hârtie avea sensul de „vânt, suflare”, nicidecum de „duh, spirit”, conotație pe care avea s-o primească ulterior. Punând toate aceste modificări cap la cap, traducerea corectă arată simțitor diferit și, cred, ne oferă indicii mult mai clare asupra influențelor suprimate din mitul babilonian:

„1. Când a început Dumnezeu să facă cerurile și pământul. 2. Pământul era pustiu și gol; peste fața Adâncului (Tehom) era întuneric, și vântul (ruah) Domnului se mișca deasupra apelor.

Apar aici: formula introductivă clasică – clauza temporală care indică începutul procesului de creație (ordonare a haosului), nicidecum al universului în sine; ecoul depersonificat al zeității haosului primordial, Tiamat, prin formula masculină Tehom; vânturile folosite de Domnul babilonian (Marduk) pentru a separa apele primordiale și a da naștere pământului, cu cele două tării ale sale: pământul de jos și bolta sau firmamentul ceresc.

Ce lipsește aici? În mod evident, teogonia. Dumnezeul Bibliei ebraice „e deja acolo” – un exemplu de suprimare mitologică. Observăm și absența tărâmului metadivin, tărâmul primordial din care purced zeii și care îi circumscrie din toate punctele de vedere. Dimpotrivă, Dumnezeul ebraic nu pare să purceadă și nici nu pare circumscris de un tărâm primordial. El este în afara oricărui tărâm metadivin, iar granița dintre tărâmul divin și cel lumesc este clară. În toate celelalte cosmogonii mesopotamiene și totodată mediteraneene, creația este (și) rezultatul procreației. Principiul generării sexuale este pretutindeni întâlnit cu excepția creației biblice, care are loc prin Logos, nu prin Coitus. (Aș putea deschide o paranteză largă despre efectele acestei cosmogonii complet asexuale asupra felului în care Biserica s-a raportat – și în anumite locuri încă se mai raportează – la sexualitate… dar n-am s-o fac aici).

Despre locul special pe care omul îl are în creația biblică voi vorbi într-un eseu ulterior, ce va veni în continuarea acestuia.

 

Concluzii

Cosmogonia biblică se dezvoltă într-un context cultural amplu, cu o tradiție îndelungată. Autorii biblici preiau și totodată resping teme, motive și formule. Teogonia și cosmogonia sunt până la un punct suprimate: nu știm cum a apărut materia primordială din care Dumnezeu plămădește pământul. Nu știm cum apare Dumnezeu. Dar știm că Dumnezeu are la îndemână această materie, ceea ce înseamnă că nu e o creație ex-nihilo.

Textele antice în general sunt caracterizate de variațiune, nu de condiția modernă a literaturii, care are „forme fixe”. Astfel, textele de mare circulație (vezi Epopeea lui Ghilghameș) sufereau modificări de la o „redare” la alta. Textul biblic a fost supus aceluiași proces, iar până să capete o formă cât de cât finală, închegată, atribuită astăzi sursei „P” (sau preoțești) în perioada captivității babiloniene, a fost puternic influențată de mitologia culturii dominante din acea vreme. Ulterior, pentru a-și croi o identitate mitologică proprie și distinctă de popoarele din jur, evreii au încercat să se lepede de aceste influențe, dar ele se văd limpede pentru cine știe unde să le caute și cum să traducă corect textul original.

Traducerile care circulă astăzi în lumea creștină sunt, de fapt, interpretări ulterioare ale textului Torei, condiționate mai degrabă de dogmă decât de încercarea de a rămâne fidele sensurilor și contextului istoric/lingvistic al textului original. Dar netrecute prin filtrul dogmatic, aceste texte fascinante își arată caracterul fluid și organic, și vădesc faptul că se aflau într-un permanent dialog inter-cultural. Și, cred, merită studiate și înțelese astfel, cel puțin de cei care sunt mai preocupați de mitologie și creație literară și mai puțin de caracterul sacrosanct și dogmatic pe care aceste creații literare l-au dobândit odată cu trecerea timpului.


Bibliografie:

Mircea Eliade: Istoria credințelor și ideilor religioase

Christine Hayes: Between the Babylonian and Palestinian Talmuds

Shalom L. Goldman: Ancient Near Eastern Mythology

Robert Oden: God and MankindComparative Religions

Glenn S. Holland: Religion in the Ancient Mediteranean World

Victor Kernbach: Miturile esențiale

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
2
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (2)
  • Interesant, despre Tiamat nu stiam decat: „Tiamat is a Swedish band that formed in Stockholm in 1987 and led by Johan Edlund. The band went through a number of stylistic changes, usually leaning toward gothic metal.”

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top