Now Reading
Armate fantomatice – îngeri, sfinți și morți vii la război în imaginarul european

Armate fantomatice – îngeri, sfinți și morți vii la război în imaginarul european

„Dumnezeu e român, sau dacă nu, sunt împotriva lui!” declara, șăgalnic, Petre Țuțea, ceea ce n-a scutit armata română de niște înfrângeri rușinoase de-a lungul veacului trecut, dar orișicum, ajută să știi că divinitatea e de partea ta. Messi ridică în chip simbolic mâinile spre cer după fiecare gol, semn că Dumnezeu îl sprijină pe atacantul argentinian (sau poate întreaga echipă a Barcelonei) în avântul său spre cucerirea unui nou titlu. De ce s-ar implica Dumnezeu în disputele până la urmă triviale ale oamenilor? Pentru că, așa spune teoria, unii sunt mai cucernici ca alții. Că mereu cauza unora e mai nobilă decât a altora. Toate războaiele sunt războaie de apărare. Dar tot din fotbal știm că cea mai bună apărare e atacul.

Articolul de față e despre acele momente din istoria Occidentului în care divinitatea nu s-a mulțumit să binecuvânteze măcelul dezlănțuit din cele mai nobile cauze ale unora sau altora, ci a intervenit direct, trimițându-și emisarii (îngeri, sfinți, martiri, morți fantomatici / aduși la viață) de partea dreptcredincioșilor. E, firește, o incursiune în istoria imaginarului european, care ne va duce de la Primul Război Mondial la cruciade și-apoi la JRR Tolkien și Stăpânul Inelelor, pentru a ne întoarce de unde am pornit, cu un epilog fantomatic dedicat milioanelor de morți ai Marelui Război.

Sfântul Gheorghe intervine de partea Englezilor: arcașii de la Azincourt nimicesc armata germană.

În septembrie 1914, un contingent din micuțul corp expediționar britanic se retrăgea din fața nemiloasei ofensive germane la Mons. Circa opt mii de soldați britanici țineau piept unui inamic net superior din punct de vedere numeric și al dotărilor. Când totul părea pierdut, un „latinist” din armata Maiestății Sale rostește aproape întâmplător o invocație către Sfântul Gheorghe. Camarazii săi preiau invocația și în scurt timp, întregul efectiv britanic invocă numele sfântului protector al Angliei. Ca din senin, din văzduh apar niște figuri fantomatice care slobod o ploaie de săgeți asupra inamicului. Sunt tocmai arcașii de la Azincourt (1415), cei care au decimat floarea nobilimii franceze și-au intrat în neuitare grație lui Shakespeare și al său Henric al V-lea, care le promitea-naintea bătăliei că oamenii o să-i pomenească-n veci de veci („And Crispin Crispian shall ne’er go by,/From this day to the ending of the world,/ But we in it shall be rememberèd”).

Este deznodământul povestirii The Bowmen a lui Arthur Machen, publicată în The Evening News la o lună după Bătălia de la Mons, la care a luat parte și autorul (și pe care o puteți citi tradusă în revista noastră ). Iată cum descrie Machen clipa intervenției miraculoase: „Săgețile zburau atât de iute și de multe că întunecară cerul, iar zumzetul lor era o dulce melodie. Hoarda păgână se risipi dinaintea lor (…) [Germanii] au concluzionat că englezii au folosit obuze umplute cu un gaz otrăvitor, [dar înțelepții au înțeles că] că Sfântul Gheorghe îi chemase pe Arcașii de la Azincourt în apărarea englezilor.”

(c) Atkinson Art Gallery Collection; Supplied by The Public Catalogue Foundation

Cum ia naștere un mit

Machen a declarat în presă că povestea arcașilor miraculoși e în întregime rodul imaginației sale. Însă la șase luni de la Bătălia de la Mons, încep să apară mărturii care confirmă că „ceva ciudat s-a întâmplat acolo”. Acest fenomen e descris de câțiva soldați și ofițeri drept „un nor bizar” care i-ar fi apărat de ofensiva germană. Concluzia? Bine-cunoscuta sintagmă: orice legendă are un sâmbure de adevăr. Altfel, cum ar fi reușit englezii să scape din ghearele unui inamic superior numeric?

În realitate, colonelul care i-a cerut lui Machen să nu se mai pronunțe în legătură cu veridicitatea poveștii sale înțelegea că, răspândită la nivelul întregii armate, o asemenea poveste va ridica moralul trupelor și va susține totodată interpretarea în cheie religioasă a conflictului: Germanii se dovediseră a fi niște bestii fără Dumnezeu, niște păgâni (și erau zugrăviți astfel în presa engleză), iar Dumnezeu era de partea englezilor. Nu întâmplător Sf. Gheorghe fusese cel care chemase arcașii din vechime să apere trupele britanice. (La Mărășești ar fi apărut, cu siguranță, Sf. Andrei). Ca mic detaliu, longbowmenii englezi decimaseră cavaleria franceză la Azincourt, nu pe cea germană, și e mare lucru că, mânați de-o posibilă ranchiună ancestrală, nu și-au ațintit săgețile spre oastea franceză, care acum lupta cot la cot cu cea britanică.

Sămânța, chiar și fictivă, a prins rădăcină, și în curând, presa engleză era plină de înflorituri țesute pe marginea evenimentelor de la Mons: a fost un nor sau o ceață din care s-au abătut săgețile asupra inamicului; ba însuși Sfântul Gheorghe, pe un cal alb, mâna în luptă vijelia îngrozitoare a unei armate fantomatice; ba unii se jurau că au văzut o armată de îngeri (poate cea mai bună unitate de nivel 7 în Heroes III). În unele viziuni, însuși regele Arthur apare la un moment dat, în sunet miraculos de trompete (tuba mirum spargens sanum). Din Avalon, din somnu-i fermecat, el și cavalerii săi de nădejde, înveșmântați în armuri strălucitoare, vor da lovitura decisivă hoardei păgâne.

Astfel de povești erau adesea istorisite în cadrul slujbelor duminicale în Anglia, care, neavând o armată permanentă de mărimea celorlalte forțe combatante, începuse o campanie intensă de recrutare. Dacă la început, tinerii s-au înrolat bucuroși, cu miile, entuziasmul a scăzut treptat, pe măsură ce poveștile despre ororile din tranșee traversau Canalul Mânecii laolaltă cu rămășițele zecilor de mii de soldați uciși. Astfel, istorisirile despre miracole și intervenții divine aveau darul să-i îmbărbăteze pe tinerii recruți. La fel și amuletele religioase, nelipsite din echipamentul soldaților. Iar preoții le aminteau că aceste intervenții nu erau fără precedent. Existau doar mărturiile cronicarilor Primei Cruciade, din timpul asediului Antiohului.

Sfinții și martirii intervin de partea cruciaților și spulberă armatele islamice

În 1098, războinicii „franci” (cum îi numeau musulmanii – firanj) ai Primei Cruciade se aflau la ananghie: tocmai cuceriseră Antiohul din mâinile musulmanilor, după un asediu lung și anevoios, în care se confruntaseră cu foamete, boli și dezertări. Din contingentul de 60 000 de oșteni, cavaleri și infanteriști, cu care prinții occidentali porniseră în lungul pelerinaj armat spre Ierusalim, mai rămăsese doar o treime. La numai o zi după cucerirea Antiohului, armatele abaside conduse de generalul Kherboga (și trimise de sultan pentru a sparge asediul cruciaților) au împresurat metropola siriană. Francii erau prinși acum în capcana propriului asediu, căci în oraș nu se găsea pic de hrană. După două săptămâni de ros șireturi și alte piei tăbăcite, timp în care s-au consumat și ultimele resturi de mâncare, liderii cruciadei au decis să negocieze predarea și părăsirea pașnică a orașului, însă Kherboga, dornic să zdrobească armata francilor, a refuzat. Situația era chiar mai disperată decât la Mons. Din acea clipă încep miracolele.

Petru Bartolomeu, un tânăr bântuit de viziuni mistice, descoperă Sfânta Suliță, care l-a străpuns pe Mântuitor. Sau cel puțin așa susține el. Vestea se răspândește și liderii cruciadei sprijină descoperirea, pentru că ridică moralul trupelor. Oricum, cruciații nu aveau de ales decât să confrunte oastea musulmană (care număra circa 80 000 de luptători) în afara zidurilor cetății. Era, cu siguranță, un atac suicidal. Astfel, pe 28 iunie 1098, înarmată cu Sfânta Suliță și scandând în cor Deus Vult!, armata cruciaților se revarsă prin poarta Sfântul Gheorghe a Antiohului (iată!) și se ciocnește cu armata lui Kherboga. În fața acestui act nemaiîntâlnit de curaj, Cerul își deschide porțile și trimite în sprijinul cruciaților o armată de martiri fantomatici, înveșmântați în alb, conduși de sfinți-oșteni. Potrivit Gesta Francorum și a altor cronicari din secolul al XII-lea, aceștia s-ar fi prăvălit ca o avalanșă din munți asupra hoardelor păgâne, risipindu-le ca pe pleavă. (Un detaliu interesant: toți sfinții care s-au pogorât întru ajutorarea creștinilor erau greci, iar în fruntea lor se afla nimeni altul decât Sf. Gheorghe – și el cu origini grecești).

În realitate, victoria nesperată a creștinilor se datorează unui cumul norocos de factori: armata asediatoare era prea răsfirată, din cauza lungimii zidurilor, Kherboga nu a dorit să-și trimită grosul armatei în luptă de la bun început, pentru a nimici (gândea el) întreaga oaste creștină, iar armata pe care o conducea nu se bucura de aceeași unitate și camaraderie ca cea a francilor. În final, determinarea cu care au luptat cruciații, sleiți de foame și îmbătați de viziuni mistice, a fost hotărâtoare în rezultatul luptei, care poate fi descris chiar și de un agnostic ca mine drept „miraculos”.

Imaginea armiei fantomatice năvălind ca un tsunami asupra inamicului l-a impresionat pesemne pe JRR Tolkien, care avea s-o folosească în Stăpânul Inelelor.

Armata Morților vine în sprijinul lui Aragorn și înfrânge oștile lui Sauron. Eucatastrofa

Rolul pe care experiența din Primul Război Mondial l-a jucat în scrierile lui Tolkien este uriaș și de netăgăduit (despre această istorie puteți citi mai multe într-un studiu care va fi publicat curând în România, Tolkien și Marele Război, în traducerea mea). Puțini știu însă că regimentul lui Tolkien s-a distins în luptă prin fapte de vitejie necaracteristice luptelor sângeroase și statice specifice războiului tranșeelor pe Frontul de Vest. Chiar și așa, Tolkien era convins că un vrăjmaș învins dă naștere altui vrăjmaș, și tot așa, ad-perpetuum, astfel că nouă nu ne rămâne decât să luptăm vitejește în „Marea Înfrângere”, cum a numit-o el. Însă din când în când, atunci când toți sorții par împotriva noastră, se produce o eucatastrofă (sau o catastrofă fericită – eu = fericit). Când Tolkien a inventat acest termen, el se gândea cu siguranță la Mons și la alte izbânzi neașteptate din timpul Marelui Război, fără îndoială și la Prima Cruciadă, și astfel, eucatastrofa devine și elementul cheie în rezolvarea conflictului din Stăpânul Inelelor.

Când armiile Mordorului, dezlănțuite asupra Gondorului și a cetății Minas Tirith, par aproape de victorie, Aragorn se prăvălește asupra lor cu o armată de morți fantomatici: „Şi dintr­o dată”, povestește Legolas, „Oştirea Umbrelor care rămăsese în urmă până în ultima clipă, înainta ca o maree cenușie, măturând totul din cale. Am auzit țipete stinse, corni abia chemând, şi un murmur ca de voci nenumărate şi îndepărtate: ai fi zis că era ecoul cine ştie cărei bătălii uitate din Anii Întunecimii de demult. Săbii cu tăiş abia sclipind fură scoase din teacă; dar nu știu dacă tăișurile lor încă mai puteau mușca, căci Morții nu mai aveau trebuință de nici o armă, ci doar de teamă. Nimeni n­a putut să le țină piept.” (Întoarcerea regelui, 129). Îmi place să cred că Oastea Umbrelor, blestemată de Isildur să nu-și găsească odihna de veci până nu-și va răscumpăra gestul laș de-a nu răspunde chemării la arme a regelui, își are originile în blestemul din cuvântarea regelui Henric: „And gentlemen in England now a-bed Shall think themselves accurs’d they were not here” (Iar domnii din Anglia, ce dorm acum, afurisiți se vor socoti că nu au fost aici) (William Shakespeare, Henric al V-lea, Actul IV, Scena III).

În film, oștenii morți apar ca niște figuri fantomatice verzui și ușor străvezii, aducând până la un punct cu clasicul zombie înveșmântat în ținută războinică de secol XIV.

Omagiu celor căzuți

Aș vrea să închei cu o secvență și o relatare din filmul  J’Accuse, I Accuse (1918-1919), regizat de Abel Gance, în care fantomele soldaților îndeplinesc un rol cu totul diferit. Protagonistul, Jean Diaz, este un poet rănit în război. Scapă de la spital și se întoarce în satul natal, unde le povestește consătenilor un vis: se făcea că deasupra mormintelor soldaților răpuși în Marele Război apare un nor negru, iar stafiile soldaților se ivesc din pământ. Pe ei atârnă bandaje zdrențuite; unii șchioapătă, alții sunt orbi. Se scoală și pleacă spre casele lor, să vadă dacă sacrificiul lor a avut vreun rost. Și ce găsesc acolo? Oamenii sunt în continuare puși pe furtișaguri, soțiile i-au înșelat, mizeriile de zi cu zi continuă nestingherite, în ciuda tuturor vieților pierdute. Iar stafiile soldaților le spun: „N-am trecut prin calvarul ăsta ca voi să vă purtați la fel. Lumea trebuie să devină un loc mai bun. Nu e un loc mai bun acum? Nu va fi un loc mai bun?” Oștenii cred că misiunea lor s-a încheiat. Se întorc la gropile lor și caută odihna de veci. După relatarea visului, poetul înnebunește complet și moare. Ironia face ca o bună parte dintre soldații care au făcut figurație în acest film s-au întors pe front în urma filmărilor și nu puțini au murit, în chiar ultimele luni ale războiului.

See Also

Intervenția divină sau supranaturală este adânc întipărită în cultura europeană, eminamente creștină în temeliile sale, iar exemple în acest sens sunt multe. Senzația că divinitatea îți este favorabilă și că, în situații extreme, intervine în favoarea ta a fost secole la rândul crucială în ridicarea moralului oștenilor. Astăzi, când armatele sunt restrânse ca număr și profesioniste, importanța acestui trop cultural a scăzut. Dar dacă tot facem un exercițiu al imaginarului, care dintre noi își închipuie că ar fi putut face față, psihic, gândului la o moarte iminentă, într-o bătălie, sau într-un război de tranșee, fără sprijinul imaginarului supranatural?


Bibliografie:

Asbridge, Thomas: The Crusades, The Authoritative History of the War for the Holy Land, 2011, Harper Collins

Liulevicius, Gabriel: World War I: The „Great War”, 2006, The Great Courses

Merriman, John. A History of Modern Europe: From the Renaissance to the Present, pp. 973-1016

Morton, Nicholas: Encountering Islam on the First Crusade, 2016, Cambridge University Press

Shakespeare, William: Henry V, Oxford University Press

Tolkien, JRR: Stăpânul Inelelor: Întoarcerea regelui, 2012, Editura RAO

Machen, Arthur: „The Bowmen”, Evening News, 29th Octomber 2014 issue

McClure, Kevin: „Visions of Bowmen and Angels”, copyright 1994

What's Your Reaction?
Excited
3
Happy
1
In Love
2
Not Sure
1
Silly
0
View Comment (1)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© REVISTA PLANU'9 PUBLICĂ PROZĂ SFF ȘI DIVERSE ARTICOLE DIN GENURILE SF ȘI FANTASY. REVISTA ESTE REDACTATĂ DE CLUBUL SINDICATUL 9 DIN TIMIȘOARA
Scroll To Top